Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
18:31 13 07 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Istoria Dobrogei Remus Opreanu - primul prefect al județului Constanța, omul providențial al noii provincii

ro

28 Jun, 2024 17:00 4551 Marime text
Remus Opreanu

„A fost destul ca un om să vină din cetatea eternă Roma în exil aici, să sufere, să plângă în nemuritoare versuri, pe malurile acestei mări, și acel om să fi fost Ovidiu, pentru ca numele de Tomis să trăiască în veci, iubit și venerat.
 
Când prin valoarea armelor române și înțelepciunea oamenilor noștri de stat, Dobrogea, această veche provincie romană, a fost cucerită și alipită de corpul țării, am găsit noi, trimiși cei dintâi aici, la fiecare pas urmele mărețe ale romanilor, strămoșii noștri. Cu pietate am admirat valurile lor de apărare, cetățile, monumentele și cât distrugătorul timp mai lăsase să existe din artele și civilizațiunea lor”.

 
A fost primul administrator al teritoriului revenit la țară în 1878. Reformator, om modern, cu o educație europeană, cu o viziune integratoare, bun gospodar, adevărat diplomat, Remus Opreanu a reușit în puținii ani pe care i-a petrecut în Dobrogea să dea ținutului recunoaștere și identitate românească.

S-a născut la 22 septembrie 1844, ca descendent al unei vechi familii boierești, legată de toate momentele de seamă ale secolului trecut. Tatăl- Nicolae Tudor Opreanu, mama Elisabeta R. Ciocănescu. Fiind gemeni, pe fratele său l-au botezat Romus, în semn al latinității de neam. După terminarea Liceului „Sf. Sava” din București, cei doi frați Opreanu își continuă studiile la Paris, unde  Remus obține, în 1866, licența în Drept.
În următorii trei ani urmează studii clasice la celebra Universitate din Pisa, apoi la Florența și Roma, unde își obține titlul de doctor sau laureat în litere. [1]

Revenit în țară, se dedică studiului  istoriei antice și filosofiei, susținând nenumărate prelegeri la tânăra Universitate din București. Paralel, într-un timp foarte scurt, s-a impus și în magistratură, de la supleant la Tribunalul Prahova, judecător la Brăila, Craiova, apoi procuror general la Focșani. Peste doar trei ani a ajuns prefect de Putna.  În timpul războiului pentru independență, Remus Opreanu îndeplinea funcția de procuror general la Curtea de Apel București.

Calitățile morale și profesionale demonstrate în toate ocaziile au făcut ca atenția Guvernului să se orienteze către Remus Opreanu și la 13 noiembrie 1878 este numit prefectul Dobrogei revenite la țara-mamă. Misiune grea și onorantă.

Primul ministru îi conferise titlul de guvernator dar Remus Opreanu luându-și dificila însărcinare de a româniza această provincie, a refuzat titlul ce i se acordase susținând că „nimic nu trebuie să difere ca organizațiune de stat în Dobrogea, câtă vreme această provincie s-a alipit la trupul țării noastre”[2].

1848. Legea Dobrogei
Noi, Remus Opreanu, prefectul județului Kiustenge

„Populația orașului, români, greci, armeni, turci, tătari, a manifestat pentru victoria obținută de armata română în luptele de la Plevna/.../Toată populația, mulțime de copii, îmbrăcați în haine de sărbătoare au străbătut străzile și piața centrală a orașului și îndreptându-se spre locuința prefectului Remus Opreanu au manifestat bucurie și respect față de administrația românească.”[3]

Chiar în ziua de 23 noiembrie noul prefect de Constanța trimitea ministrului de interne o telegramă:

„Astăzi la 10 ore, cu ocaziunea luării în posesiune a districtului Constanța a avut loc în biserica grecească un Te Deum la care au asistat toate autoritățile locale ruse, dnii reprezentanți ai puterilor străine, notabilii orașului și un însemnat număr de  cetățeni din toate clasele; în același timp, în templele diferitelor naționalități s-au înălțat rugi către cer a tot putințe pentru prosperitatea României și pentru îndelungata, pașnica și glorioasa domnie a ASA domnului Carol și a ilustrei regală doamnă Elisabeta.
 
Entuziasmul era foarte mare și bucuria se vedea pe toate fețele.Tot orașul era în picioare, stindarde tricolore, ghirlande de flori și diferite ornamente împodobeau casele. După terminarea serviciului divin am fost însoțit de popor în strigăte de urări entuziaste până la localul conacului, unde trebuia să procedăm la primirea autorităților.
 
Aici comisia din partea diferitelor naționalități m-au însărcinat să depun la picioarele tronului augustului nostru domnitor încredințarea despre devotamentul și fidelitatea noilor săi supuși, pe când chiar în salonul de recepție preoții mahomedani după ritul lor au înălțat rugi către cel a tot puternic, cerând înalta lui protecție pentru România și Guvernul  ei.
S-au organizat gărzi naționale, iar jandarmii călare transmiteau dispozițiile administrative la localități”[4].

 
23 noiembrie 1878.

„Noi, Remus Opreanu, prefectul județului Kustenge, și colonel din garda imperială de Brandemburg, în urma telegramei primită și autorizației dată atât de guvernul român cât și de cel rus de a se lua  în posesiunea de stat a Dobrogei de către autoritatea română întrunindu-se în localul prefecturii din Constanța am procedat la predarea dosarelor și actelor aflate în arhiva comunei Constanța și drept rezultat am format două asemenea procese  verbale și două inventare în care se vor trece dosarele și actele comunei, afară de acelea care nu privesc direct la interesele localității și care se socotesc necesare în încheirea socotelilor de către curtea de conturi rusă.”[5]

 
Ce a predat administrația rusă celei românești la Constanța? Patru registre, două dosare, câteva recipise de bani, iar în inventar mai erau trecute nouă clădiri: prefectura, vama, închisoarea, trei prăvălii, o moară, grădina publică Beredie și un spital. Iar spitalul comunei avea în dotare 30 cămăși, 26 pantaloni, 33 prosoape, fețe pernă, ciorapi de lînă, 37, pături 24, saltele de pat 6, perne de paie 29, plăpumi 4, mese  24, o baie de corp și o baie de șezut[6].
 
O lună mai târziu se alege consiliul comunal constituit din Remus Opreanu, prefect, Antonio A. Alexandridi, Basilio Gombo, Ali Cadâr Efendi, Hafus Regep Efendi, Bohor Seni, consilieri, reprezentanți ai naționalităților ce locuiau în oraș. Membrii consiliului comunal, după deliberații și chibzuințele ținute înaintea noastră, au organizat și compus cancelaria comunei din un casier, un preceptor, posturi în care sunt numiți domnii Dionisie Condogiorgi și Vasile Iordanovici, secretar Chirciu Banu, scriitor Eugeniu Cosmiadi.[7]

Remus Opreanu raporta superiorilor:

„Sate bogate și prospere altădată dispăruseră sau nu mai rămăseseră dintr’însele decât ziduri dărâmate. Ce erau Agar-Memet, Sarai, Muslui, Siriu etc. spre nordul liniei ferate; Ilanlâc, Hoscadin, Daulkioi, spre frontieră; Tusla, Mahmut-Cuius, Idriscuius etc., mai în centrul județului, ca să nu numesc decât satele mai importante.

Grămezi de ruine. Câmpurile asemenea, în cea mai mare parte pustii. Ce erau Mangalia, Megidia, Hârșova, Constanța chiar, în cartierele ocupate altădată de populația mahometană? Știți toți, căci urmele unui timp plin de nenorociri nu s-au șters încă cu desăvârșire.
Teatrul ultimului resbel nu fusese în Dobrogea. Lupte mari nu s-au dat în aceste locuri. Dar urile și pasiunile de tot felul se deslănțuiseră. Autoritate care să pună frâu răului nu era. Dar mai este autoritate legală când urii este dat cuvântul?
Setea de răzbunare, aviditatea fieroasă a câștigului cu orice preț, fanatismul superstițios produseseră acea stare de lucruri, care, încă de la primii pași ne impunea o imensă grijă și o excesivă responsabilitate”.

„Deabia ne instalaserăm și cete numeroase de locuitori veneau și, nu ne cereau, dar ne implorau cu lacrimi siguranța vieții cel puțin. Câte vite mai rămăseseră din resbel, tâlharii se duceau armați în bande și le luau de unde le găseau ca avere proprie a lor.
 
Forța publică organizată pentru a face să se respecte, conform legii naturale, dacă nu vreunei legi civile, viața și averea, nu se vedea. Fiecare era lăsat la sate, în voia soartei și propriilor sale mijloace de apărare.
 
Dar aceste mijloace erau nule. Populația musulmană, mai cu seamă, câtă nu fugise sau se întorsese în urma păcii, era fără curaj, fără moral, părăsită destinului ei, destin care atunci era plin de zile negre pentru dânsa. Resbelul ruinase aproape cu desăvârșire populațiunea turcă; celei tătare îi lăsase foarte puțin; iar dintre satele române, multe ca Rasova, Vlahkioi, Aliman, vedeau revenind timpul de muncă liniștită, fără o vită în bătătură”.[8]

 
La data luării în stăpânire de către autoritatea română a Dobrogei, populația acestui ținut era de 147.000 suflete, cu o densitate de 9 locuitori pe kmp.[9] Cel dintâi recensământ românesc din 1879 ne prezintă o Constanță bizară: 3.000 suflete autohtone, (cu armată și funcționari, 4.530 suflete), 49 străzi, 569 case, 46 lămpi de petrol și, în singura ei piață, opt bănci de scânduri.”[10]

Prestigiul omului implicat total în viața județului

Într-o veche haraba, pe drumuri desfundate sau aproape inexistente, Remus Opreanu străbătea zilnic satele județului. În mai puțin de o lună a restabilit autoritatea – numind primari în consilii comunale, au fost create servicii de pază.
1848 - Adresa Prefectură 
Imprimând noii administrații românești propriile sale calități (blândețe, omenie, cinste, ordine) Remus Opreanu și-a creat prestigiu și și-a atras populația dobrogeană fără deosebire de origine etnică și credință. Personal, Remus Opreanu s-a ocupat de înființarea școlilor sătești, bugetele comunale prevăzând și fonduri pentru deschiderea de noi școli. În satele cu populație mahomedană, programa prevedea ore de limba turcă și predarea propriei religii. În mai puțin de un an el anunță guvernul că funcționau în județ 39 de școli, primele fiind cele din Constanța și Mangalia.
 
În decembrie  1879, prefectul Remus Opreanu se adresa ministrului de interne cu o adresă bine argumentată:

„Reședința actuală a Diviziei active este în Tulcea. Cu toate acestea nu acolo se află centrul locului în care sunt răspândite regimentele ce compun divizia. Reședința domnului general acolo și a statului său major dau importanță acelui oraș, dar nu servă nici intereselor proprii armatei, nici intereselor de pază și de ordine publică ce au necesitat înființarea unei diviziuni pentru Dobrogea.
 
Comanda trebuie, mi se pare, să fie mai aproape de partea din care să poată aștepta vreun atac neprevăzut decât de partea din care nici un asemenea pericol nu este de temut. Știm că la început erau motive care au dictat așezarea reședinței diviziei acolo. Astăzi aceste motive nu mai există. Starea excepțională a încetat.
 
De aceea este indispensabil, mi se pare, ca reședința să se mute acolo unde interesele de apărare și forța chiar a lucrurilor impune. Orașul Kiustenge este acest loc: aceasta este cu atât de evident încât îmi permit a afirma că este indiscutabil.
 
Pentru aceste motive vă rog, domnule ministru, să binevoiți a interveni pe lângă domnul ministru de răzbel ca să dispună a se muta reședința diviziei de la Tulcea unde a fost până acum la Kiustenge. Sunt convins că considerațiuni militare nu sunt care să împiedice această măsură, pentru că toate sprijină propunerea ce am onoare a face.”[11]

S-a preocupat constant, de organizarea serviciului sanitar urban și rural, din bugetul județului fiind repartizate importante sume pentru spitalul din Constanța.
 
Bun cunoscător al istoriei antice, Remus Opreanu manifestă o deosebită atenție pentru numeroasele vestigii prezente în Dobrogea, aflându-se printre cei ce l-au susținut pe Grigore Tociulescu în cercetările de la Adamclisi.
 
Considerând importantă pentru creșterea economică a județului existența unei autorități asociative, propune înființarea Camerei de comerț. Cea dintâi adunare a membrilor Camerei de comerț s-a ținut în ziua de 6 septembrie 1880, sub președinția lui Remus Opreanu. În cadrul ședinței s-a fixat bugetul, obținut din cedarea unui procent (zecime) din taxele comercianților și industriașilor.
 
Ca sediu, Remus Opreanu a oferit o încăpere din localul Prefecturii. Cu aceeași ocazie s-au ales organele de conducere, președinte fiind desemnat comerciantul de coloniale Solomon Japhet. Membrii Camerei au fost grupați după activitatea pe care o desfășurau: comerțul cu cereale; comerțul alimentar; comerțul cu îmbrăcăminte; comerțul petrol, derivate și cherestea; credit și asigurări; articole de artă; diverse activități comerciale; comerțul mic; industria alimentară; diverse industrii;  mica industrie.
 
Deveneau, de asemenea, membri de drept ai Camerei toți deputații și senatorii aleși în circumscripția acestei instituții.
 
În 1880, Prefectul Remus Opreanu aducea la Constanța prima tipografie cu litere latine din Dobrogea, obținând de la Consiliul general al județului  o subvenție anuală  pentru a plăti anunțuri administrative și pentru tipărirea oficiosului  „Farul Constanței”.[12]
 
La începutul anului 1881, Remus Opreanu, făcea o expunere generală a situației județului Constanța și prezenta, printre altele, componența celor 79 circumscripții comunale împărțite în cinci plăși.[13]Din această expunere asupra situației județului Constanța se poate vedea ce a însemnat primul administrator al acestui județ; de ce sentimente era stăpânit el, sub ce influențe se găsea și care a fost progresul înfăptuit de județ până la 1881, data acelei expuneri.     
 
Dată fiind restabilirea ordinei și garantarea ei, populația a crescut cu refugiații, și, în același timp, cu coloniștii transilvăneni, pentru care s-au înființat chiar sate noi: Făgărașul Nou (32 familii din Transilvania); Caramurat (35 familii transilvanene, 35 germane).

Comunele aveau resurse foarte slabe. Erau 72 rurale și 7 urbane, iar în Tulcea 56, ele neavând nici cotele după legea maximului (zecimile), căci statul nu încasa decât vama, funciarul, patenta și taxele asupra vitelor, nu puteau face față niciunei cheltuieli de organizare. În 1881-1882, după aproape trei ani de la alipirea Dobrogei de România, venitul general al comunelor din Constanța se ridica la 349.303,74 lei, iar al județului la 37.182 lei. Județul Tulcea avea, de abia pentru anul 1885, un venit de 156.678 lei.

Prefectul Remus Opreanu, secondat de directorul prefecturii, Mihail Coiciu, adresa, la 27 noiembrie 1881, primarului Alexandridi ordinul cu nr. 10141:

„Domnule primar. Faceți parte din comitetul constituit la 2 ianuarie 1881 pentru construirea unui edificiu de școală model în orașul Constanța. Cunoașteți mijloacele de care poate dispune în acest moment comitetul și intențiunile sale, intențiuni foarte lăudabile și nobile, dar mijloace atât de restrânse, încât este cu neputință a se ajunge la scop numai cu dânsele.
 
Pentru că în acest moment chiar cerem ministerului ca să binevoiască a ne autoriza să convocăm Consiliul județean spre a decide asupra necesității construcțiunii edificiului menționat și asupra sumei cu care județul va contribui anual la plata integrală a edificiului vă rugăm și pe dumneavoastră să binevoiți a convoca onor Consiliul comunal spre a decide că această construcțiune este de necesitate publică, că se va efectua conform planului aflat la Prefectura județului, că comuna se obligă a plăti ca anuitate în acest scop, pe fiecare an, suma de 10.000 lei noi, pe lângă suma cu care se va obliga județul și cu executarea decisiunii sale însărcinează Primăria”.[14]

 
Greutățile financiare inerente începutului de drum fac ca proiectul noului local să fie amânat încă mulți ani.
 
Împreună cu  M. Kogălniceanu, ca specialiști în Drept,  s-au ocupat cu mult discernământ de alcătuirea și aplicarea legii pentru organizarea Dobrogei, punând bazele administrației românești. Bun gospodar, a organizat  cu grijă, după modelul României, toate sectoarele vieții sociale, economice ale noi provincii.
Dar în decembrie 1883, nemulțumit de politica fiscală dusă de guvern în Dobrogea, Remus Opreanu demisionează din funcția de prefect al Constanței și Tulcei. Reintră în magistratură  și va rămâne consilier la Înalta Curte de Casație până la moartea sa, la 23 octombrie 1908.
 
Presa consemna:

„Moartea subită a consilierului de la Curtea de casație Remus Opreanu. Bătrânul consilier în momentul acela se afla singur în biroul său și citea un jurnal. Cu un moment mai înainte trimisese pe servitoare ca să-i aducă un pahar cu apă și când aceasta a venit să-l servească l-a găsit pe scaun stând cu capul căzut pe birou.
 
Moartea sa fusese însă fulgerătoare. Vestea morții consilierului Remus Opreanu s-a împrăștiat cu iuțeala fulgerului aseară în Capitală stîrnind unanime regrete în cercurile în care defunctul era cunoscut. Defunctul suferea de cord.[15]

După trei decenii, amintirea lui era încă vie

Ales deputat și senator de Ialomița, Remus Opreanu și îndreaptă mereu atenția spre teritoriul din dreapta Dunării. Susținător al drepturilor legitime asupra Dobrogei, Remus Opreanu a făcut numeroase demersuri pentru ridicarea statuilor lui Ovidiu și Mircea cel Bătrân.
 
Președinte al comitetului de inițiativă reușește să inaugureze la 30 august 1887 statuia lui Ovidiu, rod al unei activități îndelungate și a unor sume considerabile acoperite și din fonduri proprii. Ca semn de recunoștință, Sulmona l-a proclamat cetățean de onoare.
 
De nenumărate ori i s-a propus să revină în fruntea Prefecturii Constanța, dar n-a mai acceptat.
 
În 1908 a fost numit președintele Comisiei pentru acordarea drepturilor politice ale dobrogenilor, act de supremă recunoaștere a activității duse de Remus Opreanu pentru propășirea Dobrogei.

„Remus Opreanu a avut nenumărate însușiri: blând, înțelept, activ, bun organizator și cinstit. O însușire însă i-a caracterizat înainte de toate activitatea sa:  dreptatea.  Dacă provincia de dincolo de Dunăre a progresat așa de repede și într-o deplină înțelegere a tuturor locuitorilor ei: români, turci, bulgari, greci, armeni, ruși, găgăuți, etc., care niciodată n-au avut a se plânge unii de alții în timp de decenii, aceasta se datorește exclusiv spiritului de dreptate de care a fost călăuzit”.[16]

 
Recunoscându-i-se meritele pentru țară, Remus Opreanu a primit două înalte distincții: comandor al Ordinului „Steaua României“ și mare ofițer al „Coroanei României“.
Comemorarea a 30 ani de la moartea lui Remus Opreanu a fost programată la Constanța în ziua de 18 decembrie 1938.
 
Comitetul de inițiativă, format din fruntași ai tuturor claselor și naționalităților din județele Constanța și Tulcea, a dispus ca la serbarea ce se va organiza în sala de recepții a Palatului episcopal să participe o seamă de personalități.
 
Ținutul Marea cerea Prefecturii să participe toți primarii unor comune „care au fost înființate chiar de marele dispărut”. Era vorba despre Basarabi, Cobadin, Deleni, Peștera, Adamclisi, Topraisar, Independența, Carol l și Ferdinand. Dobrogenii nu-l uitaseră încă, așa cum se întâmplă acum...

Despre Aurelia Lăpuşan
Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ștefan Lăpușan.


Citește și:
Povestea de dragoste a unui primar al Constanței - Cristea Georgescu
Primarul Ion Bănescu - protectorul istoriei orașului Constanța
Un primar rămas în patrimoniul spiritual al orașului Constanța - Mihail Coiciu (Koiciu)
 

[1] Petru Vulcan, Albumul național al Dobrogei, 1866-1877-1906, București, Editura Tipografia Regală, 1906.
[2] Adevěrul, 21, nr.6881, 26 octombrie 1908
[3] Din tezaurul documentelor dobrogene - Direcţia generală a Arhivelor statului din RSR, Bucureşti, 1988, p.55
[4] SJCAN, fond Primăria Constanța, dosar 5, 1878, pag. 41,42,43
[5] SJCAN, fond Primăria Constanța, dosar 1, 1878, fila 22
[6] Din tezaurul documentelor dobrogene - Direcţia generală a Arhivelor statului din RSR, Bucureşti, 1988, p.58
[7] SJCAN, fond Primăria Constanţa, dosar 1/1878, fila 35
[8]Emanoil Bucuţa, Cincizeci de ani de viaţă românească, Bucureşti, Cultura naţională, 1928, p.720
[9] Ionescu, M.D., Dobrogea în pragul veacului al XX-lea, 1904, pag 929-930
[10] Bănuţ ,A.P., Ion Bănescu. Un progresist dobrogean, manuscris aflat în colecţiile Bibliotecii judeţene Constanţa,
[11] Arhivele statului Bucureşti, fond Ministerul de interne, diviziunea administraţiei central, ionventar nr.315, dosar nr.67/1879, fila 336
[12] Farul Constanţei,ll,nr.37, 25 ianuarie 1881,p3
[13] Farul Constanţei,ll,nr.36,18 ianuarie 1881,p.1-3
[14] Din tezaurul documentelor dobrogene - Direcţia generală a Arhivelor statului din RSR, Bucureşti, 1988, p.102
[15] Adevěrul, 21, nr.6881, 26 octombrie 1908
[16] Dreptatea,12,nr.3301, 9 decembrie 1938

Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Comentarii








Cele mai recente postari