Istoria Dobrogei Regizorul Gheorghe Vitanidis - „La Mangalia e tainița sufletului meu”

„Mă simt acasă. Am sentimentul că aici sunt primit cu căldură părintească. Locurile natale transpar în întreaga mea ființă. Când sunt singur invoc zeii, care pentru mine trăiau acolo unde cerul se îngemănează cu marea...Acolo e tainița sufletului meu. Și vă rog să vedeți ce însemnă marea în „Răutăciosul adolescent”, ea face pereche cu albastrul Voronețului. Este marea copilăriei mele, marea de la Mangalia.”[1]
 
Gheorghe Vitanidis  s-a născut într-o zi de 1 octombrie 1929 la Mangalia. A urmat  cursurile primare în orașul natal la singura școală care funcționa la acea vreme, a absolvit Institutul de artă cinematografică Bucureşti în 1953, şi a avut o activitate didactică universitară de aproape trei decenii.
A debutat, în 1958, alături de regizorul francez Louis Daquin cu Ciulinii Bărăganului (Les chardons du Baragan), film selecționat și nominalizat la Palme D'Or în cadrul Festivalului de la Cannes din același an.
Vor urma trei decenii de muncă asiduă și bine răsplătită cu premii și distincții. Filmul istoric, filmul de ficțiune inspirat din istorie, dar și filmul dramatic, social, politic sunt genuri pe care le-a realizat în pas cu cerințele timpului.
 În 1990, Gheorghe Vitanidis a fondat Uniunea Elenă din România (UER), fiind considerat una dintre personalitățile de etnie greacă care au îmbogățit cultura română. Gheorghe Vitanidis a fost membru în primul Parlament al României de după 1989, ca reprezentant al Uniunii Elene și a încetat din viață în decembrie 1994, la Atena, în brațele fiului său, Dimitrie.
Anastasia Vitanidis, soţia sa, născută, de asemenea, în Mangalia la 27 iulie 1939, a lucrat din anul 1957 la studiourile Buftea ca machior, deşi absolvise Facultatea de chimie industrială din Bucureşti.[2]



Activitatea artistică
Şi-a făcut intrarea în cinematografie ca asistent de regie al lui Paul Călinescu la filmul „Desfăşurarea” (1954). Primul său film fusese însă, cu un an mai devreme, documentarul „Ziua tineretului”, despre Festivalul mondial al tineretului şi studenţilor de la Bucureşti. A fost apoi regizor secund la primele filme românești realizate în colaborare cu cineaşti străini: „Citadela sfărâmată” (1957, regia Marc Maurette) şi „Ciulinii Bărăganului” (1958, regia Louis Daquin). Între „Gaudeamus igitur” şi „Şeful sectorului suflete”, a reprezentat partea română la „Serbări galante”, coproducţie, în regia lui René Clair.
Filmele sale: „Post restant”, „Gaudeamus igitur”, „Ciprian Porumbescu”, „Muşchetarul român” au înregistrat o largă audienţă la public. „Cantemir” şi „Muşchetarul român, după un an de la premieră, au consumat «primul circuit de difuzare», dar succesul lor sporeşte cu 30—40 000 spectatori pe lună, fiecare.
 În afară de ţările socialiste, „Facerea lumii” a fost cumpărat şi de televiziunea finlandeză. „Băieţii noştri” a mai fost vândut în Olanda şi Egipt, „Răutăciosul adolescent” în Siria, Italia şi Grecia, iar „Muşchetarul român”, în Ecuador şi Columbia. Filmografia lui Gheorghe Vitanidis este foarte diferită ca gen, comedie, film psihologic, poliţist istoric.
Filmele sale au reprezentat cinematografia noastră la diferite competiţii internaţionale, unde au primit şi distincţii: „Gaudeamus igitur” — Delfinul de aur la Festivalul de la Teheran, 1966 şi Premiul I la Festivalul filmului pentru tineret de la Gotwaldov; Răutăciosul adolescent — Premiul pentru interpretare feminină acordat actriţei Irina Petrescu la Festivalul de la Moscova, 1969. Pentru „Ciprian Porumbescu” Asociaţia cineaştilor i-a acordat lui Gheorghe Vitanidis — Premiul de regie pe anul 1973. Paralel cu activitatea de pe platouri, s-a afirmat deasemenea în publicistica cinematografică.
Are un palmares impresionant. Filmele pe care le-a regizat  sunt foarte cunoscute şi îndrăgite: „În fiecare zi mi-e dor de tine” (1987), „Zi de sărbătoare” (1986), „Colierul de turcoaze” (1985), „Masca de argint” (1985), „Dragostea şi revoluţia” (1983), „Burebista” (1980), „Clipa” (1979), „Casa de la miezul nopții” (1976), „Gaudeamus igitur” (1965), „Şeful sectorului suflete” (1967), „Cantemir” (1973), „Muşchetarul român” (1975), „Ciprian Porumbescu” (1972), regizor și scenarist la „Facerea lumii” (1971), „Răutăciosul adolescent” (1968)  „Post restant” (1961), „Băieţii noştri” (1959), „Ciulinii Bărăganului” (1958). Ultimul său documentar, "Biblioteca Centrală Universitară"', realizat în 1990, a fost difuzat prin UNESCO în mai multe țări.



„Ciprian Porumbescu”, o baladă fără sfârșit
Cea mai vizionată și populară peliculă regizată de Gheorghe Vitanidis a fost filmul în două serii „Ciprian Porumbescu” (1973), pe ecran panoramic, avându-l ca protagonist pe Vlad Rădescu. Gheorghe Vitanidis a scris şi scenariul peliculei, iar scriitorul Fănuş Neagu a realizat dialogurile. Filmările s-au făcut la Buftea, Suceava, Stupca, Putna, Braşov şi Bucureşti. „Prin aceleaşi meleaguri în care a trăit compozitorul: în nordul Moldovei, la Viena, la Braşov, la Nervi... Încercăm să recompunem atmosfera şi spiritualitatea epocii cu sprijinul substanţial al entuziaştilor din Suceava şi Braşov şi al Conservatorului din Bucureşti, care îi poartă numele. Este o partitură grea, complexă, pentru fiecare compartiment în parte, care reclamă virtuozitatea soliştilor, deşi în dreptul fiecărui plan s-ar putea scrie «tutti quanti». Nu vă ascund propriile mele emoţii si uneori mă cutremur la gândul că aş putea greşi în redarea, pentru prima oară pe ecran, a lui Eminescu sau a lui Ciprian, pe care Fănuş Neagu, realizatorul dialogurilor, îi numeşte într-o replică destinată personajului Kogălniceanu: «Voievozi de drept în scaunul gândirii omeneşti»“,  spunea Gheorghe Vitanidis reporterilor.
Pelicula a avut iniţial titlul „Balada“ şi includea fragmente din opereta „Lăsaţi-mă să cânt“ de Gherase Dendrino, iar Sofia Vicoveanca a fost cea care a interpretat muzica populară din film.
„Ciprian Porumbescu deschidea ciclul pe care mi l-aş fi dorit fundamental în creaţia mea. Cred că un film care nu cuprinde nimic înălţător nu are atractiv  pentru tânăra generaţie, nu vibrează de fierbinte patriotism, nu îşi îndeplineşte rolul. Suntem datori să le hrănim tinerilor certitudinea că sunt moştenitorii unor mari tradiţii şi ai unor înaintaşi de seamă. Cu Ciprian Porumbescu mi-am susţinut, de fapt, examenul de diplomă... după 20 de ani. Încă de la absolvirea facultăţii, în 1953, l-am tot propus pentru realizare, dar pentru că mi se cerea să renunţ la câteva cântece patriotice — cele prin care Ciprian Porumbescu a trezit în noi ecouri adânci şi scumpe năzuinţe: „Trei culori" şi „Pe-al nostru steag e scris unire" nu am făcut filmul. Aşa cum se ştie „Trei culori" a devenit imnul naţional al ţării, iar „Pe-al nostru steag" imnul F.D.U.S.
„Ciprian Porumbescu” face parte din trilogia filmului biografic cu mari implicaţii istorice şi culturale, alături de Burebista şi Cantemir”.[3]



Un netăgăduit talent în vorbă și scris
Filmul „Gaudeamus igitur“ i-a adus lui Gheorghe Vitanidis două importante recompense: premiul „Delfinul de aur“ la Teheran şi premiul I la Festivalul filmului pentru tineret de la Gottwaldow. Filmul „Post-restant” îi aducea, în 1965, un premiu din competiția de la Teheran — Premiul I, „Dectanul de aur". Un alt film semnat de Gheorghe Vitanidis obține „Diploma de onoare", la Gijon în 1966. „Gaudeamus igitur” (despre el este vorba) investighează reacțiile cu totul particulare, de un farmec înduioșător, uneori comic, alteori trist, ale celor care populează amfiteatrele în zilele hotărâtoare pentru viitoarea studenție — examenele de admitere.
Unul dintre cineaștii de mare valoare ai țării, operatorul Ovidiu Gologan,[4] despre care vom scrie într-o rubrică viitoare, realizează un portret foarte convingător colegului de platou: „Cu Iorgu Vitanidis, cum îi spuneam noi, familial, am lucrat la „Facerea lumii„ și „Ciprian Porumbescu”. Temperamentul său dinamic nu poate să țină în hățuri gândurile sale, ideile sale, care se nasc uimitor de spontan în focul creației pe platoul de filmare. Neastâmpărul său continuu se observă în toată concepția sa artistică — a formării cadrului și a mișcării aparatului. El nu poate povesti filmul decât într-o permanentă mișcare, «scriind» cu aparatul, urmărind jocul actorului, al interpretării până la cele mai mici amănunte, aparatul jucând și el o dată cu personajele. Respectând totuși succesiunea scenariului regizoral, elaborat cu câteva luni înainte, adesea improvizează inspirat prin căutări îndrăznețe și noi rezolvări. O mare calitate a regizorului Vitanidis este colaborarea permanentă cu fiecare membru din echipă și în special cu colaboratorul său cel mai apropiat, operatorul filmului. Am fost surprins de însușirile lui neștiute, de a fi și operator, care conduce cu măiestrie aparatul de filmat chiar și fără nici o repetiție, făcând mișcări de aparat complicate. Aceste remarcabile calități fac din Gheorghe Vitanidis un cineast complet. Este un om încântător. Potrivit de statură, cu mișcări sprintene, figura deschisă, din primul moment simpatică, ochii de o vioiciune rară, plin de bunătate și îngăduință, mereu glumeț dar fără să jignească. Competent, îndrăzneț autoritar, cu un surâs seducător, modest în privința persoanei lui — dar mândru, neînduplecat când este vorba de profesiunea lui. Inteligență vie, trepidantă și o deosebită forță de acțiune, fac din lorgu Vitanidis izvor de energie adesea — dacă se poate spune — diabolică. Imprudent cu sine, duce efortul până la epuizare și nu are astâmpăr nici când e țintuit la pat sub îngrijire medicală — grăbit să-și reînceapă activitatea. Este un netăgăduit talent în vorbă și scris. Când vorbește în diferite ocazii, cucerește pe cei ce-l ascultă, pentru că splendoarea frazei sale se impune printr-un complex de elemente de conținut, ca și prin prestanța vocii sale. Cultura sa este din variate domenii, ce se manifestă prin nenumărate curiozități intelectuale, subtilitatea spiritului său cercetător — nu pot fi cuprinse de palidele mele cuvinte./.../ Mâna lui Vitanidis este puternică, viguroasă, energică, darnică, risipitoare chiar, entuziastă — din care se degajă o personalitate deosebită, îmi apare mereu în minte mâna lui Vitanidis, cu mișcările ei neprevăzute, când neliniștit străbate platoul de filmare, conducând jocul actorului în cadru, explicând necontenit și cu mâinile în degetele cărora țigara cu mica ei pată de lumină, cu fumul degajat formează în razele puternice ale proiectoarelor un colorit aparte, care completează atmosfera de creație. Este o asemănare între mimica feței, a gândurilor lui și cuvintelor lui, și gestica mâinii — care ți se pare că și ea surâde necontenit, ca și înfățișarea lui.[5]
„Actorilor le plăcea să colaboreze cu regizorul Gheorghe Vitanidis, ştiau că erau incluşi într-o elaborare meticuloasă, îndelungă. Regizorul nu se grăbea, lucra temeinic din prima până în ultima zi. După premieră, neştiut îşi revedea filmul în săli, la diverse ore, confruntat cu publicul, îl interesau feluritele reacţii. Erau „zestrea” lui profesională. Aceeaşi temeinicie l-a însoţit în anii de profesorat, socotindu-şi studenţii potenţiali colaboratori, viitori colegi şi în anii apropierii de activitatea cineamatorilor cărora le-a fost constant îndrumător. În ultimii ani, zîmbetul lui Vitanidis avea o undă de tristețe. Atât se vedea, restul... aidoma adâncurilor mării...”. Evocare aparține Andrianei Fianu la despărțirea de creatorul Gheorghe Vitanidis, mangaliotul înfrățit cu marea și cu oamenii locului. [6]
 

---