Istoria Dobrogei Dr. Gheorghe Vintilă - Darul ce l-a făcut oamenilor din Topalu

Învățătorii Dinu și Sevasta Vintilă – brandul satului lor

„Veți spune sătenilor că din mijlocul lor am pornit și că m-am întors tot în mijlocul lor deoarece i-am iubit foarte mult.” Dr. George Vintilă
 
Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Dimitrie Paciurea, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady, Ion Jalea, Corneliu Medrea, Oscar Han, Nicolae Tonitza, Steriadi, Iser, Ressu, Lucian Grigorescu, Vasile Popescu, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu, Almășanu, Piliuță, Ion Bițan... O colecție de o valoare inestimabilă aflată pentru totdeauna într-un muzeu sătesc, primul de acest fel din România. Numele pe care-l poartă: Dinu și Sevasta Vintilă. O incursiune în istoria locului ne aduce în acest demers jurnalistic date inedite despre cei care au dat numele lor acestei comori.
 
Familia Vintilă este atestată în Topalu din anii 1850 când Nicolae Cheleș, plugar din Topalu, tatăl lui Dinu Vintilă, figura cu numele printre băjenarii de dincolo de Dunăre, de la Făcăieni, coborâtori în transhumanță din Transilvania. Dinu s-a născut în comuna Topalu în anul 1875.
 
În memoriile sale viitorul doctor Gheorghe Vintilă scria printre altele: „După absolvirea celor 5 clase primare la școala din Hârșova, tatăl meu a fost dat, de bunicu, băiat de prăvălie la „Frații Tair”, negustori turci din Hârșova. Trecând pe acolo, învățătorul său, domnul Mihăilescu, a fost indignat, căci copilul Dinu Cheleș era bun la învățătură. Domnul Mihăilescu i-a dat în taină bani și certificatul de absolvire a celor 5 clase, îndrumându-l către Școala Normală din Galați. Aici a reușit ca bursier. Directorul Școlii Normale, Mardare, îl sfătuiește să își schimbe numele din Cheleș în Vintilă.
 
După 5 ani absolvă școala și este numit în satul său natal, Topalu, învățător al școlii abia înființate. După un an se căsătorește cu Sevasta Vlădoianu, născută în comuna Cegani, județul Ialomița, învățătoare în satul Satișchioi (astăzi, Crucea). În 1897, tinerii însurăței erau învățători ai școlii din Topalu.
 
Activitatea lor didactică se împletește cu cea socială, antrenând comunitatea locală la acțiuni caritabile. Astfel, au extins clădirea școlii cu încă 2 încăperi, construite din chirpici, cu munca voluntară a sătenilor din comună. Au instituit un curs seral de alfabetizare pentru bătrânii care nu știau carte. Aici a învățat bunicul meu să iscălească și să scrie, pentru că între timp devenise primarul comunei, scria Dinu Vintilă.
 
Au organizat o bibliotecă sătească. Au alcătuit un fel de Ateneu popular, unde alți învățători din județ țineau conferințe. Se juca teatru pentru copii. Au alcătuit cu aceștia corul școlii și cel bisericesc. A decorat școala cu reproduceri de tablouri morale și imagini cu animale. Mama învăța femeile din comună să crească viermi de mătase”.
 
Cei doi învățători au avut trei copii: Gheorghe Vintilă, care a devenit medic, Constantin Vintilă, ofițer, decedat pe front, la Budapesta în 1945, și Corina, licențiată în Litere. Pentru a-și putea ține copiii la școli superioare, familia Vintilă s-a mutat la Murfatlar, în 1914, apoi la Constanța, și în final la București.
 
La 15 august 1916, Dinu Vintilă este mobilizat la Regimentul 34 Infanterie Constanța și pleacă pe front, fiind locotenent în rezervă. Pentru ceilalți membri ai familiei a urmat refugiul, cu tot cortegiul de lipsuri, ca pentru întreaga țară.
 


În 1918 se întorc la București și Dinu Vintilă își reia activitatea la Școala nr. 31, antrenându-se în multe activități obștești pentru refacerea unor imobile distruse de război, pentru ajutorarea oamenilor și mai ales pentru educația celor mici.
 
Pentru meritele sale deosebite a fost înaintat în gradul de institutor, apoi revizor școlar pentru clasa a II-a, inspector școlar pentru Plasa Hârșova din Dobrogea. A fost distins cu Coroana României în Grad de Cavaler; a primit Meritul Cultural clasa I, Medalia comemorativă pentru participarea la războiul din 1916-1918.[1]
 
Dinu Vintilă a murit la București, în anul 1931, la vârsta de 56 de ani, când încă era director al școlii „Alexandru Vlahuță” nr. 31 de băieți, din București, cartierul Floreasca.

 
Gheorghe Vintilă, o personalitate medicală

Gheorghe D. Vintilă este cel dintâi copil al învățătorilor Dinu și Sevasta Vintilă. S-a născut în comuna Topalu la 10 mai 1898. A urmat cursurile școlii din sat avându-i învățători pe părinții săi, apoi a fost bursier prin concurs al Liceului „Sf. Sava” din București, începând cu anul 1910. Devine student al Facultății de Medicină din București, 1918-1924, un an mai târziu obține diploma de doctor în Medicină.[2]
 
Își începuse activitatea profesională din 1920 și timp de aproape trei decenii își desăvârșește pregătirea medicală, specializându-se în obstretică-ginecologie. Completându-și fișa de înscriere pentru postul de conferențiar universitar la Facultatea de Medicină București face un amplu periplu al vieții sale profesionale, din care reproducem:
„Erarhie militară: voluntar de război în campania din 1916-1918; medic-maior de rezervă, 1942.
Erarhie medicală: extern provizoriu la Institutul Maternitatea din București, 1920; extern prin concurs al Eforiei Spitalelor Civile, 1921; intern prin concurs al Eforiei Spitalelor Civile, 1923; medic secundar al Sanatoriului C.T.C. Carmen Sylva, 1925-1928; medic șef de chirurgie, prin concurs, la Asigurările Sociale București, 1928; medic secund la Spitalul maternitate ”Filantropia (1930-1934), asistent universitar(1935-1941), medic Inspector la Asigurările Sociale, 1936; medic-diriginte al Dispensarului nr. 1 din C.C. Asig. Sociale 1941-1942; medic-primar-director al Institutului de Nașteri „Mihail Ghica”, 1942.
 
Cariera didactică: asistent universitar la Clinica Obstetricală din București, 1935-1941, conferențiar universitar, 1945.”
De-a lungul anilor primește mai multe distincții. Este decorat cu Coroana României în gradul de Cavaler; premiat al Academiei Române de două ori pentru lucrări științifice remarcabile: Din istoricul Obstetricei și Gynecologiei Românești, 700 de pagini, 1938 și Conduita în distociile basinului osos, 288 pagini. A semnat și o valoroasă antologie de portrete cu titlul Eroii medicinei româneşti, 1941.
 

Presa vremii consemna elogios fiecare apariție editorială:

Colecționarul  Gheorghe Vintilă

Cum l-am cunoscut pe Tonitza
Terminasem Facultatea de Medicină, acum aveam timp liber, dispuneam de el și mă gândeam să-mi fac o educație multilaterală. Mă simțeam atras de artă. Cu ce muză să încep? Thalia, Caliopi, Persifora? Am ales-o pe zeița artelor. Astfel, în timpul liber, duminica, vizitam muzeele Simu, Toma Stelian, Kalinderu, până ce, într-o zi văd la sala Dalles expoziția de pictură a lui Tonitza. Intru în sală.
 
Pereții sunt acoperiți cu tablouri în care predomină culoarea galbenă ca șofranul, mai cu putere în peisajele dobrogene. Inima îmi zvâcnește de emoție, tablourile îmi plac pur și simplu, fără să înțeleg de ce.
- Domnule, mă adresez eu unei persoane care se plimba printre tablouri, dumneavoastră sunteți maestrul Tonitza?
- Nu. Eu sunt custodele expoziției. Și, după ce mă examinează un timp: de ce întrebați de maestru? Vreți să cumpărați un tablou?... Apoi, după o pauză, adaugă: dacă vreți să-i vorbiți maestrului, uite, este cu niște prieteni vizavi, la bodega Bavaria.
 
N-am stat mult pe gânduri și-am pornit într-acolo, cu dorința nu atât să cumpăr tablouri, cât să-l cunosc pe Tonitza. Intru în berărie. Duminică, lume multă. Unde să-l descoperi pe Tonitza? Observ la o masă câteva persoane purtând lavaliere și pălării cu borurile largi. Sunt pletoși și au coatele lustruite.
 
Trebuie să fie actori, pictori, prieteni de-ai lui Tonitza... Dar, care este Tonitza? Mă adresez, fără să știu, chiar pictorului.
- Sunt doctorul Vintilă și vreau să-l cunosc pe maestrul Tonitza.
- Eu sunt. Ce doriți, domnule doctor?
- V-am vizitat expoziția și aș vrea să rețin un tablou.
- Care v-a plăcut?
- Drept să vă spun, toate, însă ca dobrogean, mai ales acelea cu subiecte din Dobrogea.
- Alege unul și vezi prețul de catalog.
- Am văzut prețurile, însă, ca medic tânăr, n-am atâția bani deodată.
- Bine.
 
Și numaidecât Tonitza scoate din portofel o carte de vizită și scrie pe ea: Reținut.
- Poftim, pune-o unde vrei dumneata. Eu ezit.
- Dar, maestre, până la urmă tot trebuie plătit.
- Ne înțelegem noi la închiderea expoziției.
 
Mă gândeam ce trebuie să râdă de mine custodele. Sunt un cumpărător atât de ageamiu... Cât despre tablou, îmi ziceam că nu pot să mă păcălesc, deoarece tot ce era pictat de Tonitza era bun...  ochesc un tablou care reprezintă un peisaj marin dobrogean, intitulat Liniștea eternă. Prețul? Speriat, trag cartonul repede de pe tablou.
 
Continui să mă plimb prin expoziție, până descopăr un alt peisaj marin, un ochi de mare în planul ultim, mărginit de un deal specific cu malul lutos, dobrogean, uscat, galben, sărac, pe care stăruiau să se mențină în bătaia vânturilor și în zgomotul valurilor doi copaci chirciți, cu coroana răsucită, chinuită și cu trunchiurile aplecate într-o parte, gata să se rostogolească în mare. Asta e! ( „Margine de crâng – Balcic). Și-i pun cartea de vizită. Prețul 2.000 de lei.
 
Așa mai merge! Custodele adaugă pe cartea de vizită întoarsă: Reținut de doctorul Vintilă Gheorghe.
 
Theodor Pallady
Pe Pallady am început să-l înțeleg abia din 1929. Eram de acum medic și nu am pierdut nici un prilej, până în 1956, de a-i cunoaște fiecare nouă lucrare. Am participat, cu tablourile cumpărate, la Retrospectiva Muzeului Național de Artă din București în 1965.
 
Cele 25 de tablouri semnate Th. Pallady sunt expuse în Muzeul Dinu și Sevasta Vintilă din Topalu (12 pictură); 9 în Muzeul de Artă Constanța-donație (7 pictură, 2 grafică); și tot la Muzeul de Ară Constanța încă 4 (1 pictură, 3 grafică), oferite de mine spre achiziționare în anii: 1963, 1965, 1966, 1969.
 
Ca anatomist m-au interesat înainte de toate numai acele nuduri care reprezentau linia armonioasă a corpului omenesc.”

După ce a oferit statului o avere neprețuită, dr. Vintilă îi cerea acestuia dreptul la o cameră de locuit!

„Sunt fiul foştilor învăţători din comuna Topalu din regiunea Dobrogea – Sevasta şi Dinu Vintilă, care au desfăşurat o activitate culturală deosebită în com. Topalu şi în împrejurimi, pentru care motiv au fost mutaţi în oraşul Constanţa unde au continuat aceeaşi activitate, fapte care le-au atras după războiul din 1916-1918 mutarea în Bucureşti.
 
Aici, de asemenea au continuat aceeaşi activitate atât culturală cât şi obştească, înfiinţând şcoala „Alexandru Vlahuţă” pe lângă care au făcut atelier pentru diferite meserii, precum şi o baie populară pentru cetăţenii cartierului. Pentru aceste merite partidul şi guvernul, pentru a le onora munca depusă au hotărât ca fosta stradă Tonola să poarte numele tatălui meu Dinu Vintilă.
 
Fratele meu, fostul maior Vintilă D. Constantin a murit la Budapesta luptând contra armatelor hitleriste. Cumnatul meu, fostul colonel Nanu Aurelian, soţul surorii mele, a luptat pe frontul de Vest, pentru care fapte a fost decorat cu „Steaua Republicii” şi în urma cărui război a rămas invalid.
 
Această activitate a familiei mele a fost completată şi de mine, atât pe teren ştiinţific, profesional, cât şi cultural.
 
În urma unor serioase cercetări am publicat o mulţime de lucrări cu caracter ştiinţific. În urma insistenţelor desfăşurate de mine, în anul 1942 am înfiinţat Policlinica şi Maternitatea Polizu.
 
Toată munca mea de medic timp de 34 ani am capitalizat-o în operă de artă, cu gândul de a completa opera părinţilor mei din comuna Topalu şi în anul 1960, în comuna Topalu, în casele părinteşti, am înfiinţat Muzeul sătesc „Dinu-Sevasta Vintilă” şi pe care l-am înzestrat cu 250 tablouri şi 20 de bronzuri; de asemenea Muzeului din Constanţa i-am donat 50 de tablouri, toate de pictori şi sculptori reputaţi şi de o foarte mare valoare artistică. Fac parte din Comitetul de Artă al regiunii Dobrogea. Sunt în vârstă de 68 ani şi chiar acum o lună am suferit o serioasă operaţie şi pe lângă aceasta sunt pe punctul de a fi pensionat.
 
Atât eu cât şi cumnatul meu, colonel Nanu A. şi sora mea locuim câte o cameră în imobilul din str. Cosmonauţilor nr. 7, apart. 14, ceea ce este extrem de insuficient pentru nişte oameni vârstnici şi bolnavi şi cum este cazul meu mai sunt obligat să fac şi cercetări în domeniul Artei Plastice ca unul care fac parte din Comitetul de Conducere al Artei Plastice al regiunii Dobrogea.
 
Faţă de cele mai sus expuse, vă rog să binevoiţi a dispune să ni se extindă spaţiul, atât mie cât şi cumnatului meu asupra celor 2 camere, din acelaşi apartament, pe care le locuim cu familia Ştefănescu şi Lucia Burbea (fără copii) punându-li-se la dispoziţie altă locuinţă. Onoare muncii. Dr. Gheorghe D. Vintilă.[4]

”Având în vedere faptul că a donat statului această valoroasă colecţie cu lucrări de artă, că face parte din Consiliul ştiinţific al Muzeului de artă din Constanţa, că lucrează la monografia colecţiei şi la elaborarea unor cercetări în legătură cu activitatea artiştilor plastici, care sunt reprezentaţi în muzeu, vă rugăm să rezolvaţi favorabil cererea sa privitoare la acordarea spaţiului de locuit. Semna: Vicepreşedinte, Nicolăescu Ion.[5]

„În această atmosferă, subsemnatul medic, servind ţara de 34 de ani, cu servicii însemnate aduse Republicii Socialiste România, după cum se vede în memoriu, cred că merităm un spaţiu lărgit (2 camere) atât cu cât şi cumnatul meu col. Nanu A. invalid de război, faţă de donaţia de 3.000.000 (trei milioane) reprezentată prin Muzeul din Topalu cu 250 tablouri şi Muzeul din Constanţa cu 50 tablouri, donaţie cu care R.S.R. se mândreşte în diverse ocazii de manifestare pe tărâmul artei.[6]

 
Postscriptum
Povestea muzeului de la Topalu este sinuoasă și foarte lungă. A devenit cunoscut mai ales prin nenumăratele procese privind proprietatea sa. Pentru a nu da loc la interpretări privind fondul patrimonial, o erudită critic de artă, Florica Cruceru, căreia îi datorăm organizarea și începuturile muzeisticii dobrogene, a scris o lucrare documentară despre Muzeul Dinu și Sevasta Vintilă Topalu. Repere identitare. Editura Ex Ponto 2007.



 
Citește și:
Maria Dimitriu Castano - pentru cauza femeilor într-o lume a bărbaților
Actorul Constantin Gheorghe Dimitriu Codru, directorul celei mai mari expoziții a provinciei