Jurnal aniversar de Dobrogea. 150 La pas prin istorie (Xll)

Primele luni ale anului 1880 sunt pline cu evenimente mici și mari, după cum informează ziarele centrale. Căci la această dată în Dobrogea apărea doar săptămânalul „Steaua Dobrogei” la Tulcea, însă din care s-au păstrat numai câteva numere răzlețe. Așa se explică nepotrivirea unor date, cu referire la zilele de apariție a textelor preluate, a mijloacelor de comunicație. Din fericire, ziarul „Romanulu”, adică Românul, dar în ortografia timpului, cea mai influentă publicație centrală, avea un corespondent la Constanța de la care primea informațiile în exclusivitate.
 
8 ianuarie 1880
Corespondența particulară a „Românului”. „Orașul Constanța, cu clima sa sănătoasă, cu posițiunea sa admirabilă, are un frumos viitor. Deși a suferit mult în timpul resbelului, totuși de la anexarea Dobrogei și până astăzi a făcut mari progrese. La primăvară se va începe construcțiunea grandiosului hotel Carol I, a unui stabiliment de băi, a mai multor zidiri frumoase și utile. Orașul va câștiga imens când se va aduce în centrul său apa potabilă și se va planta în apropiere o pădure. Neobositul prefect R. Oprean, căruia i se datoreză tot ce s-a făcut până acum în oraș și județ, a și luat toate măsurile necesare pentru aducerea apei în oraș și plantarea de 1.200 arbori la bariera apuseană a orașului. De altminterea, prefectura a luat măsuri să se facă plantații în toate comunele, și mai ales la Medgidie, unde vegetația va ameliora starea sănătății publice. Timpul, mai ales de la 5 i. c. devine friguros și pe la noi; din fericire, nu durează mult. Când vântul suflă de pe continent, frigul crește; când vine dinspre mare, temperatura devine dulce, astfel adeseori după o  zi de iarnă urmează o zi ca de primăvară. Portul nostru este frecventat binișor, afară de firma austriacă care face curse regulate între Constantinopol, Constanța și Odesa, sunt vapoare grecești, engleze și italiene care ne vizitează. Poporațiunea otomană, care fugise în timpul răsbelului, continuă a se reîntoarce grație tratării părintești a administrațiunii noastre, și în special a prefectului, care își împarte leafa cu cei lipsiți și suferind. La 4 curent s-a înființat în orașul nostru o societate economică, literară și filantropică sub numele de „Constanța”. Scopul ei este frumos și util. Toate naționalitățile sunt reprezentate în comitetul diriginte; astfel s-au ales: președinte d. dr. C. I. Drăgescu, medic primar; vicepreședinte L. Eleuterescu, directorul prefecturii; membri: An Kadira, Solomon Iafet, Caridia, Papaianopol și S. Chefala; casieră, Mironescu; secretară, Dani și Tihanof. Societatea și-a început activitatea sa și sperăm că mari vor fi binefacerile ei. Poporațiunea de aici adoptă cu nerăbdare declarațiunea de porto-franc a Constanței și organisarea Dobrogei. Elementul românesc se înmulțește din zi în zi și ar fi de dorit ca îndată ce se va vota în Camere organisarea Dobrogei, guvernul a se proceda la colonisarea țării. Cei mai buni coloniști ar fi românii ardeleni și italienii din nordul Italiei. Fără colonii, întinsele ogoare ale Dobrogei vor rămâne încă timp îndelungat nelucrate și neroditoare.



14 ianuarie 1880
Primăria Urbei Tulcea. „Publicațiune. Prin înaltul Decret Domnesc No. 3203, din 17 Decembrie curent, inserat în Monitorul Oficial No. 287 Comuna Urbană Tulcea fiind autorizată a percepe taxele votate asupra mărfurilor coloniale, taxa vitelor ce se taie pentru consumațiune și taxa asupra vânzării vitelor, în zilele de târg, bâlci sau iarmaroc, Consiliul Comunal a decis a se da în antreprisă percepțiunea acelor taxe, prin licitațiuni publice, pe perioada până la 1 ianuarie 1881. Această antrepriză se va împărți în două serii, după natura articolelor asupra cărora se vor percepe drepturile comunale, licitându-se atât fiecare serie în parte, cât și ambele în total, reservându-și dreptul Consiliul Comunal de a aproba licitațiile fiecărei serii, sau ambelor în total, după cum va fi mai avantajos Casei Comunale, sau a decide o nouă licitație dacă propunerile vor fi neîndestulătoare. Concurenții, spre a putea fi admiși la licitație, vor fi însoțiți de garanții provisorii, în numerar, sau efecte publice, admise ca garanție la casele publice, în valoare de lei 6000 în total pentru ambele serii. Primăria publică prin aceasta, pentru deșteptarea amatorilor, a lua parte la aceste licitații”.[1]

19 ianuarie 1880
Printr-un decret publicat în „Monitorul oficial” nr.243, Consiliul de miniștri aproba  ca șlepurile care vor intra în porturile române Sulina, Chilia-Veche sau Sfântu Gheorghe, din mare sau din porturile dunărene străine, să fie scutite de taxa sanitară prevăzută la art. 16 din Regulamentul serviciului sanitar al porturilor de la gura Dunării.[2]

31 ianuarie 1880
Cuvântul rostit de Mihail Kogălniceanu, ministru de interne, în şedinţa din 31 ianuarie 1880 a Camerei deputaților cu ocazia discuțiilor asupra art. 11 din proiectul de lege asupra organizaţiunii Dobrogei. „lau mai întâi decât toţi cuvântul ca să vă explic cum stă chestiunea proprietăţii în Dobrogea; pentru că, din nenorocire, chiar de către autorităţile noastre, chiar de către administraţiunea domeniilor încă până acum chestiunea nu este studiată. Nu pretind deloc a-mi însuşi această cunoştinţă exclusiv; căci pe lângă mine se găsesc încă câteva persoane care au studiat această chestiune şi-au studiat-o la bună sorginte în legislațiunea otomană. Aşa, avem o broşură scrisă de un tânăr care nu e deloc din amicii mei, dar care, fiind la faţa locului, a studiat chestiunea la sorginte. Eu regret că această broşură n-a fost reprodusă de ziare, afară de «Pressa», căci ar fi răspândit lumină asupra unei chestiuni ce din zi în zi bate mai mult la uşa noastră. Domnilor, nenorocirea cea mare pentru locuitorii din Dobrogea este lipsa de cunoştinţă în privinţa proprietăţii sui generis care există în Dobrogea. Au fost vreo doi amploiaţi din partea administraţiunii domeniilor, orânduiţi la intrarea noastră în Dobrogea, spre a studia chestiunea la faţa locului. Aceştia, povăţuiţi de ideile greşite care circulă şi la noi, adică că sultanul era stăpânul pământului în tot cuprinsul Turciei, au venit şi au zis: tot pământul din Dobrogea e al statului român ca succesor al sultanului, întemeindu-se pe cuvântul demirie, care însemnează moşie domenială. N-ar fi avut nevoie aceşti funcţionari să meargă la Constantinopol să se convingă că nu după nume se precizează drepturile, căci chiar la noi şi mai ales în Moldova proprietatea absolută privată are această calificaţiune de pământ domnesc, pământ gospod. /.../ Am aci lista autentică a actelor de proprietate (tapu) a pământurilor moştenitoritor lui Mîrza Said Paşa, vechi guvernator general al Silistrei, aflată lângă Medjidie. Daţi-mi voie să vă citesc un tapu în treacăt: Nr. 1. Situația provinciei: Tulcea, districtul: Medjidie, satul: Mahmud Cuzuri Ceflik, locul Tuzluderi, întinderea: 120 dulumuri. Proprietar: Muhediu Bey, Nurie Hamun şi Servet Hamun, moştenitorii lui Mîrza Said Paşa. Hotarele: Drumul Rasovei şi şesul de Caradurak şi fâneţurile acesteia. Data actului: August 1291; prețul locului cumpărat: 720 lei turceşti etc. Toate pământurile cumpărate de bătrânul Mîrza Said Paşa şi moştenite de urmaşii săi, sunt întemeiate pe tapu-uri scrise ca aceasta şi în regulă. /.../ Domnilor, Dobrogea, până la 1857, era o ţară pastorală, „adică de păşune; ea era cutreerată mai cu deosebire de către mocani. In cele întâi momente libere, guvernul otoman, după răsboiul din Crimea, a căutat să colonizeze această țară cu elemente musulmane. Guvernul rusesc, după răsboiul Crimeei, „silise, pot zice, pe tătari ca să emigreze, iar guvernul otoman a profitat de această isgonire şi a aşezat pe aceşti emigranţi în Dobrogea. Cu modul acesta, caracterul de păstorie al țării s-a schimbat în acel de plugărie. O a doua colonizare a fost făcută cu emigranţi din Circazia. După aceasta cea dintâi măsură „care s-a luat de guvernul turcesc a fost de a opri pe mocani de a mai veni în Dobrogea cu vitele. Astfel existau în Dobrogea peste trei sute sate de cerchezi şi de tătari când a isbucnit răsboiul din urmă între Rusia şi Turcia. La întâia zi a trecerii Dunării de către ruşi, „cerchezii jefuind vitele, pot zice din toată Dobrogea, adică cu sutele de mii, au pustiit Dobrogea şi au înglobat-o înlăuntrul Turciei. Cerchezii, odată emigraţi, nu s-au mai întors înapoi; toate pământurile lor au rămas în proprietatea absolută a statului, adică ele şi astăzi sunt lăsate la voia lui Dumnezeu. Tot așa a fost şi cu un mare număr de colonişti tătari fugiţi şi reîntorşi. Aceste pământuri vor constitui proprietate imensă și absolută a statului român. Între acestea, guvernul român, necunoscând chestiunea proprietăţii, luându-se după arătarea a doi, trei funcţionari, care fără cunoştință a legilor otomane şi prin exces de zel, au proclamat principiul că în Dobrogea drepturi private nu există şi că tot pământul era al sultanului, şi prin urmare al statului român, a oprit orice transacţiune de imobile şi în oraşe şi în sate. Starea această de lucruri durează acum de mai mult de un an; adică că legile otomane se desfiinţară, şi alte legi n-au venit să le înlocuiască. Ce s-a întâmplat însă? In comunele unde se face plugărie, în satele unde sunt români şi bulgari, amestecați cu turci, turcii obişnuit stăpâneau mai mult pământ, ori dat de guvernul otoman, ori luat cu japca. Mai mulţi dintre turci au vândut pământurile lor, unii  către alţii pe jumătate, şi aceasta ca cu banii luaţi să cumpere vite, spre a putea lucra cealaltă jumătate de pământ rămasă în stăpânirea lor. Toate aceste cumpărături sunt însă întemeiate numai pe buna credință a vânzătorilor/.../ Astfel orice transacţiune de vânzare, de ipotecare, de locaţiune este interzisă în provincia noastră de peste Dunăre. Contra unei asemenea stări de lucruri, fără precedent, Ministerul de interne, administraţiunea domeniilor şi autorităţile locale necontenit primesc plângeri, administrațiunea însă n-au luat nici o măsură spre a le precurma fiindcă guvernul n-a voit să ia asupra-şi răspunderea de-a hotărî sau măcar de a prejudeca chestiunea pământului în Dobrogea! Ce este dar de făcut? Mai înainte de toate este să menținem ce există astăzi, adică statu-quo al legislaţiunei otomane, până ce alte legi, acelea româneşti, vor veni să înlocuiască legile turceşti. Aceasta e dată hotărâtă, să ne mărginim în legea de faţă a garanta ce este şi să nu prejudecăm nimic pentru viitor. Acesta este punctul de plecare al prezentului proiect de lege...[3]

31 ianuarie 1880
Și tot în aceeași şedinţă din 31 ianuarie 1880, pe când se discuta Legea de organizare a Dobrogei, Mihail Kogălniceanu spunea: „Într-o ţară care abia acum a ieşit din răsbel și care e plină de ruine, nu ştiu ce ar fi mai bine: să avem şcoale pentru studiu sau palate pentru şcoale? E mai bine să avem şcoale chiar în bordee decât să amânăm înfiinţarea şcoalelor până când vom avea palate. Fiindcă în zilele noastre, şcoala este temelia vieţii şi a măririi popoarelor”.[4]

9 februarie 1880
Corespondentul ziarului „Romanulu”, D. Frangole, transmitea despre „serile de petrecere” din oraș: „În Constanța, eforii școlilor elene locale, d-nii G. Caradja, dr. Valindas și Chefalos au avut salutara idee de a proiecta trei baluri, dintre care cel dintâi s-a și dat în seara de 20 Ianuarie, în beneficiul școlilor elene și în localul școlii, unde salonul de dans care era destul de mare a fost cu multă îngrijire ornat, cu mici stindarde române și elene, diferite portrete, cunune de flori etc. Peste 150 persoane făceau onoarea acestui bal, familiile române din Constanța și toți funcționarii superiori au fost printre invitații balului, care începându-se la 9 ore seara s-a terminat abia la 5 ore dimineața, lăsând fiecăruia satisfacțiunea sufletească ce simte, în urma unei petreceri sociale de această natură. In fine, această seară de plăcere a produs un beneficiu de 1500 fr. Acest bal a escitat plăcerea generală și s-a fixat ca celelalte două baluri să se dea unul în seara de 2 Februarie în folosul săracilor și pentru care eforia școlilor a cedat locul unui comitet de dame și cavaleri români și greci, și al doilea la 9 Februarie, în beneficiul acelor școli. Aceste întruniri sociale unde cineva culege și desvoltă bunul gust și înnobilează inima, bazate pe idei de caritate și amor de școală, facă onoarea d-lui efor al școlilor elene și mult respectatului nostru comitet de dame, care, pentru întâia oară au emis și pus în aplicație asemenea idei în Constanța”.[5]

10 februarie 1880
Frumos gest de caritate: „Steaua Dobrogei” din Tulcea informa:„cu ocasiunea sărbătorilor Crăciunului, s-a distribuit săracilor din Vâlcea suma de lei 970 din contribuțiuni particulare.[6]

11 februarie 1880
Corespondență particulară a „Românului”. Sâmbătă la 2 i. c. S-a dat aici un bal cu tombolă în profitul săracilor. Inițiativa a luat-o d. Eleuterescu, directorul prefecturii, și toți orășenii Constanței s-au întrecut a contribui pentru reușita acestei serate de binefacere. Peste trei sute de obiecte s-au oferit pentru tombolă, între care multe de valoare însemnată. Comitetul însărcinat cu aranjarea balului și a tombolei s-a compus din 7 doamne, și anume: Aurelia Drăgescu, Maria Alexandridi, Harris, Chilianopolos, Zaphet, Georgescu și Orezeanu, și 8 bărbați : Alexandridi, Harris, Macri, Dr. Georgescu, Benderic, Orezeanu, Chefala și Dr. Drăgescu. Săracii vor binecuvânta pe aceste dame caritabile, care cu un devotament demn de frumoasa causă ce îmbrățișară, alergară și se siliră a ușura suferințele a sute de nefericiți, care erau în pericol să moară de foame. Reușita splendidă a balului se atribuie silințelor neobosite ale damelor din comitet, nu mai puțin d-lui director al prefecturii, d-lui primar local și d-lui Harris, directorul drumului de fier Constanța-Cernavoda, care oferi 200 franci pentru acest scop. Salonul școlii grecești care ni s-a oferit gratis de către d-nii epitropi fu aranjat și decorat cu mult gust cu drapelele tuturor statelor de către căpitanul portului Macri. Serata a fost splendidă, publicul numeros, venitul frumos, încasându-se 3701 (trei mii șapte sute unu) franci, din care venit curat 3200 care se vor împărți săracilor. Era frumos a vedea printre costumele europene fantasticele costume turcești, acele figuri bărbătești cu fesuri și turbanuri, care poate pentru prima dată participau la un bal. Un lucru de mare importanță ne lipsește în Constanța, biserică românească. Constanța este prima poartă a României și adevărata capitală a acestei țări; prin urmare aici trebuie să avem o frumoasă catedrală, pentru ca să nu mai fim siliți a recurge la clerul grec de câte ori se face un Te-Deum la sărbătorile naționale. Afară de aceasta colonia română de aici este numeroasă și crește continuu, prin urmare guvernul ar împlini un act național zidind cât mai curând aici o catedrală”.[7]



15 februarie 1880
Sulina. „Localul în care erau așezate autoritățile a luat foc pe la 9 ore seara, în noaptea de Luni spre Marți. Focul a început în încăperea unde era arhiva tribunalului, și a durat trei ore, consumând acea arhivă. Dosarele celorlalte autorități au putut fi scăpate”.[8]

15 februarie 1880
 Ziua de ieri, 14 februarie, pentru întreaga poporațiune din acest oraș, a fost o adevărată sărbătoare. Poporațiunea, vestită de sosirea distinsului prefect al județului Constanța, d. Remus N. Opreanu, se îndreaptă spre bariera orașului dinspre Babadag, de unde era așteptat. Entuziasmul lor era la culme. Mândri că primesc pe acel om ce a reușit să consolideze concordia între ei, să îmbunătățească pozițiunea celor ce prin nenorocirile răsbelului ajunseseră pradă sărăciei, a spoliațiunei. Acești oameni, înveșmântați în haine de sărbătoare alergau în grup pe câmpii, la distanțe de 2 și 3 ore, unii pe jos, alții în trăsuri și harabale. Era o adevărată priveliște. Orașul luase o adevărată viață. Mișcarea atât de vie, de vasalitate a poporațiunii, decorațiunea bisericii și școlii elene, a tuturor prăvăliilor, cu drapelele diferitelor națiuni (din inițiativa eforiei bisericii și școlii elene) manifesta într-adevăr recunoștința către acest eminent bărbat. Cu astfel de oameni România, nobila și mândra noastră patrie, își va avea fericirea și viitorul asigurate.”[9]

17 februarie 1880
„Aflăm, cu plăcere, că guvernul a aprobat statutele societății de exploatare a hotelului și a stabilimentului de băi din Kiustendje. Astfel deja societatea se află constituită și în curând se va oferi publicului o parte din acțiunile acestei întreprinderi”.[10]

25 februarie 1880
Oltina. O crimă oribilă. — Știrea reprodusă din publicația „Cultura” dezvăluia că în satul Oltina, din Dobrogea, ce este foarte aproape de Dunăre, s-ar fi tras la adăpost un Caic cu trei oameni, adică căpitanul caicului, fiul căpitanului și pilotul, toți trei osteniți se culcară în marginea unei păduri, așteptând desghețarea Dunării. Joi, pe la orele 5 p. m. se pomeniră cu trei călători dinspre Silistra, rugându-i să le dea ospitalitatea pentru vreo două ore, căci sunt tare osteniți. Căpitanul i-a ospătat cu multă bunăvoință după obiceiul turcesc, căci ei sunt foarte ospitalieri. Călătorii erau niște tâlhari turci; așteptară până la 8 ore când s-a întunecat bine, și apucând pe căpitan i-a tăiat capul, a luat pe pilot și după mai multă caznă, i-a spintecat pântecele murind îndată, fiul căpitanului, fiind mai tânăr și mai cu putere, a scăpat din mâinile lor și a dat fuga în sat cu sângele curgându-i șiroaie, căci tot corpul era numai înțepături de cuțit. Viind autoritățile competente, a constatat că tâlharii au fost în adevăr turci, și că au comis crima, sperând că vor găsi bani în cască, dar n-au putut găsi mai mult de trei sute cinci-zeci de lire otomane, pe care le-au luat tâlharii împreună cu alte lucruri. Pe morți i-au îngropat aci, căci familia căpitanului turc este în Trapezund; iar rănitul este pus spre căutare în spital; doctorul însă spune că n-are speranță de a-l scăpa. In satul Oltina locuitorii sunt români și bulgari, când l-au văzut pe procuror, au început să se închine și să strige: bine ai venit, domnule, și bine că a scăpat cu viață și rănitul ăsta, căci dacă murea, nu avea cine să spuie pe hoți, și era să cadă beleua pe capul nostru.”[11]

2 martie 1880
Este publicată în Monitorul Oficial nr.57 Legea pentru organizarea Dobrogei. În şapte capitole şi 68 articole, legea reglementa problemele privitoare la teritoriul şi drepturile provinciei, administraţia ei, instituţiile judeţene şi comunale, puterea judecătorească, finanţele şi puterea armatei. Sunt stabilite modurile de dobândire, conservare, transmitere şi pierdere a proprietăţii şi posesiunii imobiliare, desfiinţarea dijmei în natură, dreptul de a cumpăra imobile rurale în Dobrogea şi aplicarea legilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică.
Dar cel mai important aspect al legii: toţi cetăţenii otomani locuind în Dobrogea la data de 11 aprilie 1877 deveneau cetăţeni români, de naţionalitate română, dacă « aveau domiciliul real şi nu s-au bucurat de vreo protecţiune străină”. Articolul 5 al Legii din martie 1880 preciza: „Locuitorii din Dobrogea, deveniţi cetăţeni români, sunt egali înaintea legii, se bucură de toate drepturile cetăţeneşti şi pot fi numiţi în funcţiunile publice fără deosebire de origine şi religiune. » [12]

8 martie 1880
 Legea este votată cu 58 de voturi pentru, cinci contra și două abțineri. Din expunerea de motive rezultă ajutorul prețios pe care l-a dat la redactare prefectul Constanței, Remus Opreanu..
Din  9 martie 1880 legea devine „Constituția Dobrogei”. Ea recunoștea cetățenia română tuturor celor care fuseseră cetățeni otomani la 11 aprilie 1877, egalitatea înaintea legii, primirea în funcții publice fără deosebire de origine și de religie, efectuarea serviciului militar de către toți, dreptul la judecători legali, la practicarea cultelor ce nu ating ordinea publică, la dobândirea proprietății în Dobrogea, la învățământul liber și gratuit; la petiționare în nume propriu. Legea împarte administrativ teritoriul Dobrogei în două județe.
„Deși religia dominantă în Dobrogea e cea creștin-ortodoxă a Răsăritului, Statul a luat asupra-i plata personalului și întreținerea principalelor moschei musulmane din Tulcea, Constanța, Babadag, Sulina, Măcin, Medgidia, Hârșova și Mangalia; a înființat, la Babadag, un seminar musulman (strămutat apoi, la Medgidia) cu menirea a forma pe capii moscheielor și de a preda principiile legislației religioase musulmane; a înființat tribunalele mahomedane pentru pricinile dintre musulmani, în legătură cu credințele lor religioase, cum sunt chestiunile relative la puterea părintească, la căsătorii și divorțuri, și la succesiunile ab intestat; a asigurat libera funcționare a comunităților religioase pentru toate celelalte confesiuni, recunoscându-li-se dreptul de a-și deschide școli, fiecare în limba sa“.[13]
Această lege are ecouri deosebite în rândul opiniei publice internaționale, determinându-l pe ministrul Austro-Ungariei la București, K. Hayos, la 24 martie 1880, să raporteze la Viena că: „Guvernul român și-a atras simpatia musulmanilor, acordându-le toate drepturile în problema proprietății rurale, libertății cultelor, le-a permis deschiderea unui seminar la Babadag“. [14]
Articolul 21 prevedea:„Se va înfiinţa în oraşul Babadag un seminar musulman cu menirea de a forma capii moscheielor şi a preda principiile religiunii musulmane. Această şcoală se va întreţine de către stat”.
Nominalizarea localităţii Babadag era determinată de faptul că aici fiinţase un centru etnic musulman, fondat de generalul turc Gazi Ali Paşa, comandant al corpului de armată cu garnizoana în acel oraş. Mormântul generalului turc care a donat prin testament averea sa pentru acest aşezământ religios, se află şi astăzi în curtea geamiei din Babadag. Averea sa era moşia satului Zebil, reprezentând 12 mii de hectare teren arabil.
Reînfiinţarea seminarului la 1880 s-a făcut în mai mulţi ani, prin eforturile şi voinţa lui Petru Poni, ministrul cultelor, şi Ioan Bănescu, revizor şcolar.În 1891 acesta a fost mutat la Medgidia.[15]

13 martie 1880
Prefectul județului Constanța, Remus Opreanu, comunică Primăriei precizări privind dreptul de proprietate al statului asupra bunurilor ce au aparținut guvernului otoman. „Asupra celor expuse prin adresa dv. nr. 585 am onoarea a vă răspunde că până când școala va fi a statului iar nu comunală, edificiul ei aparține de drept statului. Când comuna va avea îndestule mijloace pentru a face ca profesorii să fie funcționari ai săi, edificiul va trece în proprietatea ei. În privința chestiunii proprietății diferitelor imobile, regulamentele, dispozițiunile ministeriale, toate au stabilit dreptul de proprietate al statului asupra tuturor bunurilor publice, foste ale guvernului otoman, fără de acelea ce vor găsi de cuviință că trebuie lăsate în stăpânirea comunelor. Dv. veți înțelege bine că comuna este stabilită de legea noastră, neexistând în trecut, prin urmare drepturile sale de ființă morală, proprie, quasi autonomă, sub guvernul român a luat naștere și sub imperiul legilor noastre vor crește și se vor împămînteni.[16]
 


23 martie 1880
In Dobrogea, a plouat la Constanța, Cernavoda, Ostrov și Hârșova.^[17]
 
23 martie 1880
Ziarul grecesc Neologos ce apărea la Constantinopol își informa cititorii:  »Aspectul orașului Constanța s-a schimbat mult de la inaugurarea noului regim politic. Nu se văd, ce e drept, lucruri extraordinare, dar din toate câte s-au făcut până acum se poate prezice că peste câțiva ani, orașul nu va mai fi de recunoscut pentru cine l-a văzut cu trei ani mai înainte. Această transformare s-ar fi săvârșit mai repede dacă drumul de fier de la Constanța ar fi fost legat cu căile ferate din România. Buna și înțeleapta administrațiune a prefectului d. Remus Opreanu este o garanție sigură a acestor prevederi. El lucrează fără preget și nu neglijează nimic din ceea ce poate contribui la prosperitatea orașului. Mulțumită stăruințelor sale Curtea de apel de la Tulcea a fost transferată la Constanța. Poporațiunea orașului e încântată de modul de guvernare a prefectului său”.[18]

23 martie 1880
Aflat în dezbatere publică și luat în serios de locuitorii orașului,  15 dintre ei intervin la Prefectura județului Constanța solicitând îmbunătățirea planului de construcție al orașului, care „să cuprindă și edificii publice”.
„Fiind informați în mod pozitiv că planul relativ la locurile pentru construcțiune de edificii, elaborat de arhitecții locali, este de a se reforma sau îmbunătăți, ne luăm îndrăzneala totuși a vă atrage atențiunea, domnule prefect, asupra unor inconveniente ce am dorit a le înlătura și dispărea.

Suntem mai mult ca siguri că punctele sus indicate vor fi de dvs. recunoscute ca un absolut necesar, pentru reconstruirea vechii splendori a Constanței”.[19]

Martie 1880
Ministrul de război, D.Lecca, semna un proiect de buget pentru cheltuielile de construcţii necesare armatei din Dobrogea pe anul 1880 şi, printre alte obiective, precum construirea unei cazarme pentru flotila nou stabilită la Ostrov, avea prevăzută şi construirea a 26 bărci pentru cele 13 pichete de pe litoralul mării şi două şalupe cu aburi (Boxer Pontee) absolut necesare spre a se face sigur şi regulat relaţiunile cu Dobrogea”. Bugetul mai prevedea „instalarea unui serviciu de siguranţă pentru naufragiaţi, semnale la pichete pe litoralul mării şi care serviciu va depinde de flotilă, bărci etc.”[20]
Acestea pot fi apreciate ca primele echipamente pentru siguranţa navigaţiei la Constanţa constituind zestrea de început a căpităniilor porturilor litorale.

12 martie 1880
Primăria încheia contract cu Ali Cadâr pentru casele sale cu două etaje din strada Mircea cel Mare pentru trebuința spitalului comunal. Doi ani mai târziu consiliul comunei Constanța face un împrumut de 50.000 lei la Casa de Depunere și Consemnațiuni pe termen de 15 ani, plătibil prin anuități, conform legii promulgate prin Monitorul Oficial nr.71 din 1881, care împrumut să fie dirijat exclusiv construirii unui local de spital de cea mai mare importanță pentru comună.’’[21]
Se pare însă că acest fond a fost folosit în alt scop. Cert este că după doi ani de la contractarea împrumutului, la 15 septembrie 1884, primăria orașului solicită Ministerului de Interne prelungirea contractului. Construirea acestui edificiu a fost reluată în măsura în care viața economică a fost impulsionată.[22]
 

---