Jurnal aniversar de Dobrogea. 150 La pas prin istorie (Xl)

Călătoria noastră este abia la început. Dobrogea devenise pentru țară un punct de atracție, dar și de opinii divergente, confiscată - după cum se înțelege, de interese politice. În rubrica de astăzi, ca în toată incursiunea noastră, informațiile sunt și vor fi din surse verificabile, consemnate ca atare, aducând astfel un aparat bibliografic bogat și sigur.
Lunile noiembrie și decembrie ale anului 1879 sunt străbătute de griji financiare, de proiecte pentru anul următor. Și cum în Dobrogea lumea nu prea avea timp de petreceri, vom consemna despre cea la care a fost invitat poetul Mihai Eminescu, organizată la București!

3 noiembrie 1879
Carol îi scria frecvent principelui Carol-Anton, tatăl său, despre greutăţile situaţiei diplomatice, dar și economice a țării, despre personalitățile politice din anturajul său, mai ales despre insistența lui Ion Brătianu în ideea de-a părăsi guvernul. Dând epistolei un aer optimist încheia:„Fapte luminoase au fost în timpul acesta călătoria mea în Dobrogea, care m-a mulţumit în toate privinţele...“[1]

5 noiembrie 1879
Într-o altă scrisoare către principele Carol-Anton, suveranul îi mărturisea: „Acum avem din greu de lucru cu organizarea aparatului administrativ pentru Dobrogea, e sigur însă că modul potrivit îl vom afla numai la punerea lui în aplicare. Toate acestea ne ocupă încă săptămâni întregi...“[2]

10 noiembrie 1879
Ministerul de Război, în proiectul de buget pentru anul 1880, cerea fonduri însemnate pentru ca la Constanța să fie construită o cazarmă pentru flotilă (80 000 lei), să fie construite 10 pichete de lemn a câte 1 700 lei fiecare, 26 de bărci pentru cele 13 pichete care urmau să funcționeze pe litoralul maritim, valorând în total 13 000 lei. De asemenea, se cerea construirea imediată a două șalupe cu aburi absolut necesare pentru realizarea unei legături sigure și regulate cu Dobrogea, iar pentru dotarea și întreținerea pichetelor maritime, care depindeau direct de flotilă, se cereau încă 10 000 lei.[3]
Noiembrie 1879
O cerere adresată în nume colectiv prefectului Remus Opreanu: „Subsemnații, de naționalitate română, de profesiune parte agricultori, parte economi de vite, având toată dorința de a ne stabili cu domiciliul aici în orașul Constanța și înțelegând că comuna acestui oraș oferă locuri de casă tuturor acelor familii care ar dori să se stabilească aici, Vă rugăm respectuos, domnule prefect, binevoiți a face de a ni se da și nouă locuri de casă, după regulile stabilite pentru acest scop. Aici mai jos se notează în dreptul numelui fiecăruia câtimea de pământ ce doresc fiecare a avea. Ion Blebea, una mie stânjeni pătrați; Ion I. Blebea, una mie stânjeni pătrați; I.N.Buttu, cinci sute stânjeni; Ion Ciceiu, una mie stânjeni pătrați; Irimie Er. Popa, un pogon; Stoica Bellu, șase sute stânjeni pătrați; Zacharia Blebea ditto”.
Rezoluția dată de prefect: „Se înaintează d-lui primar al orașului rugându-se a face ca onor consiliul să se pronunțe asupra cererii. S-ar putea hotărî să se dea locuri reclamanților pe calea Mircea cel Mare, începând de la marginea actuală a orașului pe partea dreaptă vis a vis de grădina Beledie. D. arhitect va face planul cuvenit, va împărți în loturi terenul și va dispune ca dinspre lățimea mare terenurile să aibă stradă. Onor consiliu va fixa și condițiunile sub care cesiunea de pământ li se va face reclamanților, hotărând prețul fiecărui lot. Cererea fiind în folosul intereselor orașului, sunt convins că va fi luată cât de neîntârziat în considerațiunea ce merită.”[4]

19 noiembrie 1879
La Tulcea se desfășura sesiunea ordinară a consiliului comunal. D. Teodorovici, primarul orașului, făcea cunoscut consiliului că, în urma dispozițiunilor ministeriale, s-a hotărât ca ședințele consiliului comunal să se țină în sala mare a primăriei. Pe ordinea de zi  era prevăzută discutarea proiectului de buget pe anul 1880. „După citirea proiectului, d. primar face o expunere asupra stării financiare a comunei, arătând că veniturile sunt insuficiente pentru a acoperi toate cheltuielile prevăzute, dar că printr-o bună administrație și prin economii bine chibzuite se va putea face față situațiunii. Se deschide apoi discuțiunea generală asupra bugetului.„Procesul verbal” încheiat s-a semnat de toți membrii prezenți.[5]
21 noiembrie 1879
 Știrile sunt diverse și optimiste cu privire la viitorul Dobrogei și rolul Mării Negre. Reluând o corespondență din jurnalul „Politische Correspondenz“ din 21 noiembrie 1879 se dezvăluia intenția primului ministru Brătianu de a uni, printr-o cale ferată, Bucureștii cu marea, astfel se va crea o „directă independență internațională legătură de șini cu toate piețele de comerț europene spre Marea Neagră.“[6]
11 decembrie 1879
Prefectul Remus Opreanu se adresa ministrului de interne cu un memoriu bine argumentat:„Reşedinţa actuală a Diviziei active este în Tulcea. Cu toate acestea nu acolo se află centrul locului în care sunt răspândite regimentele ce compun divizia. Reşedinţa domnului general acolo şi a statului său major dau importanţă acelui oraş, dar nu servă nici intereselor proprii armatei, nici intereselor de pază şi de ordine publică ce au necesitat înfiinţarea unei diviziuni pentru Dobrogea. Comanda trebuie, mi se pare, să fie mai aproape de partea din care să poată aştepta vreun atac neprevăzut decât de partea din care nici un asemenea pericol nu este de temut. Ştim că la început erau motive care au dictat aşezarea reşedinţei diviziei acolo. Astăzi aceste motive nu mai există. Starea excepţională a încetat. De aceea este indispensabil, mi se pare, ca reşedinţa să se mute acolo unde interesele de apărare şi forţa chiar a lucrurilor impune. Oraşul Kiustengea este acest loc: aceasta este cu atât de evident încât îmi permit a afirma că este indiscutabil.
Pentru aceste motive, vă rog, domnule ministru, să binevoiţi a interveni pe lângă domnul ministru de răzbel ca să dispună a se muta reşedinţa diviziei de la Tulcea, unde a fost până acum, la Kiustenge. Sunt convins că consideraţiuni militare nu sunt care să împiedice această măsură, pentru că toate sprijină propunerea ce am onoare a face.”[7]



11 decembrie 1879
 Primăria oraşului Constanţa stabilea pentru prima dată „preţurile curente ale celor mai obişnuite articole de îndestulare publică”:  bivoliţă, bivol,  bou, taur, armăsar de herghelie, cai de rând, ţap, capră, porc viţel, vacă, brânză de burduf, urdă, caşcaval ordinar, unt, lapte, cărnuri, pastramă, seu, cereale - grâu de 3 calităţi, mei, orz, porumb, făină de 2 calităţi, mălai, legume: bobi, cartofi, ceapă, fasole, linte, mazăre, năut, usturoi, varză dulce, ţelină, morcovi, ardei roşu, nutreţ, pâine - jimblă, calitatea 1, pâine neagră - calitatea a ll-a, curcan, găină, gâscă, raţe, crap mare proaspăt, icre de morun, vinuri - Odobeşti vechi, Odobeşti nouă, vin de rând vechi şi vin de rând nou etc, etc.[8]
17 decembrie 1879
Inginerul arhitect al primăriei schițează noul plan al unei noi părți a orașului Kiustenge: „Porțiunea de teren ce înconjoară grădina publică numită
„Beledie“, la capătul actual al orașului, spre Anadolchioi, este divizată în
mai multe loturi traversate de străzi drepte și regulate tăiate în intervale de piețe-grădini. Între „Beledie“ și orașul actual, la capătul stră-
zilor „Mircea cel Mare“, „Concordiei“ și „Carol“ se află un mare loc
servind acum carelor ce vin cu cereale la piața Kiustengei. În mijlocul
acestei spațioase piețe va fi să se construiască biserica catedrală română,
destinându-se în apropiere un alt loc pentru obor.
Este foarte posibil, domnule ministru, ca în cel mai scurt viitor,
centrul orașului să fie la grădina „Beledie“. Partea veche va avea, prin
urmare, importanță. Casele au să se întindă la nord spre Anadolchioi,
la răsărit spre mare, la apus spre pădurea ce este a se înființa. Dar
pentru a se realiza aceasta este necesar ca să se autorizeze primăria
locală să ia măsurile necesare. Aceste măsuri consistă în a se aplica
planul făcut la fața locului, a se crea străzile și piețele, a se vinde
locuri acelora ce vor voi să construiască case.
Am primit deja, domnule ministru, cereri pentru a li se ceda locuri
de la mai mulți economi de vite și agricultori din Transilvania cari
s-au hotărât să se stabilească definitiv în acest oraș. Puși
la curent cu planul nostru, acești oameni sunt gata să cumpere de
la comună atâta pământ cât le este necesar pentru casele ce vor să
construiască. Dorința lor ar fi ca să formeze o suburbie română
care chiar în primăvara viitoare ar fi posibil să numere treizeci de
familii. Pământul divizat în loturi despre care am vorbit corespunde
intereselor lor. Le-am primit cererea, am recomandat-o primăriei. Hotărârea
de a li se satisface o avem luată. Rămâne numai să fie aprobată
de domnia-voastră.”
Cu o privire vizionară, prefectul Remus Opreanu îi solicita ministrului să accepte propunerea lui sugerând că jumătate din banii ce se vor încasa din vânzarea terenurilor să fie folosiți pentru aducerea apei în oraș, jumătate la înfrumusețare prin bulevarde, străzi, piețe, grădini. Se putea forma și o suburbie română în oraș, mărindu-se acesta cu „populațiune muncitoare, onestă și deja avută și am crea noi mijloace pentru înfrumusețarea și prosperitatea acestui oraș.”[9]
Decembrie 1879
O problemă importantă pentru orașul aflat în plină prefacere edilitară este onomastica nouă a străzilor.
Piața din centrul orașului, unde s-a ridicat arcul de triumf cu ocazia intrării noastre în oraș, se va numi Piața Independenței.
Piața unde se ține oborul, vecină cu strada ce se termină în Piața Independenței, se va numi Piața 23 Noiembrie.
Piața unde se află în prezent bateria de artilerie, vecină cu casele domnului Sasso, se va numi Piața Cimitirului Musulman.
Strada care pornește din Piața Independenței, trece pe dinaintea conacului din oraș și se termină mai departe, se va numi Calea lui Traian.
Strada care pleacă din Piața Independenței, trece pe lângă Piața 23 Noiembrie și străbate cartierul tătăresc, se va numi Calea Carol I.
Strada care pornește din Piața Independenței, trece pe dinaintea bisericii coloniei elene, pe lângă spitalul comunal și străbate o parte a cartierului tătăresc se va numi Calea Mircea cel Mare.
Strada care pleacă din Piața Independenței, trece pe dinaintea caselor domnului Gombo și se termină lângă casele domnului Sasso, se va numi Strada Romană.
Strada care pleacă din Piața Independenței, trece pe dinaintea hotelului Danubiu, continuă pe linia actuală a căii ferate, pe lângă casele viceconsulilor austro-ungar și elen, se va numi Strada Ovidiu.
Strada dinspre mare care pornește de la far, trece pe lângă casele viceconsulilor Norvegiei și Italiei și se termină la bateria rusă se va numi Bulevardul Elisabeta Doamna.
Strada care pornește de lângă casele domnului Sasso, în fața Pieței Cimitirului Musulman, trece pe lângă magaziile unde a fost cartiruit Batalionul IV de Vânători și se termină la mare, în Bulevardul Elisabeta Doamna, se va numi Strada Vânătorilor.
Strada care pornește de lângă conac, la malul mării, străbate Calea lui Traian, Calea Carol I și Calea lui Mircea cel Mare, și trecând pe lângă  casa Negroponte se termină pe partea opusă a mării, se va numi Strada Tomis.
Vă rugăm să binevoiți a dispune de urgență întocmirea tabelelor necesare. Pentru denumirea celorlalte străzi și piețe ale orașului vom reveni ulterior”.[10]

31 decembrie 1879/1880
Pentru revelionul din 1880, Eminescu a fost invitat de Titu Maiorescu la familia Kremnitz ce locuia pe str. Biserica Enei nr. 16, ca, împreună cu alți membri ai „Junimii“, să petreacă trecerea dintre anii 1879—1880. Cei aflaţi aici, desigur, cercul bucureştean al Societăţii „Junimea“, îi trimit lui Iacob Negruzzi, la Iaşi, o năstruşnică telegramă versificată, care dezvăluie şi numele participanţilor: „Noi în astă sacră sară / La doamna Kremnitz, nu afară, Voioşi cu toţii adunaţi, Şi-anume Slavici, Caragiale, / Ritmul nu face parale, / Doamna, domnii Rosetti, Eminescu, Clara, Livia, Maiorescu… ”
Eminescu însă a stat foarte puțin. S-a scuzat preferând să rămână singur și să-și scrie dorurile. Datată 1 ianuarie 1880,  una dintre cele mai tulburătoare poezii eminesciene care mai târziu va vedea lumina tiparului, „O, mamă : „O, mamă, dulce mamă, din neguri de vremi, / Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; / Deasupra criptei negre a sfintului mormânt / Se scutură salcimii de toamnă şi de vânt, / Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău, / Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu“.
În dimineața zilei de 1 ianuarie 1880 Mihai Eminescu pleacă hai-hui pe străzi și îl întâlnește Vlahuță, care ne-a lăsat o impresionantă însemnare„ ...Cum scoboram dinspre Episcopie pe lângă hotel Manu, îl văd înaintea mea fiind zgriburit, cu gulerul ridicat, cu pălăria pleoștită trasă pe ochi, cu mâinile la piept, vârâte în mânecile unui paltonaș cam subțirel. Venea repegior, în fuga măruntă și săltăreață a picioarelor, căci era zăpadă și viscol mare... Il gonise frigul de-acasă și venea la cafenea să se încălzească. Am intrat la Imperial, ne-am așezat la o masă mai pe aproape de sobă, îmi întinse mâna ca să văd cât e de rece, îmi spuse că de două zile nu s-a mai făcut foc la el, că toată noaptea a tremurat, că e și cam  umedă camera lui și că multe sărbători triste a avut el de când face umbră pământului, dar prin așa urâtă sărăcie și gânduri urâte, ca de data asta, nu-și aduce aminte să mai fi trecut.“[11]



Școala la cumpăna dintre ani
„În anul școlar 1879/80 școala română din Hârșova avea 60 de elevi băieți și 46 fete, în 2 clase, cu 2 învățători. Școala (sau școlile ?) primară din orașul Tulcea aveau 79 băieți și 62 fete. Școala (sau școlile) primară din orașul Babadag aveau 51 băieți și 25 fete. Școala (sau școlile) primară din orașul Isaccea aveau 72 băieți și 22 fete. Școala (sau școlile?) primară din orașul Măcin aveau 61 băieți și 27 fete. Școala (sau școlile?) din orașul Mahmudia aveau 21 băieți. Școala (sau școlile?) primare din orașul Sulina aveau 16 băieți și 4 fete. Școala (sau școlile?) primare din orașul Chilia-Nouă avea 27 băieți și 17 fete. Școala (sau școlile?) primare din orașul Constanța aveau 58 băieți și 19 fete. Școala (sau școlile?) primare din orașul Mangalia aveau 20 băieți și 5 fete. Școala (sau școlile?) primare din orașul Medgidia aveau 22 băieți și 6 fete. Școala (sau școlile ?) primare din orașul Cernavodă aveau 33 băieți și 18 fete. Școala (sau școlile?) primare din orașul Ostrov avea 148 băieți și 50 fete. Școala (sau școlile?) primare din orașul Cuzgun avea 23 băieți și 2 fete.[12]

Răscumpărarea căii ferate Cernavoda- Kiustenge
În decembrie 1879, Parlamentul decide răscumpărarea liniilor de cale ferată, statul român având nevoie de o importantă reţea de cale ferată, indispensabilă dezvoltării economiei naţionale. Pentru administrarea ei se înfiinţează la 1 aprilie 1880 prima direcţie a căilor ferate, iar în 1882 se unifică liniile de cale ferată, luând fiinţă „Căile Ferate Române“ — C.F.R.
 

---