Istoria Dobrogei Medicul Camille Allard cutreierând ținutul pontic

Capitolul al ll-lea se intitulează  Kustendjé et lesrives de la Mer Noire (Kustendje și malurile Mării Negre). Jurnalul începe  într-un stil direct, concis: „Pe 6 iulie, Army-andNavy, un mic pachebot închiriat de către intendenţa franceză, lăsa în urmă valul bicolor sub briza înserării. Trebuia într-adevăr să profităm de întoarcerea sa la Kustendjé pentru a ajunge în Dobrogea. Misiunea era însoţită  de un detaşament de opt oameni, pe care Comandantul superior din Varna ni-l  pusese la dispoziţie.» Autorul descrie noaptea pe coverta pasagerului, peisajele de pe mal, cunoaştedespre oraşul Balcic că s-a clădit pe ruinele anticului Dionysopolis, de Cap Caliacra, despre care scrie : „Sunt cunoscute serviciile pe care rada de la Cap Caliacra, apărată împotriva vânturilor de nord, le-a adus marinei franceze”. Oraşul Balcic este la intrarea în ţinutul Dobrogei, o largă regiune a stepelor din nord-estul Bulgariei. Citează din Ovidius « Lassus in extremis jaceopopulisquelocisque.Triste,l, lll,111».  Cuprinde într-o singură frază imaginea Dobrogei: De pe puntea navei, Dobrogea ne-a apărut în toată goliciunea ei sălbatică”. Faleze aride din calcar, dune de nisip, lacuri întinse, păsări de apă, pelicani, un delfin jucăuş, şi deodată Constanţa: „OraşulKustendjé sau Kostendjé, situat pe o limbă de pământ în formă de liră şi pe o faleză înaltă, îşi etala altădată casele presărate pe ici pe colo; plaja îngustă, dar mai largă decât a Balcicului, păstra urmele unor mari magazine ale căror ruine acoperă malul. Kustendjé este încă cel mai bun port al acestei regiuni. Rada sa este nu este foarte bine adăpostită dar oferă condiţii bune, și este deschisă numai vânturilor de nord ».

Spectrul multietnic este subliniat cu fineţe de observator european, analist critic al stării de fapt. 
„În zilele de repaos, valahii îşi consacrau timpul dansurilor lor naţionale, în timp ce rusul, cazacul şi bulgarul se îmbătau cu rachiu ; şitoţi cădeau deîndată la un loc, unii de oboseală, alţii de beţie. Grecul, evreul, armeanul se agitau în mijlocul acestei mulţimi căutând mereu câte o ocazie de a câştiga ceva. Tătarul, din spatele fumului care ieşea din pipă, părea uneori că regretă severitatea profetului, iar turcul impasibil, cu picioarele încrucişate înaintea uşii unei cafenele joase, îşi păstra impasibila gravitate de care nu se dezminte niciodată. Nimic nu era mai curios şi mai bizar în acelaşi timp decât amestecul tuturor acestorcostume, care, prin contrastul lor produceau  efectul cel mai fermecător cu putinţă”. 
După cum s-a înțeles, misiunea franceză era îndreptată spre construirea unei şosele strategice necesare transportului furajelor. Toate operaţiile de presare şi legare a furajelor în baloturi în vederea îmbarcării pe nave, după descrierea lui Allard, dovedeşte că în Dobrogea se foloseau tehnologii moderne pentru vremea aceea, iar faptul că mai mult de o sută de mii de chintale de fân fuseseră recoltate de pe o suprafaţă care nu depăşea pe câmpiile din apropierea oraşului zece kilometri pătraţi demonstra fără tăgadă fertilitatea pământului.
Costache, muncitorul valah, cu privirea inteligentă  încadrată între pletele sale lungi, una dintre figurile cele mai interesante dintre tipurile de români pe care le-a întâlnit autorul amintirilor, îi va servi la masă, ca un ospătar autentic, iar Tudor, birjarul şantierului de construcţii, un fost soldat din armata austro-ungară, va râvni mereu la un atelaj condus de şase cai. Călătoria lui Allard în împrejurimile Constanţei îl face să descopere lacul numit Ghiolul Mic, în apropierea căruia curgea un izvor cu ape reci şi curate, existent şi astăzi şi botezat „La cişmea”, iar la şapte-opt kilometri de acesta „Lacul de lapte”, cum l-au numit turcii, „Suth-Gueul”, dar pe care Allard l-ar boteza mai bine Lacul lui Ovidius. „Marele poet exilat i-o fi văzut vreodată malurile ?”, se întreabă iscoditorul francez. Şi continuă : „Durerea pe care o resimţea îl făcea prea nedrept faţăde aceste locuri pentru a îndrăzni să le cânte, şi nimic în versurile sale nu arată acest lucru ; ceea ce l-a făcut pe dl Humboldt să spună, în Cosmosul său, că Ovidiu nu a simţitfrumuseţea majestuoasă a naturii care îl înconjura.”
Este surprinzătoare această referinţă care trădează marele interes al unui militar francez faţă de cultura locului. La fel de surprinzătoare este astăzi descrierea amănunţită a petecului de pământ acoperit cu dune care delimitează « Lacul de lapte » de mare, şi descrie astfel staţiunea Mamaia de astăzi, descoperind „o mică insulă împădurită pe care o numisem Insula lui Ovidiu” revendicându-şi astfel şi onomastica păstrată până astăzi. Şi continuă: „Unul dintre noi a căutat în zadar mormântul poetului sub bogatele liane ale insulei solitare.”
Allardcunoaşteşi evocă zguduit că aici, pe malurile lacului Siutghiol, s-a petrecut teribila tragedie a epidemiei de holeră din 1854, care a lovit armata franceză. „Am scotocit uneori fără să ştimrămăşiţe eroice la Pollas (Palazu Mare, n.n.), Kanara sau Kergalik (Corbu, n.n.) unde nu a rămas nici o urmă a trecerii francezilor, care să păstreze amintiri dureroase.”
Un capitol este destinat antichităţilor pe care le descoperă la tot pasul, face chiar asemănări cu relicvele scoase de la Pompei, descrie catacombele care traversează şi astăzi Peninsula oraşului, cu galerii subterane necesare transportului apei potabile în oraş, aprofundează istoria tomitană prin pietrele inscripţionate care zac peste tot locul, tălmăceşteinscripţiile, face recurs la o bibliografie circulată în acel timp în Franţa, cu trimiteri la un anume Papadopoulus, aminteşte de asociaţia navigatorilor  din vremea lui Antoninus Pius, revine: „Ele sunt extrem de interesante prin faptul că ne  permit să credem că Tomisul a fost locuit de o populaţie foarte amestecată şi că oameni din toate ţinuturile, romani, greci, fenicieni, egipteni etc. trebuie că se găseau aici locuind împreună».
Allardmenţionează că misiunea franceză a încredinţat lui Léon Renier, membru al Academiei Franceze, toate informaţiile, dar şi piese arheologice pentru a studia cu erudiţie  istoria locului. Reţinem cu surprindere din jurnal că acordă o consultaţie medicală unei tinere tătăroaice din satul Carachioi unde găseşte un pat european şi o poliţă cu cărţi. Fântânile din satele dobrogene seamănă ca sistem de acţionare cu cele din zona franceză Champagne. Descrie Valurile lui Traian, în număr de trei: Valul Mare, Valul de Piatră, Valul Mic ce traversează Dobrogea, urmând un traseu neregulat, reporterul face analogii cu fortificaţiile engleze.
Misiunea franceză va ridica ancora din portul Constanţa pe 27 noiembrie 1855, la căderea zăpezii. În nota care precede finalul lucrării, autorul îşi motivează excursul asupra geografiei, istoriei  şi etnografiei Dobrogei ca şi lucrarea Mission medicale dans la tartarieDobroutcha, din revista L’Union medicale, 1857, spre a demonstra cu argumentele reporterului de la faţa locului că armata franceză  a fost decimată de epidemia de holeră, şi nu din altă cauză, orice speculaţie în legătură cu acest deznodământ neeroic neputând fi pus în legătură cu provincia pontică.
Ca o subliniere finală, îi datorăm lui Camille Allard aprecierea că românii din Dobrogea sunt „plini de acea inteligenţă care-i caracterizează într-un aşa de înalt grad” căci „trebuie să fie în această rasă un resort remarcabil, ca să fi putut rezista la această viaţă de teamă şi mizerie, care-i este hărăzită de atâta vreme.”²²Şi această dovadă de simpatie o făcea la aproape patru secole de ocupaţie otomană, când elemental autohton supravieţuise în spaţiul de influenţăşi comandă musulmană!
 
Războiul Crimeii pune Dobrogea pe harta Europei
 
O frumoasă relatare despre această confruntare militară care a schimbat  harta bătrânului continent este relatată în textul de mai joc aparținând unor reportri locali care au editat în 1924 un excelent ghid turistic:
„Turcia dezorientată şiîmbucătăţită, în urma atâtor înfrângeri, da tot mai înapoi în faţapornirei de cucerire a Ruşilor.  Franţaşi Anglia, care erau mai legate ca interes de Orient, au făcut o coaliţie, când au văzut că Ruşiiîncolţesc din nou pe Turci şi au declarat şi ele război moscoviţilor, la 27 martie 1854, ca aliate ale Turciei. Ruşii se întăriseră în Dobrogea şi atacau cu disperare cetatea Silistrei, când armatele aliate comandate de mareşalul Saint Arnaud şi Lord Raglan, ajunse în Bosfor şi căutau să se îndrepte cu flota spre Crimeea. Muşirul Omer Paşa, (croat de origină) general-şef al forţelorturceşti, în Consiliul de la Varna, cere ca din diviziile franceze şi engleze, să debarce câteva pe ţãrmşi să sileascã pe ruşi, ca să depresoare Silistra. Comandanţii armatelor aliate găsesc tactica nimerită. În urma constrângerei armatelor aliate, Ruşii după ce au lăsat împrejurul Silistrei mai bine de 2.500 de morţi, au căutat să se retragã. În afară de diviziunile franceze şi engleze, mareşalul Saint-Arnaud a organizat în campania aceasta un corp special de experienţã, compus din 2.427 cãlãreţi, sub numirea de Spahii de Orient, recrutaţi din bazbuzuci turci. Comanda nouei trupe a dat-o generalului Iusuf, chemat anume din Algeria. În vremea aceasta bântuia holera în porturile Europei: Marsilia, Pireu, Constantinopol. N-a trecut mult şi holera s-a ivit şi în trupele aliate dela Varna. Comandanţii când văd ameninţarea, se gândesc să schimbe locul contaminat şi să pornească trupele într-un marş de recunoaştere prin Dobrogea. Cei dintâi cari au plecat la Varna au fost spahii călări, la 22 Iunie 1854, în frunte cu generalul maur Iusuf. Drumul se fãcea de-a lungul mărei, în marşforţat, ca să producă neorândueală între Ruşi. În urma lui Espinasse, au mai plecat pe rând încă două diviziuni, cu destinaţia de a se sprijini reciproc, pe toatã linia de bătae, dintre Varna prin Mangalia până la Constanţaşi cu paza drumului Silistra- Rasova. Holera însă s-a ţinut ca un blestem pe urma trupelor, le urmărea ca un păcat care nu iartă. Molima s-a cuibărit mai mult între soldaţi, până a sbucni ca un flagel distrugãtor. Luptând cu toate nevoile şi cu pustiul locurilor părăsite coloana lui Espinassa ajunge la 28 iulie la Constanţaşi de-acolo trece şi se aşează la Palaz, pe malul lacului Siut-Ghiol. Aici holera atinse 27 de oameni. Generalul Iusuf care opera mai la nord cu spahii lui, cu toate nenorocirile căzute asupra armatei, făcea minuni de vitejie. În câteva încăerări pe care le-au avut cu ruşii, a făcut adevărate masacre în rândurile duşmane. A trebuit să intervină ofiţerii francezi, ca să înduplece  aprinderea maurului şi a spahiilor şi să-i oprească de-a înainta prea mult în goana Ruşilor. Lupta de la Gargalâc a fost mai mult un măcel pentru cazaci. Dupã o ploaie torenţială, însă, care udă trupele asudate până la piele, holera se declară furioasă printre spahii. Iată ce comunică Iusuf comandantului său: «Epidemia are un caracter de nedescris, oamenii cad ca trăsniţi, mai înainte de a li se putea da cele mai mici îngrijiri. Retragerea luptătorilor era mai mult o ambulanţã pusă în mişcare. Harabalele şicăruţele găsite la Gargalâc nu mai puteau dovedi cu adunarea şi căratul victimelor. Acolo în câmp au îngropat chiar pe dată 80 de morţi. Pe când, pe de altă parte, generalul Espinasse, îşi mobiliza forţele  de la Palaz, ca să înainteze în ajutorul lui Jusuf, de odată 500 de soldaţi rămaseră căzuţi la pământ ca trăsniţi. Holera venise ca un fulger asupra coloanei expediţionare. Până seara erau 150 morţişi 350 în agonie; ziua de 30 iulie a fost fatală pentru armata franceză  de la Palaz. Divizia a primit ordin să se întoarcă numai decât la Constanţa. Toată noaptea aceea şi a doua zi la 31 Iulie, s-au cărat peste 800 de bolnavi. Espinassa a fost şi el atins de holeră. De la Constanţa, bolnavii cari scăpau cu viaţă, erau îmbarcaţi pe vapor şiduşi la Varna.
Foarte mulţi francezi au murit însă la Constanţaşi-au fost înmormântaţi pe coasta mărei, deasupra portului unde se sfârşeşte bulevardul Elisabeta. De aici s-au scos osemintele și s-au pus sub monumentul de la cimitirul vechiu. Celelalte două diviziuni, care rămaseră mai în sudul Dobrogei, scăpară mai uşor încercate de holeră. În total, iată la cât s-au ridicat pustiirile acestui flagel: 3.400 bolnavi şi 2.475 morţi; englezii n-au avut decât 350 victime. Au murit de-asemenea şi peste 400 de marinari, din cei care transportau bolnavii pe mare. Spahii lui Iusuf, din câţi plecaseră din Varna, nu s-au mai întors decât vreo 300, căci mulţimuriseră de holeră prin pustele Dobrogei şialţii dezertaseră desnădăjduiţi în toată lumea. Aşa s-a sfârşitexpediţiunea franceză în Dobrogea”. [2]

 


Proiectul canalului „Abdul Medgid”

În acelaşi an, 1855, ministrul de finanţe al Austriei, baronul Karl Ludwig von Bruck, a întemeiat o societate pe acţiuni cu scopul de a realiza mult disputatul canal Cernavodă-Constanţa. Proiectul interesa, deopotrivă, Anglia, Franţaşi Austria, urmând ca guvernul otoman să acorde concesiunea canalului şi amenajării portului Constanţa unui consorţiu, pus sub direcţia celor trei puteri. Franţa este reprezentată prin ducele Charles de Morny, preşedintele corpurilor legiuitoare şi fratele vitreg al împăratului Napoleon al III-lea, Anglia, prin omul de afaceri Thomas Wilson, autor al proiectului tehnic al canalului, iar Austria, prin contele Ludwig von Breda; Poarta urma, totodată, să acorde câte o leghe de loc de fiecare parte a canalului pentru aşezarea de colonişti.Poarta a încuviinţat acordarea concesiunii solicitate de concernul anglo-franco-austriac, cheltuielile întreprinderii fiind estimate la 3 milioane de galbeni sau un milion şi jumătate de lire sterline.Sultanul acordase un firman consorţiului străin, reprezentat prin Forbes Campbell, autorizându-l să construiască canalul ce va purta numele său, Abdul Medgid. Poarta urmărea prin realizarea acestui proiect „deschiderea nemijlocită a relaţiilor între Europa centrală şi Asia centrală, înlăturarea influenţeiruseşti în Orient şi, mai cu seamă, a tuturor împiedicărilor ce se aflau până acum în comerţ”.[3]

Viitorul canal „Abdul Medgid” era o soluţie practică în privinţa controverselor pentru libertatea navigaţiei pe Dunăre. Se mai preconiza ca Guvernul Otoman să concesioneze părţi din teritoriu unor locuitori din Principatele române pentru a întemeia o nouă patrie (!?) continuând întreprinderile lor obişnuite.
Luând atitudine faţă de aceste proiecte, ziarul „Zimbrul” publica pe prima pagină: „Galaţiişi Brăila, în orice caz, nu se pot strămuta lângă Kiustengea decât când Dobrogea ar fi întrupată cu Ţările Române”.
Era încă o dovadă a interesului manifestat de românii din Principate faţă de tot ce se întâmpla între Dunăre şi mare, perioadă premergătoare marii Uniri. În plus, este interesant faptul că sultanul Abdul Medgidîşi propune să colonizeze împrejurimile viitorului canal, şi asta în 1856, punând bazele coloniei de tătari care se aşează pe valea Carasu, alături de băştinaşi, cei care sunt, de altfel, siliţi să le asigure condiţii de trai nou-veniţilor.
Desigur, planurile Marilor Puteri legate de soarta Dobrogei şi a acestui canal iau o întorsătură neaşteptată prin faptul că Rusia pierde Gurile Dunării şi cele trei judeţe limitrofe din sudul Basarabiei, restabilindu-se astfel libertatea navigaţieiinternaţionale pe Dunăre.
Avantajele acestei posibile construcţii pentru valea Carasu erau evidente. Nenumăraţispecialişti, diplomaţi, oameni politici îşi îndreaptă privirea spre această zonă, trag un semnal de alarmă privind condiţiile de viaţă la care sunt supuşicreştinii de către Imperiul Otoman.
 
 
Despre Aurelia Lăpuşan

Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadruuniversitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri post universitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din listasa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în co autorat cu Ștefan Lăpușan.
 
Citeșteși:
Istoria Dobrogei Ovidiu Gologan a scris istorie cu aparatul de filmat

---