Istoria Dobrogei Krikor Zambaccian - protectorul artelor frumoase

Dobrogea a născut mai mulți colecționari de artă, donatori ai averilor strânse cu patimă în decursul vieții lor. Ioan Movilă, I.N.Dona, George Vintilă, Cella Serghi...
Muzeele poartă și astăzi această nobilă povară a gesturilor lor filantropice, cinstindu-le în cea mai mare parte memoria și dania.
Numele Krikor Zambaccian este foarte cunoscut. Un muzeu național îi poartă numele, o stradă din Constanța, iar Uniunea Armenilor din România îl venerează.

Krikor Zambaccian, scria poetul Tudor Arghezi, „a dă­ruit țării românești 240 de o­pere selecționate, împreună cu clădirea din Par­cul Fili­pescu. O enumerare re­zu­ma­tivă arată imensa bo­găție a noului Muzeu: 18 grigorești ai momentului culminant al ar­tistului; 15 luchieni; 8 an­dreești celebri; 29 de pânze de Petrașcu și multe alte lucrări de mare calitate./.../ D. Zam­baccian dă totul și nu cere Statului în schimb nimic. Cheltuielile de între­ținere ale localurilor îl privesc, cât și administrarea acestui mare bun obștesc, atâta vreme cât cei 59 ani ai săi de azi vor deveni vârsta de o su­tă, cel puțin, pe care i-o do­rim cu toții, ca să mai adauge și alte frumuseți, la cea mai frumoasă zestre de fată mare a României”.



Rostea Krikor Zambaccian aceste emoționante cuvinte la momentul donației:

„Mul­țumesc lui Dum­nezeu că m-a învrednicit să realizez această colecție pe care o donez poporului. Mul­țumesc d-lui Ministru al Ar­telor Ion Pas, că a îmbrățișat cu entuziasm propunerea mea, pe care o va desăvârși. Aduc omagiul meu de recunoștință talentelor românești, care în elanul lor m-au ridicat și pe mine spre piscuri de lumină. Mulțumesc prietenilor, cole­gilor și onoratei asistențe care îmi arată atâta simpatie. Mul­țumesc tovarășei mele de viață, soția mea, Anita Zam­baccian, care m-a secondat în alcătuirea acestei colecții. Fie ca aceas­tă danie să adie ca o briză reconfortantă în aceste clipe grele pentru țara noastră și să rămână o modestă mărturie a solidarității ce trebuie să ne călăuzească pe toți, indiferent de origină, religie și ideologie politică. Mă simt ușurat, ca acela ce s-a spo­vedit și s-a împărtășit. Plec de aici iluminat.”

Repere biografice

„M-am născut colecționar. Aşa cum te naști pictor sau poet. Am crescut într-o casă plină de covoare vechi orientale, în care cântau prețioase armonii de coloare. Așa sunt interioarele oamenilor din Orient. Şi de aceea, în sufletul lor, stăruie farmecul colorilor. De aceea am avut din totdeauna o preferință pentru muzicalitatea tonală şi nu m-am împăcat niciodată cu speculațiile lineare din formulele de artă cubist”.

Krikor urmează primele clase în Constanța, apoi cursurile secundare în București, iar după absolvire va pleca la Institutul Superior de Comerţ din Anvers, studiind în paralel vioara. Timpul liber și-l petrece vizitând muzee celebre, precum şi atelierele unor pictori de la care cumpără lucrări. După terminarea studiilor se întoarce la Constanţa, în 1913, și face cunoştinţă cu opera artiştilor români, care, din ce în ce mai mulţi, vor poposi, an de an, în Dobrogea: Marius Bunescu, C. Medrea, C. Ressu, N. Dărăscu şi Theodorescu-Sion, acesta din urmă venit la Constanța să contracteze o mare lucrare, pictura pereților sălii de consiliu a Primăriei Constanța, devenit mult mai târziu Muzeul de Istorie Națională și Arheologie.



Krikor s-a reîntâlnit cu Theodorescu Sion în Campania din 1916 la Cernavodă, amândoi ofițeri de rezervă, dar după retragerea din Dobrogea, unitatea lui a fost trimisă la Oituz, iar el a plecat la Iași, mobilizat la Marele Cartier General. La Iași, în vara de foc a anului 1917 i-a revăzut pe constănțeanul Cornel Medrea, pe pictorii Camil Ressu și Nicolae Dărăscu. Și-l amintește pe Theodorescu Sion, locotenent de rezervă de artilerie,  purtând sabie și pinteni mari la cizmă. Ceilalți artiști nu aveau grad, arme și pinteni. La Iași, devenită capitala țării în refugiu, artiștii desfășoară și activități culturale, una dintre acestea fiind expoziția de pictură și grafică semnată de cei prezenți.

Întors din război, se stabileşte la Bucureşti, unde începe să se afirme ca un fin cunoscător al artei publicând lucrări despre Nicolae Grigorescu, Gh. Petraşcu, Th. Pallady, Camil Ressu, Nicolae Tonitza, Cornel Medrea, Corneliu Baba. Publică în Anuarul de cultură armeană (ANI) o istorie a artei armenilor.

A scris un timp şi cronică plastică la ziarul „Curentul”, a publicat nuvele în „Universul literar”, semnează în  „Analele Dobrogei”, colaborează la cotidianul „Dacia”, cu revista Fundațiilor regale. K.H.Zambaccian se ocupă de Artele pe vremea lui Napoleon (nr.1/1941) la „Revista Română de literatură, ştiinţa, artă” pyublicație care apărea la Bucureşti lunar, mai 1941-ianuarie martie 1942.[2]

Are și lucrări economice precum „Portul Constanța și România Mare”, „Adevărul în chestia valutară”, „Activitatea portului Constanța” - 1922, dezvoltând teme precum mișcarea maritimă, exportul, dezvoltarea provinciei.

A fost preşedintele Uniunii armenilor din România.

În 1926, o organizație politică numită Blocul Cetățenesc și-a depus lista candidaților pentru alegerile comunale, la tribunalul local. Lista era alcătuită din George Benderli, Ion Miga, Horia Grigorescu, Krikor Zambaccian, Nic. Ștefan, Gh.Stețcu, Petre Bârzan, Tulea Weisbuch, Mihail Târpa, Niculae Corbeanu, Niculae Marinescu, Constantin Ionescu, Iosif Atanasiu, Ch. I.Poppa, I. Brătucu, Dumitru Mihalcea și Zainea Ichim.[3]
Mai târziu, în 1947,  Krikor H. Zambaccian a fost numit prim consilier cultural onorific în Ministerul informaţiilor.[4]
În numele Majestăţii Sale Regelui Mihai I i se înmânează „Meritul Cultural" în grad de Ofiţer, care i s-a conferit ca semn de cinstire şi preţuire pentru gândul şi fapta d-sale".[5]

Un eveniment important în viaţa lui K.H. Zambaccian l-a constituit primirea ca membru corespondent al Academiei Române prin recomandarea făcută de academicianul George Oprescu, la 2 noiembrie 1948, în plenul Academiei.
Mărturisea public:

„Autodidact mi-am făcut o educație „a rebours” și totuși, nu regret căci în loc să mă înalț la frumusețea clasică prin scriptele formelor didactice, am descoperit-o singur târându-mă pe brânci spre piscurile ei și consider aceasta un privilegiu.”[6]

 

Mărturii despre Constanța natală

„Limba de pământ, înaintată în mare, pe care s-a clădit pe vremuri cetatea Tomis, partea veche a Constanței de astăzi, formează o peninsulă îngustă cu ulițe dese, ce lasă la orice răscruce să apară în fundal – marea. Liniștea orașului e tot ce a rămas ca amintire a vieții patriarhale de altădată, căci de la o vreme civilizația și cultura cuceresc și răstoarnă, dărâmă și clădesc, distrug și creează: totul se transformă, nimic nu mai e ca altădată, alte obiceiuri astăzi, alte credințe, alte orizonturi“.
 

„După demobilizare, în toamna anului 1918, m-am întors la Constanța, împreună cu familia mea, refugiată până atunci la Rostov. La înaintarea coloanelor armatei franceze pornită din Salonic, trupele dușmane evacuaseră orașul. Constanța fusese devastate, mai cu seamă în cartierele de jos ale orașului înghemuit în peninsula, care a suferit cel mai mult, deși locuitorii din partea locului se refugiaseră în mare parte. Până și statuia lui Ovidiu fusese răsturnată de pe soclu pentru a fi luată, dar neînțelegându-se cui să revină prada, monumentul rămăsese trântit pe jos, până la sosirea armatei aliate. Și când s-au întors autoritățile noastre, edilii au găsit de cuviință să mute monumentul din locul inițial, așezându-l din motive simetrice în mijlocul pieței și cu fața la nord est, de unde vin furtunile și crivățul de care se plângea atât de mult bietul Ovidiu în poemele lui.”

Casa cu lei – ciudata fantezie a arhitectului

„Pe vremuri, Lazăr Munteanu era președinte de tribunal la Constanța, orașul meu de baștină, unde locuia într-o proprietate a unui văr al meu, o clădire mai arătoasă în exterior, cu patru coloane înalte de piatră, deasupra cărora păzeau falnici patru lei, ciudată fantezie a arhitectului, care s-a gândit probabil să reamintească pe țărmurile Pontului Euxin ceva din somptuozitatea palatelor negustorilor venețieni de altădată.Într-o zi, zărind prin fereastra locuinței somnului președinte niște picture, am rugat pe îngrijitoarea casei să-mi permit să privesc puțin acele tablouri prin deschizătura ușii.”[7]

„Și tu, Zambacule, ești o romanță pentru mai târziu
Lui Krikor Zambaccian
Sosesc corăbiile,/Vino,/Să le vedem cum intră-n port -/Să le vedem cum, obosite de-atâta luptă cu furtuna,/Îşi lasă ancorele grele să cadă una câte una,/Aşa cum fiecare parcă şi-ar îngropa câte un mort!.../Sosesc cu pânzele umflate,/Ca nişte sânuri de femeie/Pe care-o buză pătimaşă le-a-nvineţit de sărutări,/Şi parcă-aduc cu ele toată splendoarea vechilor serbări/ În cinstea lui Neptun -/Temutul stăpân al Mărilor Egee.
Sosesc din larg, misterioase,/Ca nişte semne de-ntrebare.../Nu ştim din care fund de lume -/Din răsărit,/Sau din apus -/Dar ştim că ori de unde pleacă/ Ne-aduc veşti noi şi-ndestulare.../Sosesc corăbiile.../Vino,/Să le-ntrebăm ce ne-au adus!...“

„Fac această danie drept omagiu către poporul român și în amintirea tatălui meu decedat, Agop K. Zambaccian, născut în Cezareea Capadociei, în anul 1860, și stabilit la Constanța încă de pe vremea stăpânirii Dobrogei de către turci, (cel) care m-a crescut și instruit în limba și spiritul culturii românești și în dragoste pentru țara unde m-am născut".

„Te-ai dezbrăcat de averea ta, te-ai coborât de la proprietar ce erai al comorii tale de artă și te-ai lăsat numai custode. Joacă înaintea ochilor mei, ca niște gheiseri, depărtate comparații celebre și în talgerul acestui cuvânt familiar pe care ți-l rostesc cânt întru sla­va faptei tale, un șirag de mărgăritare. Dar giuvaerul cel mai scump nu pot să ți-l fău­rească elogiile noastre, fiindcă ți l-a făurit și ți l-a dat sufletul tău, când ai conceput acest lucru rarisim: exproprierea ta nu numai voluntară, dar en­tuziastă, în favoarea noastră a celor mulți!”