Istoria Dobrogei Florica Cruceru - o viață dăruită artiștilor

03 Oct, 2025 17:00 Aurelia LĂPUȘAN 6368 Marime text

Versiune printabila

La peste patru ani de la marea Plecare, Florica Cruceru pare a fi tot printre noi. Cu vorba caldă, fin dojenitoare pentru urâciunile lumii de astăzi, cu o erudiție greu de atins, cu statura dreaptă și contemplativă față de misiunea ei asumată de a lăsa lumii nestematele artei plastice românești. De fapt, nici nu ne-am luat rămas bun. Mă rugase să păstrez până la moartea ei un text testamentar care să explice în deplinătatea faptelor dovedite viața muzeului ctitorit de ea la Constanța. În fapt, o voluminoasă carte autobiografică dezvăluind cu documente originale istoria mandatului ei de director al Muzeului de Artă constănțean, din anii 1961- 1984, truda și neliniștile aceleia care traversa un timp de restricții și cenzură lansând peste toate pasiunea ei devoratoare pentru arta românească și pentru slujitorii acesteia.

În peisajul cultural al Constanței relația noastră de respect și caldă prețuire, de admirație și condescendență, s-a păstrat nealterată în toți anii mei profesionali. A fost colaboratoarea sârguincioasă a publicației la care lucram, a participat la evenimentele pe care le-am organizat, a răspuns oricărei chemări, oricât de drămuit i-a fost timpul. În memoria ei, sfidând timpul care ne desparte, scriu aceste rânduri care fac istoria Dobrogei mai bogată și plină de sens.

O viață bogată prinsă într-o succintă apreciere

„Eu cu munca m-am crescut. Muzeul de artă din Constanţa a fost înfiinţat în 1957 de Vasile Canarache. A fost o mişcare de înfiinţare a muzeelor în centrele de judeţ. Când s-a hotărât să se facă la Constanţa, s-au repartizat de la centru câteva pânze superbe de Grigorescu, Andreescu, Ciucurencu. Grafică şi pictură clasică. La etajul al doilea s-au dus aceste lucrări, etajul unu era consacrat numai realism-socialismului în vogă. Bogăţiile patriei noastre, cu nişte peşti colosali, uzinele noastre rodnice. Am procesul verbal din 1961 martie, semnat de Ion Jalea, Maxi şi alte personalităţi care precizau în clar ce să se mai dea din pictura obligatorie. Eu am ajuns într-un muzeu gata aranjat, cu socluri din azbociment îmbrăcate cu terasit, cu pereţi la scări din pfl galben, draperii galbene şi cu un parter plin de ipsosuri. În 1962 eu curăţ muzeul de asemenea piese realist-socialiste. Colecţia Cornăţeanu fusese confiscată. Erau lucrări de mare valoare. Era şi donaţia lui Dinu Vintilă, căci tot atunci când a făcut muzeul de la Topalu doctorul a mai dat, la sugestia lui Fălticeanu, alte 47 lucrări muzeului nostru. Văzând că deţinem o asemenea valoare am început să împing spre periferie pe cele cu tematică impusă şi să pun în faţă pe cele adevărate. Şi să cumpăr. Ni se dădeau bani şi noi ştiam ce să alegem. Grafică şi pictură, sculptură mai puţină. Am cumpărat mai ales lucrări din perioada interbelică. Aşa am făcut muzeul fără să întreb pe nimeni. Un muzeu al perioadei interbelice. Celelalte lucrări le-am transferat la Muzeul marinei, la spital, la cămine culturale. Din clădirea de pe strada Muzeelor(astăzi Arhiepiscopiei, n.n.) ne-am mutat după cutremurul din 77. Aşa am adunat un patrimoniu de mare valoare. Închegat din 1969-70. În această perioadă s-au cumpărat marile colecţii particulare. Eu ţin foarte mult la adevăr.”[1]

Scotocind după nestemate

Critic de artă, doctor în istoria și teoria artei, expert în artă românească modernă, membru al UAP și, timp de aproape un sfert de secol, director al Muzeului de Artă Constanța, Florica Cruceru a avut o contribuție semnificativă la dezvoltarea patrimoniului muzeal al Dobrogei. Cu o energie inepuizabilă și rafinament estetic, atentă la detaliile artei plastice românești, prietenă și susținătoare a artiștilor, scotocind după piese de patrimoniu și subliniindu-le valoarea, Florica Cruceru a scris și a publicat, în aproape șase decenii, nenumărate cărți dedicate artiștilor, colecționarilor, criticilor de artă și muzeelor pe care le-a condus sau pe care le-a înființat. Îmi amintesc de perioada anilor 90, când a alcătuit cinci volume, în care a adunat articole și studii semnate de Ion Frunzetti între 1938-1985, risipite în reviste. O exegeză a operei mentorului său față de care și-a arătat astfel respectul. Își consuma timpul în sala de lectură a bibliotecii căutând orice dovadă care să-i completeze documentarea. Se entuziasma ca un copil pentru orice mică descoperire din filele îngălbenite ale revistelor de artă.

Printre ultimele lucrări de referință, la care a muncit cu acribie ani lungi și grei, au fost „Dicționarul artiștilor din spațiul românesc (1700-1920)”, studiu monumental, alcătuit împreună cu Dana Postolache și Ioan Darida, și antologia „Istorici și critici de artă români, 1800-1980” alături de care a semnat și criticul de artă Alice Dinculescu. Dar portofoliul de lucrări al Floricăi Cruceru este mult mai amplu: „Arta monumentală a litoralului, oraşului şi judeţului Constanţa” (1973); „Muzeul Dinu şi Sevasta Vintilă din Topalu” (1982); „Artele plastice în Dobrogea 1878-1940”(2002); „Artişti dobrogeni. Un dicţionar şi mai mult decât atât” (2005); „Muzeul Dinu şi Sevasta Vintilă Topalu. Repere identitare” (2007); „Cartea cu scrisori” (2008). Un amplu volum dedicat Muzeului de Artă din Constanţa, „Imagini și documente 1960-1984”, rămâne atestatul său testamentar, pe care și l-a dorit lansat postmortem. A publicat articole în revistele: Studii şi Cercetări de Istoria Artei, ARTA, Revista Muzeelor şi Monumentelor (Bucureşti), Revista Tomis (Constanţa) şi în presa locală.

Criticul de artă Adina Nanu, care a părăsit și ea această lume în același an cu buna sa prietenă Florica Cruceru, scria: „Avea o pasiune pentru artă sădită adânc, în copilăria ei la Mangalia, unde ca și la Balcic, veneau să caute lumina litoralului maeștrii artei interbelice. Privind peste umerii pictorilor, risipiți cu șevaletele de câmp pe malul mării, ea urmărea cum se nășteau peisaje semnate de Jean Al. Steriadi, Paul Miracovici, Lucian Grigorescu etc. Seara stătea de vorbă cu artiști care aveau să-i fie mai târziu profesori la Academia de Arte din București, ca profesorul dr. Gheorghe Ghițescu sau Alexandru Istrati". Despre rolul ei major în alcătuirea colecției Muzeului de Artă din Constanța - „un muzeu miraculos", care „se numără printre cele mai importante muzee ale țării", după cum afirma Marin Gherasim, în 2008 - au scris și au vorbit cu admirație și recunoștință nenumărați artiști și critici de artă, care au considerat-o pe Florica Cruceru „norocul muzeului constănțean", cu toate secțiile lui.

Florica Cruceru a scris până la sfârșit despre artă, artiști, istorici și critici de artă. A fost distinsă cu Premiul pentru critică, acordat de Uniunea Artiştilor Plastici din România (2000) şi Diploma de merit acordată de Ministerul Culturii şi Cultelor pentru prodigioasa contribuţie la dezvoltarea patrimoniului muzeal (2002). Prea puțină recunoștință, am adăuga noi, pentru valoroasa ei operă pe care a lăsat-o posterității.

Repere biografice

Născută la 20 octombrie 1926, la Mănăstirea, jud. Călăraşi, Florica Cruceru a locuit, de la 6 ani, la Mangalia, oraş care i-a inspirat viitoarea profesie prin contactul cu personalitățile care veneau vara în pitorescul orășel de la malul mării.

Mai întâi, a studiat pictura la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, la clasa profesorului Nicolae Dărăscu (frecventând în următorii doi ani şi clasa lui Camil Ressu), dar a fost nevoită să îşi întrerupă studiile în anul III din motive politice, părinții ei primind domiciliu obligatoriu în Vrancea. A funcționat o vreme ca profesoară de liceu la Panciu. Și-a putut relua studiile universitare abia mai târziu şi, în 1960, a absolvit secţia de Istoria şi Teoria Artei a aceluiaşi Institut. Din 1963 devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. În 1979 îşi susţine doctoratul la Universitatea Bucureşti.

Din 1961 s-a stabilit la Constanţa, devenind primul director al Muzeului de Artă din oraş – instituție pe care a condus-o mai bine de două decenii, până în 1984. La plecarea din funcție, a lăsat inventariat un patrimoniu de 6640 de opere, majoritatea semnate de cele mai importante nume ale artelor plastice româneşti. În timpul directoratului său, a înfiinţat noi secţii ale Muzeul de Artă din Constanța, între care: Expoziţia permanentă de grafică şi sculptură Babadag (1963); Casa memorială Panait Cerna (1964); Muzeul de Artă Medgidia (1964); Muzeul de sculptură „Ion Jalea” Constanţa (1968); Secţia de Artă Populară din Dobrogea (actualul Muzeu de Artă Populară Constanţa, 1971).

Scriam cândva că Florica Cruceru, acest erudit critic de artă al Constanţei, rămâne de o debordantă tinereţe creatoare, stăpânită doar de perseverenţa cu care săvârşeşte proiectele vieţii sale. Într-o bătălie încrâncenată cu timpul, cu sine, cu efemerul, Florica Cruceru scotoceşte prin biblioteci, arhive, amintiri şi judecăţi de valoare elaboratele sale demersuri devenind file de carte. Multe şi consistente file de carte. Lucrări de referinţă, scrise lejer, publicistic, presărate cu inserţii tehnice. Sunt aduse în prim plan biografii de artişti dobrogeni sau care au iubit Dobrogea, punând la baza tuturor aserţiilor sale o cultură solidă, mult discernământ, un simţ special al frumosului şi al socialului.

Când am făcut documentarea pentru monografia Mangaliei[2] i-am înregistrat amintirile despre prietenii care i-au marcat drumul în viață: „Mangalia este pentru mine locul privilegiat al copilăriei şi al adolescenţei mele. Eu aparţin Mangaliei prin faptul că am trăit acolo de la 6 ani.

Tata, Radu Pospai, a fost secretarul Preturii. Pe mama a chemat-o Maria Roşculeţ, din marea familie a oraşului, după tată. Mama a crescut în casa unchiului Roşculeţ, care era primar.

Mangalia a fost pentru mine tărâmul iubit. Acolo am cunoscut o mulţime de oameni mari: pe George Vraca, pe Maria Voluntaru, pe Nicolae Tonitza. La mătuşa Roşculeţ în casă veneau şi mâncau toate personalităţile. Apoi aceasta avea un alt fiu, Nicolae Roşculeţ, a fost şi el primar, a murit la canal. Vila Roşculeţ există încă. Aici veneau la masă Steriadi, Lucian Grigorescu, Ghiaţă, Şirato, Birlic. Noi, copiii, ne amuzam copios de ghiduşiile marelui artist comic. Veneau Agripina Macri şi cu Victor Eftimiu, care stăteau la vila Vestinian.

Mangalia era un oraş foarte pitoresc şi foarte hazos. Viaţa era foarte ieftină, cu oarece confort, casele oamenilor de condiţie medie erau foarte bine îngrijite, străluceau de curăţenie.

Mangalia era mai mică decât Balcicul, mai adunată, avea un pitoresc special.

Eram tineri şi dansam la capul digului, unde este încă farul vechi şi înotam pe cărarea lunii. Vă imaginaţi cum înotam la 9-10, în noapte, pe cărarea lunii!

Ne duceam cu barca pe mare. Dansam în timpul războiului pe o cazemată, cum cobori dinspre Delureanu spre dig, pe scări, în dreapta era plaja mică, apă şi plajă, toată suprafaţa. Acolo este o cazemată veche unde noi dansam Konga.

Era o arhitectă pe nume Solange, care a devenit preşedinta Uniunii Mondiale a Arhitecţilor, venită la Clubul mediteranean. Solange juca Konga, era în frunte, şi noi după ea.

Mangalia a fost locul scriitorilor, al poeţilor, al pictorilor. Monica Lovinescu a copilărit la Mangalia. Cu Vitanidis făceam teatru, jucam Moliere, Shakespeare, Caragiale. Grupul nostru era condus de Vitanidis.

Elena Vicică a fost 30 ani dirijoarea corului de copii Radio, cu mari premii, mari succese în plan internaţional. Ţuculescu a pictat mult, marea lui operă este pictura inspirată din Mangalia şi cercetarea făcută la Techirghiol în legătură cu lacul. Eu cred că dintre pictorii de perioadă interbelică cu cea mai multă pictură făcută despre Mangalia se numără Tonitza, Şirato, Dimitrescu şi Ţuculescu, Petraşcu. Extraordinar de mult au pictat acolo.

Ion Bitzan este născut la Limanu. Un pictor important, cu o apetenţă pentru nou fantastică. Ca un burete. Era un om cu o deschidere extraordinară pentru toate genurile de artă. Un muncitor desăvârşit, cu o poftă de muncă extraordinară.

În 1960 au venit în Dobrogea peste o sută de pictori, la chemarea lui Vasile Vâlcu, primul secretar. Au pictat sub genericul „Imagini dobrogene”, au făcut o mare expoziţie la Cazino, lucrările au rămas la judeţ, apoi au trecut la muzeu, la noi, cu ele s-a făcut la căminul cultural din Limanu un muzeu, pe care l-au desfiinţat în 1987. Torosian a fost o pictoriţă plecată în America.

Casa de vacanță a lui Nicolae Iorga era lângă casa noastră. Istoricul Constantin Giurescu era vecin cu Iorga. Vila lui Iorga şi cea a lui Giurescu erau una lângă alta.

Clădirea cu ziduri nepenetrante care a adăpostit Muzeul pipelor şi care există şi astăzi - lângă care am avut noi locul - era a unui arhitect, Dan Hurmuzachi. Canarache a avut o interesantă colecţie de pipe cumpărate de el care, apoi, a aparţinut Muzeului de arheologie. Obiecte de secol 16, 17, bunuri de patrimoniu.

Din 1952 am fost expulzaţi din oraș şi ne-am întors după 1964.

Eu am învăţat la cea mai veche şcoală a oraşului, cea din cartier, în anii 1933, era una singură şi pentru băieţi şi pentru fete. Tot ce s-a făcut a fost ulterior acestei date. Liceul a fiinţat ca gimnaziu peste drum de geamie, în casa unuia din fraţii Aldea. Casele din Mangalia construite în anii 30 se făceau în stil cubist, mari, cu terase largi.

Eu cu munca m-am crescut şi am trăit.”

Amintirile Floricăi Cruceru se întind pe spaţii largi de timp, păstrează parfumul unor locuri astăzi dispărute, al unor oameni rămaşi simple nume prinse în cărţi sau rame de tablou. Iată şi explicaţia muncii ei neobosite la vârsta când cei mai mulţi din generaţia sa se odihnesc: „Sunt două motive pentru care scriu: primul e acela că am foarte mult timp şi pot să o fac mai mult decât în perioada în care lucram la muzeu, şi al doilea motiv - pentru că, fiind foarte de mult timp în domeniu, deţin foarte multe documente şi informaţii. Şi cum eu sau alţi cercetători căutăm, în analele Dobrogei şi în presa veche, informaţii despre cultura de atunci, probabil că unii cercetători tot aşa vor căuta, peste 50-100 de ani, informaţii despre arta timpului nostru şi contribuţia mea le va folosi. Astfel, aş spune că lucrez pentru viitor“.

Criticul de artă, dublat de muzeograful, ani mulţi - aproape un sfert de veac - managerul Muzeului de Artă constănţean, a fost mereu o voce respectată, de greutate în critica de specialitate, dar şi în comunitatea locală. Femeia firavă, dar puternică, de neînduplecat, a ţinut piept ambiţiilor, orgoliilor, susţinându-şi proiectele, idealurile de cultură şi nu s-a lăsat învinsă nici de greutăţi, nici de răutăţi

Un monument dedicat eroilor la Mangalia

Textul de mai jos îi aparține. Îl reproducem pentru a se înțelege mai bine modul de implicare civică a femeii în viața orașului:

„Cine parcurge litoralul acum, în această lună a deşteptării naturii la viaţă, va întâlni, la Mangalia, o febrilă pregătire pentru sezonul estival. Nicăieri nu am întâlnit atâta grijă pentru curăţenia oraşului, pentru repararea asfaltului, a străzilor, pentru zugrăvirea caselor, pentru îngrijirea spaţiilor verzi. Şi acest lucru se explică prin existenţa aici a unui primar, a unui grup de consilieri şi, nu în ultimul rând, a unor responsabili, pe sectoare, uniţi într-o voinţă fermă de a face din Mangalia oraşul care merită a fi, căci anticul Callatis era, la rândul lui, cea mai frumoasă cetate a Pontului Euxin.

Era în luna octombrie a anului 1997, când am însoţit aici pe cei trei artişti (autori ai monumentului) pentru a stabili împreună cu primăria, etapele de lucru, materialele necesare pentru realizare, locul amplasării şi alte detalii, toate incluse încheierii unei tabere de sculptură, în prima sa ediţie.

Desigur, amplasarea stabilită aici - aceea a profilării ansamblului pe mare şi mai ales pe cerul de azur al Mangaliei - nu a putut fi împlinită. Căci spaţiul înconjurător, gândit arhitectural anterior şi construit ca atare, a demonstrat că monumentul plasat pe o axă oblică ar fi devenit, poate, tulburător de geometrii şi direcţii, deşi se urmărea efectul estetic maxim.

În condiţiile actuale, monumentul se înscrie paralel cu clădirile din dreapta şi din stânga şi perpendicular pe cea din fundal ( de fapt, aceea care jenează cel mai mult „citirea” ansamblului monumental); acesta acoperă, prin amplasare, exact o bazilică ce se află în sol, la doi metri adâncime şi existenţa urmelor ei a fost marcată, în exterior, prin „borne” continue de o piatră, formând astfel, spaţiul înconjurător, delimitativ, al ansamblului.

Prezenţa monumentului aici rămâne peste timp, însemn al cinstirii eroilor acestei părţi a Dobrogei; el va vorbi generaţiilor viitoare despre un anume mod de împlinire artistică, concordantă etapei de evoluţie a artelor de for public de acum. Nemuritor prin soliditatea materialului folosit - granit de Măcin şi bronz -sperăm ca el să nu rămână singular.

Autorii ansamblului monumental, Daniel Divrician, Doru Nuţă şi Adrian Dumitru, sunt trei artişti - un specialist în metal, un sculptor, şi un ceramist - care au lucrat într-o deplină armonie pentru a realiza un ansamblu artistic închegat, dar respectându-li-se fiecăruia autonomia deplină pentru fiecare componentă: „Poarta”, datorată primului, „Altarul”, semnat de către cel de-al doilea şi „Înălţare”, realizată de ultimul. Monumentul este executat în material dur, granitul buciardat sau „natur” şi bronz, în unele părţi, şlefuit până la strălucire astfel încât să răsfrângă lumina soarelui în varii ore ale zilei sau ale nopţii, pentru care s-au realizat (după proiectele lui Doru Nuţă) lampadare şi spoturi speciale care înconjoară spaţiul ocupat de monument”.[3]

Despre Aurelia Lăpuşan

Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ștefan Lăpușan.

Citește și:

Istoria Dobrogei Oprea V. Cristache – omul pământului natal

[1]Mărturiile aparțin Floricăi Cruceru, consemnate de reporter.

[2] Lăpușan, Aurelia, Lăpușan, Ștefan, Mangalia în paginile vremii, Editura Dobrogea, Constanţa, 2007

[3]Cuget liber 15 mai 1998, articol reprodus în Florica Cruceru, Artele la malul mării, Muntenia, 2006, p.263-264

Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Comentarii