Istoria Dobrogei Ovidiu Gologan a scris istorie cu aparatul de filmat

„... Figura centrală a lui Ovidiu Gologan domină un secol întreg, al XX-lea, din istoria cinematografului românesc și va trece, cu certitudine, și în secolul viitor. Nu doar ca operator de film, ca director de imagine, ci ca personalitate de cineast absolut. Și, dincolo de istoria noastră, în cea universală a istoriei filmului". (Florian Potra, 1982)[1]
Patrimoniul documentar pe care ni l-a lăsat prins în peliculă cinematografică este inestimabil. A fost reporterul devorat de pasiunea de a fi la fața locului, de a vedea, de a înregistra clipa. Nu i-au scăpat marile evenimente prin care a trecut țara, nu s-a temut, nu a dat înapoi. El a fost și prezent ca să ne lase ceea ce nu trebuie să se piardă vreodată. A fost poetul care a știut să caute lumina, umbra, inefabilul din lucrul mărunt. A fost tot atât de artist pe cât de mari au fost cei pe care îi filma: întreaga pleiadă de actori din marea galerie de aur a culturii românești.
 S-a născut în 14 mai  1912, la Constanța, și primele clase le-a făcut la școala de băieți  din oraș, apoi este transferat la București la Liceul „Sf. Sava”. Ai lui  fuseseră mocani din Țara Bârsei, o familie numeroasă care a ajuns să dețină proprietăți agricole în zona comunelor Crucea și Șiriu, dar și afaceri de comerț în Constanța. Spunea: „ Sunt născut la Constanţa, dar originea familiei noastre de acolo este, de lângă Braşov, de la Satulung, din ţara Bârsei, bunicii, tata, unchii dinspre mama, tot de acolo sunt.”^[2]
 Pasionat de teatru și de film încă din anii copilăriei, după cum povestește în același interviu: „Copil fiind, am fost atras de teatru, la început. Şiemoţiile pe care mi le-au dat spectacolele, actorii şi piesele au reprezentat intrarea mea în viaţa artistică. Elev încă, în şcoala primară, şi apoi din prima clasă de liceu, la Colegiul naţional „Sfântul Sava” cea mai mare plăcere a mea era să mă duc la Teatrul Naţional — vechiul teatru, care i-a emoţionatşi i-a vrăjit pe toţi cei care i-au văzut spectacolele.”
Mircea Mureșan îi evoca pasiunile legate de mare, de copilăria petrecută la malul ei: „A crescut cu întinsul albastru ori tulbure, ori cenuşiu, liniştit ori vrăjmaş, al Mării Negre, sub ochii mari deschişişialbaştri. Ochi care ştiau să vadă... Depărtările nu l-au chemat, cântecele sirenelor din zarea necunoscută nu l-au ademenit, în schimb, depărtările şi zarea i-au înnobilat sufletul, i-au sensibilizat şi cultivat văzul. De la străbunii săi oieri a păstrat dorul peregrinărilor în natură, îngemănarea dorului cu natura, duioşiaşi asprimea. A mai moştenit statura atletică şi lărgimea umerilor care parcă nu s-ar potrivi neastâmpărului temperamental, instigat de neliniştea mării... Astâmpăr n-a avut niciodată poetul Ovidiu Gologan, îi privesc fişa de creaţieşi îl văd gonind neobosit după umbre: «O zi de târg la Sighişoara»; «Floarea Reginei», în Rarău; «Viaţă nouă», la Pechea,«Marinariinoştri»... şi iată-l întors o dată cu sufletul spre valurile mării.”[3]
Ovidiu a intrat în cinematografie în anul 1936, la 24 de ani, „secretar tehnic, redactor şi asistent operator imagine",  abordând subiecte de jurnal în cadrul Serviciului de difuzare a filmelor din Oficiul Naţional de Turism.



Prima sa filmare independentă, „Derbiul anual de galop”, este datată 1940.
Povestea în ultimul său interviu, pe patul spitalului, cu câteva zile înainte de marea plecare: „Îmi aduc aminte foarte bine de prima mea filmare, de primul meu subiect de jurnal, la O.N.C., unde lucra ca operator un francez, AmédéMaurin, dar lucrau şi românii Vasile Gociu, Iosif Bertokşialţii, acolo erau şi Paul Călinescu şi Victor Cantuniari... Luasem aparatul pe ascuns şi am filmat derbiul de galop din 1940. Aveam 30 de metri de peliculă în aparat şi m-am urcat în trăsura comisarului de parcurs, iar lângă potou[4] pusesem un geam protector, ca să nu sară nisipul în obiectiv, şiaşa am filmat şi plecarea şi sosirea cailor, din apropierea copitelor, stând pe burtă. A ieşit frumos, cu toate contururile proiectate pe cer. Cât de tânăr eram şi cu câtă emoţie am intrat în sală, când s-a proiectat materialul!”
Anul următor, împreună cu alţi operatori - printre care Ion Cosma, Constantin Dumitrescu, Vasile Gociu - filmează pe „Frontul de Est” pentru documentarul lui Paul Călinescu, „România în lupta contra bolşevismului.” Mobilizat la Marele Stat Major al Armatei primește acreditarea de a-l  însoți pe mareşalul Ion Antonescu în vizitele prin ţarăşi pe front, filmând mai multe Jurnale de front, difuzate săptămânal pe ecrane. Cu aparatul în mână a străbătut mii de kilometri de front, surprinzând soldaţilor ezitarea dinaintea morţii probabile în clipa saltului din tranşee, stând alături de ei ca un soldat. În lunile aprilie şi august 1944 filmează bombardamentele asupra Bucureştiului, Palatul regal bombardat, Teatrul Național fumegând, Universitatea, Ateneul Român, avariate. A străbătut încercuirea germană de la Băneasa, venind dinspre Tâncăbeşti la Bucureşti, în seara fierbinte a lui 23 august fără a ține cont de pericolele la care se expunea[5]. Trebuia să filmeze, să rămână, să se știe…
Nu poate refuza și la 1 iunie 1946:„cutremurat, filmează la Jilava executarea mareşalului Ion Antonescu, condamnat la moarte în urma sentinţei Tribunalului poporului din 20 mai”.  „Tremuram tot. Îmi tremurau genunchii, îmi tremurau mâinile... Deşi era foarte cald, clănţăneam de frig. Îmi era frig şi frică... Dacă mi se bloca aparatul. Mă gândeam şi la aceste lucruri cuprins de o cumplită panică. Dacă ratam fimarea, s-ar fi socotit că săvârşeam un sabotaj. Am încercat să mă controlez. Clipele de aşteptare se scurgeau cu greu. Deodată, a apărut grupul celor patru condamnaţi, cu Mareşalul în frunte. Inima parcă a încetat să mai bată. Eram numai ochi, ochii dilataţi, întreaga fiinţă se concentrase în ei. Grupul se apropie solemn. Când Mareşalul a ajuns la câţivapaşi de mine, am pus aparatul în funcţie. Toate gesturile mele erau maşinale. Obiectivul aparatului interpus între mine şi realitate îmi dădea impresia că visez. Am filmat mereu. Aparatul ţârâia cu hărnicie. Acolo, în obiectiv, nu mai era Mareşalul, ci o fiinţă eterică, desprinsă din această lume. L-am prins bine în obiectiv, dar ochiul meu îl vedea doar pe El. În mersul acesta ceremonios, a ajuns la locul indicat. Grupul s-a aliniat cu faţa la pistolari. Nu mi-am dat seama dacă erau paznici sau civili care îmbrăcaseră vestoane militare, oricum, militari nu erau.[6]
În perioada 1951—1952 a fost profesor la catedra de operatorie a Institutului de Artă teatrală și cinematografică din București.
 
Sufletul lui Enescu într-o metaforă cinematografică
Fiecare cronicar care i-a dăruit lui Ovidiu Gologan pagini memorabile de aprecieri pornea de la – devenită legendă – întâlnirea operatorului cu marele compozitor. Iată cum rememorează însuși autorul  filmului momentul respectiv: „ II filmasem la concerte, în diverse situaţii, dar aveam ambiţia să-l filmez acasă. El era văr primar cu doctorul Costache Enescu, care fusese căsătorit cu o vară a mea, Viorica Gologan. Şiaşa l-am întîlnitşi i-am spus că aş vrea să-l filmez acasă, cântând la pian, la vioară. — Dragul meu, mi-a răspuns el, dar eu nu sunt nici violonist, nici pianist, eu sunt compozitor. S-a uitat la mine, cum era el adunat, mic de statură, eu eram înalt, voinic, m-a mângâiat totuşişi m-a întrebat: — Creierul poţi să-l filmezi? Am rămas uimit şi n-am putut să-i dau nici un răspuns, atunci. Eram foarte tânăr, dar, într-un fel, întrebarea a rămas în mine şi mi-a influenţat optica asupra imaginii de film. De fiecare dată am căutat, de atunci, să dau expresie deosebită înfăţişării personajelor, ca să respire emoţia interioară, lumina gândului fiecărui actor. După ani de zile, i-aş fi răspuns: — într-adevăr, domnule Enescu (pentru că lui nu-i plăcea deloc cuvântul „maestre", avea oroare de acest cuvânt), pot să vă spun că, într-adevăr, creierul se poate filma, toate gândurile omului, tot murmurul ființei lui se pot filma, toate sclipirile ochilor, totul, totul... Am cunoscut multă lume, l-am cunoscut pe Ilya Ehrenburg, cu care am fost şi prin provincie, pe George Georgescu, pe Oistrah…”[7]
Regizorul Mircea Mureșan completează mărturisirea: «O privire ardentă din dosul pleoapelor obosite, nobleţe spirituală sub trăsături aspre, uscate, povara anilor adunată în spatele încovoiat veşnic deasupra clapelor pianului sau peste grumazul fin al viorii, surâsul stins şi melancolic şi mâinile... mâinile lui miraculoase, degetele, degetele, degetele...» Cam astfel i-a rămas în memorie lui Ovidiu Gologan chipul omului pe care dorea să-l filmeze. «Dar creierii? Creierii se vor vedea?» a întrebat omul surâzând cu ironia întoarsă parcă asupra sa, vrând parcă să adauge: «Ce altceva suntem? Ce altceva avem?» Era George Enescu. Umbra lui magnifică există și azi undeva închisă într-o cutie de tinichea. Și va exista totdeauna... Iar pentru Ovidiu Gologan, pe atunci de aproape zece ani operator, ucenic al imaginii pe pânză, întâlnirea a însemnat aflarea punctului cardinal al goanei sale după mirifice umbre, busola interioară a artei bizare pe care o va oficia cu pasiune o viață, adunând în minunate cutii ale Pandorei, umbre, umbre, umbre.... Umbre eterne cu sufletul lor, cu inima lor, cu simţăminteleşi patimile lor, cu durerile, decepţiile, suferinţele lor, şi cu bucuriile şi cu victoriile lor. Cu gândurile, cu «creierii» lor! Umbre rele şi bune...”
 


Pe genericul marilor filme românești
Ovidiu Gologan începe să filmeze cu regizori precum Jean Mihail, Victor Iliu, Dinu Negreanu, Gheorghe Turcu. La 20 ianuarie 1957 va avea loc premiera de gală a filmului „La moara cu noroc”. La 16 martie 1965, premiera de gală a filmului „Pădurea spânzuraţilor” în regia lui Liviu Ciulei. Pentru acest film primește Premiul de excelenţă UNIATEC, Milano, 1964, și Premiul pentru cea mai bună imagine, Mamaia, 1965. Urmează în anul 1966: „Corigenţa domnului profesor“ (în colaborare cu Julius Druckman), în 1968: „Aventurile lui Tom Sawyer“, apoi „Moartea lui Joe indianul" (în colaborare cu Robert Lefebvre).  În anii următori, filmează câteva coproducţii româno-vest germane, precum şi două pelicule cu reuşite deosebite, „Facerea lumii” şi „Ciprian Porumbescu” alături de regizorul Gheorghe Vitanidis. În 1974 primeşte Marele Premiu ACIN pentru întreaga activitate artistică și contribuția la dezvoltarea artei cinematografice românești.
Se stinge din viaţă la 26 aprilie 1982, în Bucureşti, cu câteva zile înainte de a împlini 70 de ani.
„Ca un provental de pe ţărmul, mai neguros, al Scythiei minor, a simţit mereu, mistuitor, un nepotolit amor de locuri, dor de depărtări , ca şi Ovidiu al cărui nume i l-au dat, neştiutori de ceea ce va fi, părinţii — fiind un poet al metamorfozelor naturii (umane), surprinse în îngemănări gingaşe, de la nebulos la limpede, de la haos la lumină.[8]”Alexandru Bogdan.
De-a lungul acestor multe decenii, eminentul operator cinematografic care a fost Ovidiu Gologan şi-a înscris numele în galeria marilor operatori de film din lume, din care fac parte nume celebre ca GreggToland, Gabriel Figueroa, Serghei Urusevski... Şi-a dedicat viaţa cinematografului, cu exemplară pasiune creatoare, cu devotament şicredinţă neostenită în forţa, în virtuţile imaginii filmice, căreia i-a conferit întotdeauna o bogată „viaţă interioară", personalitate, intense sclipiri de artă.
Numele lui Ovidiu Gologan rămâne legat îndeosebi de două capodopere ale cinematografiei naționale. Una este „Moara cu noroc”, filmul aceluiaşi mare regizor, Victor Iliu, realizat în 1954,[9] descre care se scria: „plastica lui Ovidiu Gologan, bazată pe contraste puternice şicompoziţiifrământate, contribuie esenţial la stabilirea tonalităţii generale, apăsătoare, de continuu crescendo al presentimentului tragic“.
Pentru altă creaţie memorabilă, imaginea filmului „Pădurea spînzuraţilor”, realizat de Liviu Ciulei în 1964, Ovidiu Gologan avea să primească Premiul de excelenţă U.N.I.A.T.E.C. la Milano ; remarcabila rezolvare compoziţională a acestui film — care alternează secvenţe lente şi planuri lungi, animate printr-o violentă mişcare a aparatului în cadru — este susţinută de imagini cu deosebită forţă de sinteză pentru reconstituirea minuţios documentată a psihologiilor, a atmosferei dramatice din anii primului război mondial.
 În toate filmele operatorului Ovidiu Gologan, de la „Nepoții gornistului” (realizat în urmă cu trei decenii) până la „Facerea lumii” şi „Ciprian Porumbescu” (1971 şi — respectiv —1972) imaginea constituie o dimensiune majoră a demersului regizoral. Elaborată cu deosebită rigoare artistică, fără a şoca niciodată „în sine“, cu un dramatism conţinut, imaginea filmelor lui Ovidiu Gologan a fost întotdeauna funcţionalăşi adevărată, pentru că întotdeauna ochiul aparatului de filmat a privit realitatea cu o remarcabilă capacitate de selecţie a esenţialului, pentru că întotdeauna excelentul „maestru al fotografiei" a fost dublat de un „gânditor".
Așa cum a vrut să probeze, provocat de întâlnirea cu George Enescu, „toate gândurile omului, tot murmurul fiinţei lui, totul, totul se poate filma“.
 
Despre Aurelia Lăpuşan

Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadruuniversitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri post universitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din listasa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în co autorat cu Ștefan Lăpușan.
 
Citeșteși:
IstoriaDobrogeiRegizorul Gheorghe Vitanidis - „La Mangalia e tainițasufletului meu”

---