Jurnal aniversar de Dobrogea. 150 La pas prin istorie (29)

 
Partea a doua a anului 1886 este plină de întâmplări și proiecte naționale legate de Dobrogea. Sub vizorul viceconsulatului francez de la Constanța, autoritățile de la Paris află despre starea Constanței, informând despre antichitățile orașului, despre soarta statuii lui Ovidiu, despre posibilitățile portului în dezvoltare. În parallel, sezonul turistic atrage tot mai mulți turiști dornici de distracție și băi de mare, iar autoritatea locală aprobă construirea unui local de școală.
 
3 iulie 1886
Unele știri sunt modeste: „D. general Creţanu a plecat în Dobrogea spre a inspecta trupele din garnizoanele Tulcea şi Constanţa”.[1]

9 iulie 1886
Dr. Alexandru Diamandescu este numit medic al plasei Hârșova, iar dr. Agopian Mavrache medicul plasei Medgidia din județul Constanța.
 „Ni se scrie din Constanța că recolta în acel județ e foarte frumoasă, însă ploile nu încetează de câteva zile. La Constanța ploaia de la 2 Iulie a fost torențială. Apoi în vreo două locuri în județ s-au arătat lăcustele, pericolul însă nu e mare căci sunt puține și s-au luat măsuri energice pentru stârpirea lor. După toate probabilitățile ele sunt rămășița unor nori de lăcuste ce au trecut noaptea, toamna trecută, pe acolo, și din care au căzut unele și s-au îngropat”.[2]
Supozițiile reporterului. Noroc că nu a semnat știrea!

10 iulie 1886

Interesul Franţei faţă de portul Constanţa este deosebit de mare. Faptul că în 1886 exista în oraş un viceconsulat al Franţei, că arhivele româneşti păstrează încă o bogată corespondenţă în jurul marilor obiective – de obicei şi strategice – care se proiectau în Constanţa, sunt argumente în sprijinul afirmaţiilor noastre. O asemenea scrisoare, expediată din Constanţa, la 10 iulie 1886, către ministrul afacerilor străine la Paris, A. de Freycinet, are un asemenea caracter. Sub titlul „Viitorul Constanţei”, viceconsulul V.Chausserie îşi informa ministrul:

Autorul scrisorii se referă în detaliu asupra comerţului României, import şi export, pe calea Dunării, prezentând dezavantajele pricinuite de iarnă. Face o incursiune reiterând traseele ferate ale ţării, legăturile lor şi pledează cu argumente pertinente asupra nevoii de a se construi podul de la Cernavodă. Şi cu o clarviziune remarcabilă el crede că portul Constanţa poate lega Europa de Asia până în India, că „acest drum este cel mai direct între Europa centrală şi Marea Neagră şi este destinat să atragă asupra lui tot traficul între Berlin, Viena şi Constantinopol […]. Construcţia podului la Cernavodă este destinată, conjugată cu mărirea portului Constanţa, să aducă o rapidă dezvoltare a forţelor vii ale României, introducând în profitul său tranzitul din Europa centrală şi, poate mai târziu, acela din întreaga Europă.”[3].
 
7 august 1886
O știre de interes public: „Vineri, 28 August, vor avea loc, sub patronajul Comisiunii Europene a Dunării, regatele din Sulina. Vor fi mai multe premii în bani date de Comisiunea Europeană a Dunării, de Ministerul de război şi de oraş, precum şi 3 premii consistând în obiecte de artă oferite de doamnele din Sulina. Cursele sunt în număr de 15 şi pentru fiecare vor fi câte trei premii. Distribuirea premiilor se va face în aceeași zi.
 Iar în seara de 30 August, se va da un bal mare numit Balul regatelor. Vapoare speciale vor fi puse la disposiţiunea societăţii gălaţene şi brăilene, cum şi a celei din Tulcea şi Constanța, spre a asista la această serbare”.[4]
 
15 august 1886
Publicistul ardelean Vasile Grozescu, în documentare la Constanța, exprimându-și impresiile „la primă vedere”: „Fără îndoială, o sosire la Constanța, seara pe lună, pe la nouă trecute, nu se aseamănă cu o sosire tot seara, tot pe lună, la Veneția ori la Lucerna, pe malurile lacului celor patru cantoane. Dar totuși, călătorul percepe îndată pitorescul propriu al Constanței: e ceva care nu e liniștea moartă și „oripilantă” a unei sosiri într-unul din orașele de district ale României cisdanubiene. De n-ar fi decât grija că poate nu va găsi odaie la hotelul Carol I, și totuși nervii călătorului sunt mai încordați ca de obicei.

Și apoi, lumea de toate felurile ce furnică prin gară, cu tot felul de costume: jobenul ceva cam de franțuzit al funcționarului care s-a rătăcit și a rămas prin Constanța, dalmaua unui cinghine (țigan turcesc), cu ochii de un negru strălucitor și cu pielea sclivisită în cărămiziu, fesul turcului, chipiul și lampasurile de general ale comisarilor — culori peste culori mișună în gară, de unde călătorii se reped spre cele douăsprezece birji ale Constanței.
Cel mai iute la picior are birjă; cei care, voind să-și însușească îndată culoarea locală, adică să fie agale-agale, când nu sunt astfel din fire, rămân pe jos. N-au însă dreptul să se plângă. Amabilitatea interesată și idioată a tătarilor hamali îți ia cufărul, geamantanul ori vreo ladă, fie cât de mare și, bolborosind o românească imposibilă, întocmai ca tonkinezii și chinezii limba franceză, îți oferă să te conducă ori la „Caru” (Carol), ori la „Tarntet” (Gambetta), ori la „Ighilter” (Englitera), și pe urmă la cetate.

Și-n timpul când tătarul îți îndrugă multe și mărunte, din care puține pe sfert se înțelegeau, poliția gării strigă pe turcește birjarilor: „Fuga! Fuga! Și să vă întoarceți iarăși!”. Bicele răpăiau pe spinarea cailor, iar moțul de la fesul stimabililor birjari constănțeni juca în deznădejde tot roiul lui Mahomet, în ciuda tradițiunilor străvechi ale turcilor, tradițiuni care, cu privire la moț, spun că precum turcul cu maiestate se mișcă, tot astfel și mișcările moțului de la fes, grave și lente, trebuie să fie.

E dervali! Domnia fesului a trecut în Turcia; tată, dormi-te în Dobrogea! Acest semn al caracterului musulman suferă de schimbările timpului ca anteriile boierilor noștri de acum 30–40 de ani. Se duc încetul cu încetul dalmaua, turbanul, calpacul; fesul le va urma, va dispărea și el. Tout passe, tout casse, tout lasse.„Un fes” ar fi o temă de poezie intensă pentru vreun copil răsfățat al Muzelor române, în vilegiatură marină la Constanța. /.../
La hotel, la Carol I, primire elvețiană: gerantul, comptabilul, un obez și mai mulți chelneri la intrare; ca fond al tabloului, clienții hotelului care așteptaseră să vadă noile figuri sosite din țară. Zăresc printre ei o mulțime din bucureștenii lui Tout-Bucarest, și domni, și domnișoare din cele ale căror busturi superbe se încadrează, spre fericirea spectatorilor, pe marginile rochiilor de la teatru, la toate primele reprezentațiuni. S-ar crede că-s numai bucureșteni la Carol I. Cu atât mai bine!

Ne urcăm în camerele noastre. Muzica se aude pe bulevard, iar mai aproape, în josul terasei hotelului, vocea mării, acel concert indefinibil al valurilor după auzul căruia simți, la certe epoci ale vieții, un dor nepriceput. Marea, odată auzită în neîntrecutele ei cânturi, te atrage neînduplecată. Această putere a mării o personificau cei vechi în Sirene.
Era magnifică Marea Neagră ieri seară, cu acea lună plină care, ridicându-se roșie, înfocată din undele mării, cu atât mai mult pălește și licărește ca argintul, cu cât alene, voluptuoasa Febe se depărtează în sus pe cer.
Deschid fereastra. Vântul răcoros al mării bate dulce; ca o oglindă pe ici, pe colo curată, se întind înaintea ochilor apele mării. În lumina cochetă a lunii, se estompează casele Constanței; ultimele sunete ale muzicii tac; nu se mai aude decât susurul mării care, ondulând la țărmuri, cicălește pietricelele și scoicile marine de mult golite.
O seară napolitană! Ai crede că-n afunzimea mării zărești o barcă venind dinspre Castella Mare și dintr-însa, aduse de briza măreței, răsună pe marină cântecele răsfățaților napolitani.

Dar dacă poetica Constanță era astfel, pentru ce Ovidiu, în chestiunea căruia sunt aici, se plângea mereu? Era prea greu la gusturi decât bucureștenii? Problemă grea de dezlegat; o las pe seama altora. Constat numai că acum Constanța este purement et simplement de toată frumusețea.
Azi de dimineață am fost la băi, la plage, sau, cum zic românii dobrogeni, pe halta mării. Nu e puțin lucru a merge la plage. Mai întâi, mergi cu trenul pe linia-embranchement Constanța–Băi. Te sui, pentru a face acest formidabil voiaj de zece minute, în vagon, la halta Ovidiu; deci te afli cu șederea, adică cu domiciliul, pe marginea mării, pe bulevardul Elisabeta Doamnă. Dacă stai în centrul orașului, atunci haltele Tomis și Tetis te invită cu al lor parfum antic (scândurile de pe podețele de suit în vagon sunt noi) să poftești în tren pe la dânsele. Mai e halta Gării (gara, lângă Ovidiu și Tomis, face un contrast nervos), și apoi băile.

Coasta înaltă pe care o cobori pe scările obositoare făcute de administrațiune și în privința cărora cei bine informați te anunță că la anul viitor se vor preschimba cu totul și cu totul mai bine. Credem că, lucru rar, la Constanța administrațiunea în genere se silește a arăta vizitatorilor că ține a-i mulțumi.
La finele serii se fac două drumuri: la stânga băile doamnelor, la dreapta ale bărbaților. Pentru ce la stânga doamnele și nu bărbații? Pentru că-n stânga este inima, zicea un tânăr parlamentar. Oricum ar fi, pentru ce această despărțire? Bărbații într-o parte și doamnele într-alta nu se vede pe nicăieri în străinătate. Mister oriental?!

Va fi oare spaima tradițională care a rămas de la Ovidiu în Constanța pentru femeia goală? Se știe că, după unii, Ovidiu a fost trimis la Tomis-Constanța pentru că a văzut pe Livia, împărăteasa Romei, goală în baie. Prin urmare...
Așa e, dar Livia avea poate strașnic interes a nu fi văzută. Contrariul e adevărat a fi pentru ambele părți contractante. Și apoi, cochetul costum de baie, desenând puritatea formelor, odinioară nemurite de sculptorii Greciei antice, salvează decența și oprește pe shocking pe buzele celei mai engleze din fiicele Albionului.

Străinătatea nu înțelege separațiunea și o deplâng în numele animațiunii. Marea e superbă; valurile blajine. Lumea — côté hommes — se îmbăiază cu delicii. Unii fac studii psiho-fiziologice sur le nu de l’œil; minunată ocaziune pentru pictori de a lucra la schițe de „piele goală”.
Ne întoarcem în vagonul-salon al liniei-embranchement. De pe bulevardul Elisabeta Doamna, clopotul hotelului Carol sună vesel dejunul: însemnătatea acestei afaceri e atât de mare în viața omului, încât s-o lăsăm a o nota altă dată...”[5]
 
17 august 1886

Serialul de la mare continuă în următoarea edițiea publicației Românul, sub aceeși semnătură. „Ce dimineață superbă! Briza mării aduce pe bulevardul Elisabeta o răcoare dintre cele mai plăcute. Sunt ora opt. Mulți dintre vizitatori au plecat la baie; unii se opresc să-și ia rahat cu mastică sau fisticuri înainte de a porni spre băi. Valurile se sparg ușor de pietrele țărmului; marea e ca o oglindă; abia se zăresc în depărtare câteva corăbii. În port intră o corabie grecească.

Bulevardul este măturat, spilcuit, gata să primească elegantele băițe, care, în costume simple, dar de gust, se îndreaptă spre halta Ovidiu. Nota veselă predomină peste tot, și mai ales pe bulevard. Acesta începe de la Cazino și de la colțul frumoasei vii a domnului Poenaru-Bordea și se sfârșește la strada Elenă, lângă halta Ovidiu. Domină marea de la o înălțime de șapte metri.

Pe stânga, mergând de la Carol spre port, adică pe partea care dă în mare, sunt două-trei chioșcuri și, în rest, nimic. Pe dreapta, un șir de case, dintre care Villa Bordea și casa domnului M. Kogălniceanu, curioasă prin pietrele cu inscripții și sculpturile antice, atrag privirile. Mai sus se ridică noua biserică a Constanței, o reproducere reușită — poate chiar mai proporționată decât originalul — a bisericii Domnița Bălașa din Capitală.
Spre bulevard dau mai multe ulițe, toate conducând spre centrul orașului, către piața Independenței și cafeneaua lui Said, despre care ne vorbea la București exaltatul adorator al lui Ovidiu.

Ei bine, sunt de două zile în cetatea ovidiană, venit pentru al meu Memoriu Pro Nasone, și până acum, prins în plăcerile variate ale frumoasei și ademenitoarei stațiuni, nici măcar timp n-am avut să deschid Ponticele poetului din Sulmona — lectură obligatorie la Constanța.
Pe un mic promontoriu, o ieșitură a bulevardului, mai sus de casa Kogălniceanu, firește pe stânga, trebuie să fi stat Ovidiu ore întregi privind marea și ascultând șoaptele vântului, în timp ce prin mintea lui defila întreaga viață de la Roma, cu toate farmecile ei.
Cu gândul la Ovidiu și la schimbările năstrușnice ale vieții omenești, mă îndreptam spre chioșcul verde, „Curtea Padișahului”, din fața așa-numitei Confiserie Universelle, unde se vând rahat, cafea, fesuri și alte „turcești cișituri”.

În chioșc — onorabilul domn Kogălniceanu: bine dispus, vesel, respirând cu lăcomie aerul salin al mării. Cu aceeași vioiciune a spiritului său mereu tânăr și cu aceeași universalitate a cunoștințelor care îl făcea să discute la Paris teologie cu superiorul capelei române, diplomație cu miniștri, pictură — chiar impresionistă — cu domnul Iorgu Bellu, drept cu tinerii juriști români și, în fine, de toate cele știute, chiar și despre porțelanurile de Sèvres și Meissen, domnul Kogălniceanu începu acum să „ovidianizeze”.

Toată lumea este ovidianizată la Constanța; în aer plutesc discuțiile pro și contra lui Nasone. Vorbești despre Ovidiu la baie, la hotel, pe bulevard, în bărbieriile turcești, unde te duci să cumperi monede și flori marine.
Preferam, având partenerul potrivit, discuția ovidiană din chioșcul verde al Padișahului, din fața Cofetăriei Universale, și cred că-mi puteam sprijini preferința pe multe și neîntrecute argumente.

Domnul Kogălniceanu spunea cam așa:

Și, cu acea admirabilă varietate care era farmecul vorbirii sale, domnul Kogălniceanu continuă. Vorbirăm despre monede, tătari, antichitățile Dobrogei.

La anul viitor te invit la Murfatlar să vezi poarta; nu au mulți una ca asta. Nu va fi o piatră nouă; toate vor fi vechi, aproape toate sculptate. La Roma, principii Orsini, Colonna, Massimo și Barberini au lucrări construite cu materiale antice. Poarta mea va fi în întregime veche; numai varul de legătură va fi modern.
În Dobrogea, care este burdușită de antichități, lucrul nu e deloc rar. Sunt vreo două sate ale căror case sunt construite cu pietre din valul lui Traian. Dobrogea este interesantă și va deveni din ce în ce mai interesantă, pe măsură ce va fi mai bine cunoscută.
Plecase, după ce-mi readuse aminte de „Poarta de la Murfatlar”. Rămăsesem singur, gândindu-mă la cele ce-mi spusese despre Ovidiu. Încă una sau două conversații ovidiene de felul acesta și memoriul meu Pro Nasone se va face aproape singur.

După dejun, plecarăm mai mulți prin oraș, căutând o cafenea în care turcii își fac „cheful” după masă. Dar „chef” să nu-l luați în sensul bucureștean. La Constanța, turcul nu face chef ca să fure luleaua neamțului și să-și vadă scările luate una câte una. Aici, după masă, stai turcește pe banchetele joase ale unei cafenele unde tai cu cuțitul fumul ciubucelor și țigărilor, bei cafea, vorbești încet și moțăi gândindu-te la paradisul lui Mahomed, la circasienele sultanului și la alte visări moștenite din tată în fiu.

Nu găsirăm cafeneaua, dar ne convinserăm încă o dată că limba română o vorbesc acum aproape toți. E curios s-o auzi în gura arabilor și turcilor get-beget. Pronunția lor dă cuvintelor o guturalitate nostimă, iar vocalele se dublează atât de mult încât uneori nici nu mai recunoști vorba îmbrăcată în șalvari și cu fes turcesc.
Pe bulevard, prefectul, domnul Em. Culoglu, amabil cu toți, ne invită la o excursie spre Cara-Murat și Carol I. Primim cu plăcere. Eu însă aș fi dorit ca excursia să se îndrepte spre Murfatlar.

E curios cât mă înfierbântă acest nume, chiar înainte de a fi auzit de „Poarta de la Murfatlar” a domnului Kogălniceanu. Sonoritatea lui, pronunțată turcește, îmi reînvie înaintea ochilor Spania Evului Mediu, cu maurii Granadei. „Murfatlar” sună grandilocvent, ca „Cid el Campeador”; este un nume-fanfară[6].”
 
1 septembrie 1886
Monitorul comunică că taxa pentru oile și caprele ce se introduc în Dobrogea la iernat, pe terenurile și în stuhăriile Statului, este redusă numai la 2/3 adică la 54 bani de cap, dacă introducerea lor se face de la 1 Septembre 1886, până la 1 Ianuarie 1887, și economii au drept a sta acolo cu vitele până la 23 Aprilie următor, iar nu numai până la 1 Aprilie, cum era în anii precedenți. Se publică clar aceasta pentru știința economilor de vite care au trebuință a le duce la iernat în Dobrogea, spre a se grăbi ca intrarea să o facă până la 1 Ianuarie 1887, căci după această dată nu mai pot beneficia de reducerea taxei pe anul curent bugetar.[7]
 
2 septembrie 1886
Iată mişcarea portului nostru pe ziua de 30 August. Au sosit: vaporul italian Scilla de la Constantinopole cu pasageri şi diverse mărfuri ; 1 şlep cu cereale de la Prut; 5 lotce cu peşte de la Tulcea ; o barcă cu legume de la Brăila. Au plecat : vaporul danubian Friedrich la Tulcea - Ismail ; vaporul danubian Orient spre Viena.[8]
 
7 septembrie 1886
În seara zilei de 4 septembrie 1886, Ion C. Brătianu, în timp ce mergea pe jos, pe o stradă în București, însoțit de Constantin F. Robescu deputat și viitor primar al Capitalei și de un sergent, a fost atacat pe strada Vămii (unde se află azi Piața Universității) de un individ cu un pistol în mână, care, de la doar câțiva metri, a apăsat pe trăgaci.
Pistolul nu s-a declanșat, atentatorul a fost imobilizat de sergentul care avea misiunea de a-l păzi pe Brătianu.
Membrii Consiliului comunei Tulcea îi adresează o scrisoare de susținere: „Consiliul comunei Tulcea stigmatizând odiosul atentat comis asupra persoanei voastre, mulțumește cerului că v-a dăruit zilele atât de scumpe pentru Dobrogeni și patria mumă”. Semnează: Primar: Ioanovici; consilieri: V. Sotirescu, Dondiof, Gradinarof, Valasoglu Asan Amet.[9]
 
8 septembrie 1886
„Se zice de unii că guvernul ar avea intențiunea să prezinte la redeschiderea Camerelor un proiect de lege prin care s-ar da locuitorilor Dobrogei dreptul de a alege și trimite deputat în Cameră”.
Stagiunea la Constanța continuă. Până la 10—15 Septembrie, visitatorii nu vor lipsi. Nu se mai aude nimic de inaugurarea statuii lui Ovidiu.[10]
 
22 septembrie 1886
O analiză pertinentă și realistă despre starea Dobrogei în anul 1886 apărea într-o publicație de specialitate:
„După mărturiile lui Peyssonnel, care a străbătut Dobrogea în secolul al XVIII-lea, comerțul cu cai era destul de dezvoltat, datorită frumuseții și calității rasei. El vorbește, de asemenea, despre vinurile provinciei, care, deși considerate de calitate modestă, erau foarte căutate de ruși și polonezi, ce veneau în fiecare an cu 5.000–6.000 de căruțe pentru a face cumpărături. Localitățile în care se produceau aceste vinuri erau Isaccea, Tulcea, Măcin și Deli-Osman.
La acea dată, creșterea cailor intrase în declin, însă creșterea vitelor, în general, era importantă, iar exportul acestora constituia adevărata bogăție a țării. Toate tranzacțiile comerciale se realizau prin principalele porturi: Brăila, Galați, Tulcea și Sulina. Acest din urmă port reprezenta principalul târg al Dobrogei și tindea să devină unul dintre cele mai importante porturi ale comerțului european, constituind în același timp un loc de refugiu de mare valoare pentru navigația de la Marea Neagră.
În realitate, această mare realizare nu se datora turcilor, ci Comisiunii Europene a Dunării, care exercita la Sulina și pe sectorul Dunării de la Isaccea în aval un fel de autoritate internațională. Această comisiune reprezenta un veritabil organism internațional autonom, având flotă proprie, pavilion, buget și chiar împrumuturi proprii.”[11]
 
11 septembrie 1886
Același sârguincios informator al ministrului francez al afacerilor externe transmitea din viceconsulatul  Franței la Constanța noutăți despre statuia lui Ovidiu, aflată în lucru.
„Am onoarea de a o informa pe Excelenţa voastră că municipalitatea oraşului Constanţa tocmai începe lucrările piedestalului pe care va fi ridicată statuia lui Ovidiu. Cioplitori în piatră au fost în mod special angajaţi în Italia pentru a da acestui piedestal o formă artistică, care să nu fie nepotrivită cu opera de artă a sculptorului Ettore Ferrari, autorul lucrării.
Statuia va fi aşezată chiar anul acesta pe piedestalul său, dar nu va fi inaugurată decât în luna iulie 1887. Primarul de Constanţa îşi propune să dea cea mai mare strălucire posibilă acestei ceremonii, scop în care vor fi adresate invitaţii, de către municipalitate, tuturor oamenilor de litere din Europa meridională.
Binevoiţi a primi, domnule ministru, asigurarea respectului cu care am onoarea a fi cel mai supus şi ascultător servitor al Excelenţei voastre”[12].
 
29 septembrie 1886
 
O altă informare detaliată despre antichitățile Tomisului ajungea pe masa ministrului afacerilor externe francez:
„Terenul pe care este construit oraşul Constanţa, vechiul Tomis, este bogat în urme vechi de toate felurile. Când englezii au construit linia ferată Cernavoda – Constanţa au găsit aici statui, fragmente de coloane, vase pe care le-au încărcat într-o corabie. Astăzi rar se întâmplă să se sape temeliile unei case fără să se aducă la lumina zilei fie vase de sticlă sau din ceramică, fie pietre cu inscripţii greceşti şi latine. Dar proprietarii se arată fără milă faţă de aceste pietre… de un sentiment de lăcomie sordidă, ei le sparg în bucăţi pentru a le transforma în piatră de construcţie din teama că autorităţile să nu le ia în posesie. Domnul Licen, consul onorific al Austro-Ungariei şi consul al Persiei, găsise piese de mozaic şi fragmente arhitecturale într-un teren pe care construia; mi-a mărturisit că a spart aceste obiecte care, zicea el, nu aveau pentru el nici o valoare şi înlocuiau în mod avantajos câteva sute de cărămizi. Dacă un membru al corpului consular este capabil de un asemenea vandalism, se poate face uşor o idee de procedeele vulgului.
Pe planul oraşului pe care l-am trimis Excelenţei Voastre şi pe care a trebuit să-l copiez, reducându-l după acela al arhitectului municipal, am scris cuvântul „Ruine” pe un mal, în fundul unui mic golf format de mare la vest de port. În acest loc se găsesc în apă pietre tăiate, unele în calcar cochilifer, altele în granit; ele au dimensiuni de un metru lungime pe cincizeci centimetri lărgime şi, deşi aruncate unele peste altele, se distinge cu toate acestea forma pe care am desenat-o pe plan şi care îmi pare a fi aparţinut unui templu mare, dedicat probabil lui Neptun sau poate Fortunei… este într-adevăr începutul tuturor inscripţiilor în limba greacă ce se descoperă aici şi în aceasta nu este nimic de mirare din partea unei populaţii maritime cum era aceea a Tomisului, care voia să-şi facă soarta favorabilă înainte de a se încredinţa corăbiilor sale. Ceea ce face, de altfel, admisibilă această supoziţie este faptul că printre aceste pietre se află unele care şi-au păstrat forma arhitecturală şi altele în care se recunosc fragmente de ziduri interioare. La o oarecare distanţă la est de aceste ruine, în locul indicat pe plan prin câteva puncte, este un pasaj aproape impracticabil, pe care nimeni, niciodată nu-l vizitează din teama de a-şi uda picioarele şi a nu se răni de zidurile din piatră ale malului care iese în afară. Într-o plimbare pe care am făcut-o în acest loc acum patru zile, am găsit o piatră a cărei formă am reprodus-o exact în anexa nr. 3. Nimeni, evident, nu-i presupunea existenţa, cu atât mai mult cu cât nu se presupunea aceea a spărturilor unei statui pe care eu le-am văzut, acum cincisprezece zile, nu prea departe, la o oarecare adâncime sub apă. Această statuie era de dimensiuni considerabile, căci numai trunchiul, singurul care a rămas, are o lungime de un metru. El este din marmură şi acoperit de togă, ale cărei pliuri denotă o mare fineţe a lucrului. Cum acest fragment cântăreşte de la 600 la 700 kilograme şi cum ridicarea sa necesită munca a opt sau zece oameni, descoperirea mea a fost scoasă din apă şi transportată la gara din port, unde probabil va rămâne încă mult timp în mijlocul baloturilor de tot felul, pe roaba pe care a fost aşezată. Piatra din anexa nr. 3 şi statuie trebuie evident să facă parte din templul de care am vorbit mai sus.

Mă întreb cum toate aceste urme de arhitectură pot să rămână astfel neobservate, cum nimeni nu-şi dă osteneala să facă săpături sistematice care ar duce în mod sigur la descoperirea de obiecte şi de pietre de natură să aducă lumină asupra istoriei, încă confuze, a acestei zone. Se află în nordul oraşului un loc vast pe care l-am marcat pe plan, fără să-l delimitez la vest pentru că nu pot să ştiu până unde se întinde în această parte. Acesta este un vechi cimitir, foarte mare, pe o parte din care s-a stabilit o ţiglărie. Lucrătorii care sapă pământul găsesc frecvent morminte, fie din piatră, fie din cărămizi de foarte mari dimensiuni, legate printr-un ciment foarte dur. În general, aceste morminte cuprind vase din sticlă de forme diferite, dar toate împodobite în interior cu un strat argintat din care eu am placat un specimen pe anexa nr. 4. Aceste vase au fost vândute de proprietarul ţiglăriei cu preţuri destul de ridicate. Astfel, cele două vase din anexa nr. 5, găsite acum opt zile în mormântul unui copil, au fost cumpărate de domnul Wiscovitch, agent al Loydului austro-ungar, cu preţul de douăzeci şi patru de franci.

Lucrătorii cărămidari întâlnesc adesea sub târnăcoapele lor sticlărie şi olărie care sunt sparte în bucăţi de violenţa loviturii. Câteodată, dar rar, ei reuşesc să scoată obiectele intacte. Aşa este cazul unui vas din ceramică roşie, din anexa nr. 6. S-a putut salva chiar partea ce servea să-l acopere.
Înaintez Excelenţei Voastre modelele a două statuete din bronz, reprezentând luptători şi aceea a unei lămpi de ulei, de asemenea din bronz, deschizându-se prin intermediul unei balamale perfect conservate. Dar din toate obiectele găsite aici, cea mai stranie este, fără îndoială, o piramidă din marmură gri, pătată cu puncte albe şi negre şi pe feţele căreia sunt gravate litere aurite şi colorate. Am reprodus exact forma şi mărimea acestei piramide (anexa nr. 13) astfel că repliind feţele cartonului, va fi uşor să fie reconstituită în integritatea sa. După cum Excelenţa Voastră va putea să vadă, această piramidă sau mai degrabă acest trunchi de piramidă, este ştirbită în susul ei şi deteriorată, într-un mod destul de serios, în partea inferioară; cele două baze paralele au forma pătrată. În ceea ce priveşte literele, eu le-am copiat destul de exact, cât a fost posibil, dându-le fiecăreia culoarea ei. Acest obiect nu îmi pare a avea vreo legătură cu urmele antichităţii clasice. Ar fi interesant să i se stabilească originea şi semnificaţia.
Ar fi de dorit ca municipalitatea să facă să înceteze pe terenurile de ţiglărie care sunt… (text indescifrabil) devastarea ce domneşte acolo ca suverană şi să o înlocuiască cu un sistem de săpături metodice. Dar este mai mult decât probabil că ea va continua să se dezintereseze, ca şi în trecut, de tot ceea ce are trăsăturile antichităţii şi că prefectura şi guvernul se vor ţine într-o rezervă care seamănă mai mult a indiferenţă.
Binevoiţi a primi asigurarea respectului cu care am onoarea a fi, domnule ministru, cel mai supus şi plecat servitor al Excelenţei Voastre”[13].
 
25 septembrie 1886
În noaptea de 15 septembre curent, locuitorii din orașul Tulcea, anume Petre Lazaroff și Sidor Teodoroff, plecând cu lotca la pescuit și ambii fiind amețiți de băutură, acesta din urmă, care se afla la cârmă, voind a schimba o lopată dintr-o parte în alta, a căzut în Dunăre în dreptul grădinilor din marginea orașului și s-a înecat.[14]
 
28 septembrie 1886
Licitația pentru construcția târgului de vite de la Constanța, care era fixată a se ține la 28 Septembrie 1886, s-a amânat pentru ziua de 12 Octombrie 1886. Licitația va fi publică, cu oferte sigilate și se va ține în localul ministerului, Calea Victoriei No. 103, la orele 3 dupe amiaza. Suma totală la care se evaluează această construcție este de lei 850.000. Concurenții, spre a fi admiși la licitație, trebuie să depună o garanție provizorie de 5 la sută în numerar sau în efecte de stat, sau garantate de stat. Monitorul comunică că taxa pentru oile și caprele ce se introduc în Dobrogea la iernat, pe terenurile și în stufăriile Statului, este redusă numai la 2/3 adică la 54 bani de cap, dacă introducerea lor se face de la 1 Septembre 1886, până la 1 Ianuarie 1887, și economii au drept a sta acolo cu vitele până la 23 Aprilie următor, iar nu numai până la 1 Aprilie, cum era în anii precedenți. Se publică clar această pentru știința economilor de vite care au trebuință a le duce la iernat în Dobrogea, spre a se grăbi ca intrarea să o facă până la 1 Ianuarie 1887, căci după această dată nu mai pot beneficia de reducerea taxei pe anul curent bugetar.[15]
 
18 decembrie 1886
Consiliul comunal a hotărât să construiască un local pentru școlile de băieți și fete, contactându-l pe arhitectul Socolescu pentru elaborarea unui plan și avansându-i un acont. Însă ceea ce se opune la realizarea dorinței noastre de a avea un local, în condițiile cerute pentru asemenea instituții, este lipsa de un loc pentru aceasta. Avem un singur teren, cel pe care se află actualul local al școlii de băieți și grajdurile pompierilor, dar nu corespunde în destul destinației pe care voi a-i da, nici ca amplasare, nici ca întindere. Un loc care întrunește toate condițiile cerute, fiind în centrul orașului și având întinderea suficientă atât pentru curte, cât și pentru grădini, îl deține drumul de fier, fără nicio utilitate căci nu are pe el decât o mică pepinieră de salcâmi. Deși am isttăruit în repetate rânduri să ni se pună la dispoziție acest teren, care nu poate fi de niciun folos căii ferate nici în viitor, demersurile noastre au rămas fără rezultat.
Pentru a putea construi un local de școală care să fie un adevărat templu al culturii naționale și o podoabă a orașului, vă rugăm cu stăruință, domnule ministru, să binevoiți a interveni pe lângă onor minister respectiv ca să ne lase la dispoziția noastră acest loc, consiliul comunla având intenția de a începe clădirea chiar anul viitor.”
Primar, M. Koiciu, secretar, Al Mastero.[16]
 
25 decembrie 1886
Cum se distrau constănţenii de Crăciunul 1886? Cu un mare carnaval şi baluri mascate ”pe tot timpul carnavalului” în saloanele Grand Hotel Engleterre şi la hotel Gambeta. Primăria autoriza petrecerea dar solicita poliţaiului de rond mare vigilenţă.[17]
        
 

---