Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
Jurnal aniversar de Dobrogea. 150 La pas prin istorie (lll)
14 Nov, 2025 17:00
14 Nov, 2025 17:00
14 Nov, 2025 17:00
ZIUA de Constanta
362
Marime text
362
Marime text
14 noiembrie 1878
Kogălniceanu redacta domnescul ordin de zi către bravii soldaţi care urmau să intre în vechea provincie a lui Mircea cel Bătrân, proclamat de Regele Carol:
„Marile puteri europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit cu România Dobrogea, posesiunea vechilor noştri domni. Astăzi, voi puneţi piciorul pe acest pământ care revine ţară românească. Voi nu intraţi în Dobrogea ca cuceritori, ci ca amici, ca fraţi ai unor locuitori care de acum sunt concetăţenii noştri. Ostaşi! În noua Românie veţi găsi o populaţie în cea mai mare parte română. Dar veţi găsi şi locuitori de alt neam, de altă religie. Toţi aceştia, devenind membri ai Statului Român, au dreptul deopotrivă la protecţia, la iubirea voastră. Cale bună, dară ostaşilor!“.
Tot atunci a fost adresat locuitorilor zonei textul Proclamaţiei domneşti de către regele Carol, în limbile română, turcă, greacă şi bulgară.
Apoi, după serviciul divin de la Brăila, în prezenta domnitorului s-a dat ordin pentru ca armata să treacă în Dobrogea. Regele se urcă pe puntea pe bastimentului „Ştefan cel Mare” şi asistă la îmbarcarea şi transbordarea celor dintâi trupe ce treceau Dunărea în Dobrogea pe la Brăila: un detaşament de roşiori, o companie de vânători, o baterie de artilerie şi Regimentul 5 de infanterie de linie.
Domnitorul împreună cu primul ministru se întorc în Capitală în aceeași zi. A doua zi era programată deschiderea Corpurilor legiuitoare în prezența lui Carol.
Peste 8 mii de persoane inundaseră străzile Tulcei pentru a primi cu bucurie şi curiozitate armata română. Patru arcuri de triumf, pancarte, drapele tricolor peste tot.[1]
[1] Georgescu, Ioan, Români transilvăneni în Dobrogea în Transilvania, Banatul, Crişan, Maramureşul, 1918-1928, vol.l,Editura Cultura Naţională,1929, p.615
În momentul când primii ostaşi ai României puneau piciorul pe pământul dobrogean, „o numeroasă populaţiune cu mult entuziasm”,aşa cum glăsuiau telegramele vremii[1] - i-a întâmpinat. În dreptul primului arc de triumf cetăţeanul Costache Boambă, cel mai în vârstă dintre notabilii români, a oferit comandantului tradiţionala pâine şi sare şi a adresat ostaşilor, în numele locuitorilor, o înflăcărată urare de bun sosit. Tinere fete au împodobit stindardul tricolor cu ghirlande de flori şi pe tot parcursul poporul i-a primit cu capetele descoperite. În aceste zile toate comunităţile etnice au adresat guvernului României telegrame de felicitare, exprimându-şi adeziunea faţă de actul istoric la care luau parte.
„Noi nu intrăm în hotarele voastre ca nişte cuceritori - suna documentul - dar, o ştiţi şi voi, mult sânge românesc s-a vărsat pentru dezrobirea popoarelor din dreapta Dunării.”
În momentul când primii ostaşi ai României puneau piciorul pe pământul dobrogean, „o numeroasă populaţiune cu mult entuziasm”,aşa cum glăsuiau telegramele vremii[1] - i-a întâmpinat. În dreptul primului arc de triumf cetăţeanul Costache Boambă, cel mai în vârstă dintre notabilii români, a oferit comandantului tradiţionala pâine şi sare şi a adresat ostaşilor, în numele locuitorilor, o înflăcărată urare de bun sosit. Tinere fete au împodobit stindardul tricolor cu ghirlande de flori şi pe tot parcursul poporul i-a primit cu capetele descoperite. În aceste zile toate comunităţile etnice au adresat guvernului României telegrame de felicitare, exprimându-şi adeziunea faţă de actul istoric la care luau parte.
„Noi nu intrăm în hotarele voastre ca nişte cuceritori - suna documentul - dar, o ştiţi şi voi, mult sânge românesc s-a vărsat pentru dezrobirea popoarelor din dreapta Dunării.”
[1]Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, vol. 101, dosar 71, D4, 1878, f. 356
Harta ținutului dintre Dunăre și Mare în urma Congresului de pace de la Berlin era nu doar o dovadă concretă a „generozității” Marilor Puteri către micul și noul stat român, ci și o mărturie, imbatabilă, peste timp, a existenței românilor dobrogeni prin satele consemnate minuțios în rândurile oficiale de mai jos. Populația Dobrogei, încercată de războaie, de dominația străină și de condițiile vitrege ale unui ținut nedesțelenit de civilizație, a rezistat eroic. A fugit din calea cotropitorilor și s-a întors mereu înapoi, la vatră, luând de la capăt rosturile unei vieți de muncă și privațiuni.
Transcriem integral textul pentru a susține în clar aserțiunile noastre.
Divisiunea ad-tivă a teritoriului Dobrogei
Teritoriul Dobrogei sau Sangeacul Tulcei, cuprinde între braţul Kilia şi o linie care începe la sud de Küstendje şi se termină la sud de Rasovata, era divisată sub administraţiunea otomană în 11 cassale sau arondismente (…) numite mudirate sau caimacamie (după titlul ce purta guvernatorele cassalei în raport cu importanţa administrativă).
Aceste cassale erau: Sulina, caimacamie de classa I; Kilia, mudirat (atârnă de căimăcămia din Sulina); Tulcea, căimăcămie centrală, ad-trată de Mustaşeriful sau guvernatorele general al Sangiacului; Mahmudie, mudirat (atârnând de Mustaşeriful Tulcei); Isaccea, mudirat (atârnând de asemenea de Mustaşeriful Tulcei); Babadag, căimăcămie de clasa I-a; Măcinu, căimăcămie de clasa I-a; Küstendje, căimăcămie de clasa I-a; Cernavoda, mudirat (atârnând de Medjidie).
Din aceasta rezultă însă că de fapt erau numai cinci (5) centuri principale administrative: Sulina, cu ocolul Kilia; Tulcea cu Mahmudie şi Isaccea; Babadag; Măcin şi Küstendje - de care atârnă Medjidie cu ocolul Cernavoda şi Hârşova.
Sub administraţiunea actuală rusă, s-a conservat aceleaşi diviziuni ad-tive, însă împărţite în 6 prefecţiuni şi anume: 1. Sulina- de care atârnă ocolul Kilia; 2. Tulcea - de care atârnă ocolu Mahmudia şi Isaccea; 3.Babadag; 4. Măcin; 5. Medjidie- de care atârnă ocolul Cernavoda şi ocolul Hîrşova.
Prefectura de Mangalia care face parte din teritoriul cedat României, nu este cuprinsă în Sanjacul Tulcei ci atârnă de Sanjacul Varna, iar partea dintre Medjidia şi Silistra, atârnă de această din urmă prefectură.
DESCRIPŢIUNEA DISTRICTELOR
1. Districtul Sulina
Din Tulcea prima excursiune ce am făcut a fost recunoaşterea Deltei Dunării (Districtul Sulina) şi a graniţei de Nord a Dobrogei (Thalwegul brațului Kilia şi gura Stari Stambul). Această parte de teritoriu deşi acoperită de bălţi şi de stuf nu este cu toate acestea tocmai nepopulată; ea numără 21 sate (…) şi o populaţiune de peste 3700 locuitori din care majoritatea Români, mai mulţi Ruşi şi greci şi foarte puţin Bulgari (…).Pescăriile atât de renumite de la gurile Dunării constituie ocupaţiunea principală a locuitorilor acestei părţi cari fac un comerţ destul de intens şi susceptibil încă de o mare dezvoltare, dacă guvernul ar lua oarecari măsuri pentru organizarea unor instalaţiuni sistematice fie la Periprava (Vis-a-vis de Vâlcov) fie la vechea Chilie, fie la Tatanir, sau Pardina în faţa ostrovului Kislitza, sau în fiecare din aceste localităţi unde ţărmul este oarecum ridicat şi vegetaţiunea desvoltată.
Împrejurul vechii Kilii se află chiar tărâm cultivabil şi în mai multe puncte ale braţului Kilia sunt plantate chiar vii; locuitorii din acest district posedă aproape 2800 pogoane de muncă (…) din care 2300 sunt cultivabile.
Canalul Sulina, graţie interesului comerţului european, de la Ceatalul (bifurcaţia) Sf. Gheorghe, până la Marea Neagră, este un început fericit de civilizare a acestei părţi; lucrările Comisiunei europene sunt destul de însemnate mai cu osebire dacă vom ţine seama de dificultăţile cu care a avut să lupte la început; navigaţia este cu totul liberă pe acest canal şi comerciul întâmpină toate înlesnirile necesare unei plutiri din cele mai sigure. Pe acest canal nu se află nici un far afară de o staţiune de priveghere a Comisiunei Dunării, nici cred că s-ar putea aşeza vreunul deoarece, în interesul liberei navigaţiuni - canalul fiind relativ strâmt - pescuirea este interzisă.
Punctul Sulina, reşedinţa arondismentului cu acelaşi nume şi a districtului, este un târguşor având aproape 200 de case din care mai importante sunt: palatul Comisiunei Europene, locuinţele impegaţilor, dependinţi şi conacul sau localul unde sunt instalate autorităţile, adică o casă cu două caturi, destul de suficiente pentru trebuinţele la care este destinată.
Această casă aparţine statului şi cu oarecari mici reparaţiuni se poate pune în bunăstare; osebit de aceasta mai este încă o casă pentru cazarmă (o companie) cu mici dependinţe, o mică încăpere pentru vamă şi o baracă de atelier pentru flotilă; însă toate acestea într-o stare de dărăpănare care reclamă o reconstrucţie spre a putea fi întrebuinţate.
Tot aparţinând statului mai este încă în Sulina o casă cu două caturi, putând servi ca spital sau cazarmă, ori, în fine pentru locuinţa căpitanului de port. Această casă, cu mici reparaţiuni se poate pune în bună stare de locuit.
Braciul Kilia (…). Acest braciu nu este abordabil prin gura Stary Stambul, chiar când apele au o creştere ordinară, decât bărcilor ordinare de pescari: vasele care s-ar scufunda de la 3 picioare în sus nu pot străbate decât prin gurile noului Stambul şi Otceacof; astfel că de această parte numai teritoriul rus posedă ieşire liberă la mare. Pe acest braciu se află târguşorul Vechia Kilia reşedinţa ocolului cu acelaşi nume (care atârnă de arondismentul Sulina) având vreo 300 case (…) şi unde se află un punct vamal. Şi aici se găseşte o mică casă a statului pentru autorităţi şi o magazie de vamă, dărăpănată.
La acest punct este necesitatea a se construi un mic chei de lemn după modelul celui de la Vâlcov pentru abordarea vaselor. Pe acest braţ se mai află încă două puncte vamale; la satul Periprava, aproape de Vâlcov şi la satul Pardina, aproape de Ismail.
Frontiera de N. a Dobrogei (…)
Această frontieră, după consultaţia ce am avut şi cu unul din inginerii Comisiunei Dunărene, având în vedere textul Tratatului de la Berlin, de la Ceatalu Ismail, apucă braţul Kilia până la satul Pardin, la începutul Ostrovului Kislitza; de aici apucă Braţul Serednic, lăsând tot la dreapta insulele formate de acest braţ, apucă apoi Braţul Ivănesci pe care urmează, lăsând la stânga insulele din el, trece între Kilia şi vechea Kilie, dă în braţul Solomonoff, apucă la dreapta spre a atinge braţul Babinof şi Therniofca, trece la Periprava şi Vîlcov, de unde apucă iarăşi la dreapta şi iese la gura Vechiului Stambul lăsând la dreapta cele două mici insule dintre Braţul Vechiului şi vărsătura Marskoi Zalivri. Prin această din urmă vărsătură comunicaţia nu este posibilă decît în caz de ape mari şi numai vaselor care au cala 1 la 1 ½ picioare (…).Tragerea acestei frontiere, după cât se vede, este cu totul naturală şi nu prezintă nici o dificultate.
Chestiunea însă a pescarilor de pe această frontieră va necesita negreşit o reglementare specială, şi aici lucrul prezintă oarecari dificultăţi care nu cred că se vor putea regula cu înlesnire, întrucât pe teritoriul ce se cedează României nu sunt instalate pescării, căci tot comerţul este concentrat la cele două Vâlcoave, unde pescarii din toată Delta duc peştele lor. Până acum nici guvernul român nici guvernul otoman nu au adus nici o împiedicare liberei pescuiri. Nu ştiu însă dacă şi în viitor, când ambele Vâlcoave vor fi sub administraţiunea românească, locuitorii Deltei vor continua a se bucura de aceeaşi libertate ca până acum, mai cu seamă după ce se vor instala pescării pe teritoriul român. În orice caz, această chestiune va trebui rezolvată cât mai curând.
Între braţul Kiliei şi canalul Sulina, în apropiere de Mare se află pădurea Letea, cu o suprafaţă de aproape 100 kilometri pătraţi (20 000 de pogoane), întinzându-se de la satele Letea, Satu Nou, Capu Măsura, Sistof până la Periprava.
Această pădure conţine numai lemne de stejar, în grosime de 20, 30 şi 40 centimetri în diametru şi, se zice, ar fi plantată din vechime. Cred că această plantare a avut de scop a opri fuga nisipului de pe malul mării căci pretutindeni se vede valuri de nisip de mai mulţi metri înălţime care negreşit au fost împiedicate a se propaga în interior de către această însemnată plantaţiune.
Deşi guvernul turcesc se zice că nici nu avea cunoştinţă de existenţa acestei păduri, cu toate acestea ea a fost conservată afară de câteva mici tăieri făcute pentru procurarea de stâlpi telegrafici, căci în apropiere stuful este abundent şi locuitorii şi-l pot procura cu mare înlesnire decât tăind copaci; în timpul şi în urma războiului actual s-au făcut însă mari stricăciuni.
Braciul Sf. George - complectează, cu braţul Kilia, Delta Dunării. Acest braţ navigabil pe tot parcursul, nu este însă accesibil la gura lui în timpul etiajului decât vaselor care au cala cel mult 5 picioare şi aceasta numai în partea dinspre Kederles din cauza potmolirilor. Există acolo un far al Comisiunii Dunărene care indică direcţiunea ce trebuie să apuce vasele; cu toate acestea dificultăţile navigaţiunei nu sunt înlăturate şi rămâne încă mult de făcut pentru a se da comerţului o a doua cale sigură de navigaţiune.
Pe acest braţ se află satele: Perislav (punct vamal pentru comerciul cu pescărie), Pîrlita, Karasova, Duna, Mahmudie (reşedinţa ocolului cu acelaşi nume), Kaloyeni, Iuszlin (punct vamal), Salinova şi Kederles (punct vamal al gurei Sf. Gheorghe). Între Iuszlin şi Salinova pe malul drept este încă un mic canal numit Dunaveţ, care, prin iezerul Razel, comunică cu Marea; la satul Dunavetz se află alt punct vamal pentru comerţul cu pescării.
Între canalul Sulina şi braţul Sf. George se află încă o pădure de sălcii, plopi s.c. 1 numită Kara-Orman, de aproape 100 km. pătraţi suprafaţă, dar care a fost bântuită ca şi celelalte păduri ale Dobrogei.
II Districtul Tulcea
Acest district este cel mai important fiind centrul administraţiei generale; de dânsul atârnă ocolurile Mahmudiei şi Isaccea.
Ocolul Mahmudie, situat pe marginea braciului Sf. Gheorghe, prezintă un tărâm variat, pietros şi nisipos şi prin urmare, puţin propriu agriculturei.
Lipsa de arbori, uscăciunea timpurie a ierbii, în fine, lipsa completă de scursori de apă, indică la prima vedere ariditatea solului: cu toate acestea locuitorii se ocupă cu agricultura şi izbutesc a-şi asigura existenţa. Populaţiunea acestui ocol care era în 1875 de 5700 locuitori, în majoritate musulmani, este redusă acum la 2/3 deşi parte din turci începuseră a se întoarce la vetrele lor. Satele de pe marginea Dunării, în general populate de creştini, par destul de bogate; iar cele turceşti prezintă un aspect dintre cele mai triste căci ele nu sunt decât ruine. Acest ocol are o întindere de 255 kilometri pătraţi (…).
Mahmudie, reşedinţa ocolului, este mai mult un sat, de vreo 200 case, din care, parte ruinate. Se află acolo un mic conac sau casă pentru autorităţile locale şi pentru magazii aparţinând statului. Din cele 200 de case, 50 sunt locuite de tătari, 70 de lipoveni, 50 de români, iar 30 de diferite naţionalităţi.
Partea dinspre Dunăre şi dinspre Dunavăţ se ocupă mai exclusiv cu pescuitul; pentru aceasta şi există două puncte vamale la Mahmudie şi la satul Dunavăţ.
Români se găsesc numai pe marginea Dunării.
Plantaţiunea de păduri de salcâmi este cu totul indispensabilă, această parte a districtului Tulcea care din această cauză este foarte nesănătoasă şi care înaintea răzbelului abia număra una casă sau două suflete pe km. pătrat (două sute pogoane).
Arondismentul Tulcea este cel mai populat din Dobrogea; el numără aproape 14 mii locuitori, ceea ce face 22 locuitori pe kilometru pătrat, adică de 11 ori mai mult ca în Mahmudie. Tărâmul spre Mahmudie prezintă aceeaşi ariditate, însă cu cât merge în susul Dunării, se schimbă cu totul şi fertilitatea solului nu lasă nimic de dorit. Parte din pădurile Saccei se întinde şi în cassalul Tulcei şi o scursură de apă care-şi ia începutul în această pădure (Valea Taiţei) străbate partea de sud-est a acestui arondisment. El numără 17 sate din care unele destul de mari şi bogate mai cu seamă pe marginea Dunării şi în Valea Taitza. Populaţia creştină este de 4 ori mai numeroasă decât cea musulmană şi majoritatea populaţiei creştine este românească. Întinderea ocolului Tulcea este de 1 104 kilometri pătraţi (…).
În acest arondisment populaţia fiind relativ deasă şi pământul în mare parte acoperit de tufişuri şi rădăcini (spre Babadagh şi Isaccea este necesar a se permite locuitorilor, defrişarea (scoaterea rădăcinilor) pămîntului, ceea ce sub administraţiunea otomană nu era permis decît în oarecari condiţii şi mai exclusiv musulmanilor. Această dispoziţie va da o mare dezvoltare ocolului Tulcea, căci de această parte pământul este foarte fertil şi abundenţa pădurilor nu reclamă propăşirea lor. Satele româneşti şi bulgare se deosebesc în general de cele musulmane prin un exterior mai îngrijit dar trebuie să semnalăm în districtul Tulcei două sate germane, care, ca şi altele tot germane din Dobrogea, sunt un exemplu învederat de ceea ce poate să producă ordinea şi laboarea omului luptând chiar cu ingratitudinea solului. Acestea două sunt: satul Malcoci la Est de Tulcea şi satul Kataloi în valea Teliţei spre Babadagh. Satul Malcoci deşi aşezat pe partea aridă a ocolului Tulcea spre Mahmudie, cu toate acestea el este înconjurat de arbori şi de grădini care produc legume pentru îndestularea dimprejur până la Tulcea şi Mahmudia.
În apropiere de oraşul Tulcea la Est sunt deschise cariere de piatră de o calitate ordinară, puţin proprie pentru pavagii, dar bună pentru zidărie. Se găseşte chiar un fel de marmură roşie şi amestec cu gresie.
Oraşul Tulcea, capitala sangeacului este cel mai mare şi populat oraş al Dobrogei. El este aşezat pe picioarele colinelor cari coboară din contrafortul care desparte Dunărea de ezerul Razelm (care are o nălţime de peste 250 de metri deasupra mării) are o întindere de peste 12 kilometri pătraţi şi prezintă un aspect foarte pitoresc. Interiorul său nu are prea mare asemănare cu oraşele turceşti, dar destul de curat şi se găsesc mai multe clădiri în bune condiţiuni.
Aici există un palat administrativ (conacul) al statului, destul de vast şi încăpător pentru toate autorităţile locale; fiecare cameră-şi are mobila ei în bună stare, apropiată serviciului şi în general toată clădirea este în bună stare de întreţinere. Osebit de aceasta este închisoarea pentru bărbaţi, destul de încăpătoare, însă nu corespunde destinaţiei sale şi ar fi preferabil a se transforma în cazarmă, având chiar nevoie de reparaţiuni generale. Mai există o închisoare pentru femei şi aceasta deşi nu destul de încăpătoare este însă în bunăstare şi o cred suficientă pentru o închisoare preventivă. În fine, se mai află în Tulcea o cazarmă a flotilei încăpătoare numai de o companie sau cel mult două, însă dărăpănată cu totul şi o şcoală turcească cu totul nouă dar neterminată care va putea servi de şcoală publică fiind clădită în bune condiţiuni.
În portul Tulcei se găsesc un chei de abordagiu, construit într-un zid uscat, pe o întindere de 400 metri şi executat cu mijloacele particulare ale locuitorilor riverani, fiecare pentru faţada sa. Această construcţie, deşi insuficientă, rezistă totuşi de mai mulţi ani graţie adăpostului în care este pus acest port prin curbure din amonte a râului. Cu toate acestea sunt câteva puncte unde curentul loveşte cu oarecare tărie şi unde, din cauza adâncimii care întrece chiar 50 picioare, malul se surpă şi se scufundă împreună cu zidul. Curând sau mai târziu va fi nevoie de un chei sistematic care însă va costa foarte mult dacă fondaţiunile vor trebui rezemate pe argilă iar nu pe piloţi; numai sondaje regulate pot da soluţiunea acestei lucrări.
Tot în port se mai găseşte un local de vamă al statului suficient şi în bune condiţiuni precum şi diferite debarcadere: al paqueboturilor franceze, al Companiei austriece de navigaţie pe Dunăre.
Comuna Tulcea dispune în interiorul oraşului de câteva proprietăţi precum o moară cu aburi, mai multe magazii pentru producte şi câteva case din care una pentru telegraf, una pentru tipografie, una pentru spital ş.a.
Toate acestea se închiriază şi produsul servă pentru şcoli, biserici ş.a. Când aceste fonduri nu sunt întrebuinţate, excedentul se varsă în casa statului.
În genere impozitele comunale nu există în Dobrogea şi pentru întreţinerea pavagiului şi curăţenie, fiecare proprietar îngrijeşte de faţada proprietăţii sale până la jumătatea străzii. Impiegaţii comunali ai poliţiei etc. sunt plătiţi din casa statului această dispoziţie este generală tuturor comunelor din Dobrogea.
În fine, în arondismentul Tulcea sunt trei puncte vamale: unul în portul Tulcea, altul la satul Preslav (la est de Tulcea) pentru pescăriile după Sf. Gheorghe şi cel de-al treilea la satul Enichioi (spre Babadag) pentru pescăriile din jurul ezerului Razelm (pentru personalul administrativ general judeţean, comunal, vamal ş.a.
Două căi de comunicaţie şoseluite se găsesc în toată Dobrogea şi acestea cad în judeţul Tulcea: una din Tulcea la Isaccea de 33 km.; cealaltă din Tulcea la Babadag de 39 km. ambele în bună stare şi nu au necesitate decât de puţine lucrări spre a fi terminate.
Ocolul Isaccea este la vest de ocolul Tulcea, iarăşi pe marginea Dunării. Tărâmul este în general muntos şi acoperit de păduri până la o distanţă de 10 km. de Dunăre. Pentru aceasta, abia numără 10 sate pe o întindere de peste 300 km2, cu o populaţie totală abia de 3900 suflete. Solul este foarte fertil (dar insuficient pentru agricultură chiar restrânsului număr de locuitori: ceea ce va necesita neapărat curăţirea locurilor sau cel puţin trimiterea populaţiei musulmane prin judeţele vecine). În acest ocol se mai află multe monastiri precum: Taitza, Telitza, Cilicu şi Kocoşu aşezate în păduri. Taitza şi Telitza sunt cu totul neînsemnate (câte 4 sau 5 călugări români). Monastirea Cilicu divizată în două, adică de bărbaţi şi femei, este în apropiere de viroaga Telitza spre colţul sud-est al ocolului, ea este compusă exclusiv din element rus şi (afară de ajutorul ce-l poate primi de aiurea) se susţine ca şi celelalte prin muncă agricolă. Cilicul de călugăriţe este mai important (numără vreo 70 de maici sub direcţiunea unui egumen; aspectul este destul de curat şi monastirea constă într-o simplă casă acoperită cu stuf. Toate maicile acestei monastiri se îndeletnicesc cu lucrul pământului şi în timpul iernii lucrează la o peşteră, sub una din înălţimile care o înconjoară, care acum are vre-o 200 de metri întindere dar care prin infiltrarea apei prin ploi este supusă surpării.
Cilicul de călugări nu are nici o însemnătate nici ca poziţie nici ca aşezământ, nici ca număr de călugări, aceştia sunt vreo 10, toţi ruşi.
Monastirea Cocoşu este unica şi cea mai importantă din Dobrogea atât prin poziţia sa cât şi prin aşezăminte cât şi numărul călugărilor care sunt aproape 70 şi toţi români din Transilvania. Originea sa începe de la 1840 prin iniţiativa stareţului actual şi dispune astăzi: de peste 1000 pogoane de pământ lucrat în fiecare an de călugării monastirei, de vii, păduri, eleştee de pescuit, vite un număr însemnat ş.a., pentru care monastirea plăteşte aceleaşi dajdii ca şi celelalte comune.
Populaţi otomană din ocolul Isaccei este abia jumătate cât populaţia creştină şi din aceasta, elementul românesc în majoritate. Cu ocazia războiului mare parte din populaţiunea musulmană a emigrat, ceea ce face ca aspectul satelor musulmane şi chiar a oraşului Isaccea este din cele mai triste.
Oraşul Isaccea este reşedinţa ocolului şi se află situată pe marginea Dunării, pe un tărâm stâncos înconjurat de mlaştine şi de coline. Acest târguşor are o populaţiune de peste 400 de familii din care vreo 70 familii ruseşti sunt venite în urma războiului şi li s-au dat locuinţele turcilor emigraţi, 150 familii române, 20 bulgare, 50 ruseşti (vechi) şi 140 familii turceşti; se află acolo un conac pentru autorităţi (poliţie, jandarmerie, telegraf), însă este dărăpănat, necesitând o reparaţiune radicală şi o casă ordinară de şcoală turcească. Partea oraşului care a fost ocupată de turci şi cerchezi nu este decât o ruină.
Pădurile din Isaccea, pe o întindere de peste 200 kmp. sunt foarte importante. Ele conţin lemne de diferite soiuri (ulm, carpen, frasin, tei şi foarte puţin stejar) dar au fost lăsate fără îngrijire şi astfel ele conţin puţine lemne de lucru, fiind cea mai mare parte pădure tânără de 10-15 ani. Se găsesc în aceste păduri căprioare şi alt vânat propriu părţilor muntoase.
III. Districtul Babadag
Acest district este cel mai important din toată Dobrogea prin întinderea sa (peste 23.000 kmp.) prin populaţiunea sa (aproape 30.000 de locuitori…) şi prin însemnătatea pădurilor de stejar care se întind din valea Taiţei pînă în valea Kyfil Sava, pe o suprafaţă de peste 3000 kmp. (peste 60 000 pogoane).
Partea de nord a acestui district este destul de fertilă şi populaţiunea este densă; partea de est deşi mai puţin fertilă este destul de populată, căci locuitorii se ocupă foarte întins cu pescăriile şi se găsesc acolo sate foarte mari bulgăreşti, precum Sarichioi, Karamankioi, Jurilovca, Hamangia, Kasapchioi; partea însă de sud a acestui district din valea Savei în jos şi mai cu seamă partea de vest unde mai toate satele nu sunt decât o ruină, prezintă spectacolul cel mai sfîşietor de ceea ce poate produce sentimentul de răzbunare al unei populaţii sălbatice.
La aceasta mai adăugându-se ariditatea solului, lipsa completă de apă şi plantaţiuni care se întinde dimpreună în devastaţiunea peste jumătate dintre districtele Hârşova, Medjidia şi Kustendje, aceasta face ca această parte din mijloc a Dobrogei este o adevărată pustietate.
Oraşul Babadag deşi dintre cele mai frumoase, aşezat pe picioarele unor înălţimi acoperite de păduri, deşi după Tulcea era un mare oraş al Dobrogei, astăzi este în mare parte ruinat căci populaţiunea musulmană era de două ori mai numeroasă decât cea bulgară şi după emigrarea turcilor casele lor au fost prădate şi reduse în cenuşă; astfel că oraşul Babadag reprezintă începutul devastării acestui district. Cu toate acestea, Babadagul este susceptibil de a deveni un frumos oraş având toate elementele necesare pentru aceasta; o scursoare de apă îndestulătoare care-l străbate, fântâni în interiorul oraşului, păduri de construcţiuni în apropiere, piatră pentru clădiri din abundenţă, cariere de piatră pentru var (1-2 lei suta de oca de var) este în apropiere la 3 km. de lacul Babadag care comunică prin strâmtoare cu Ezerul Razelm, în fine se află pe linia principală de comunicaţie dintre Tulcea - Kustendje şi Medgidia. Oraşul este pavat, are un conac încăpător pentru autorităţi, o şcoală bulgară încăpătoare foarte bine instalată (unice ce am găsit în Dobrogea) două case de şcoală otomană destul de bine, în fine o casă de spital, care poate servi momentan de cazarmă. Toate acestea sunt ale districtului. Comuna nu are decât câteva prăvălii şi o casă comunală cu două etaje.
Oraşul număra în 1875, 700 case; acum abia au rămas jumătate în picioare. Populaţiunea românească din districtul Babadag este abia ¼ din cea creştină şi se găseşte numai în cîteva sate dimprejurul Babadagului şi pe marginea Ezerului Razelm.
Sunt două puncte vamale: la Sarichioi, sat foarte mare pe marginea Ezerului Razelm, unde sunt pescării foarte însemnate, şi la Jurilovca (sat de lipoveni) pe marginea Ezerului, Golovitza. La acest sat se află şi un atelier în care se lucrează căruţe bine şi chiar osii de fier: costul unei căruţe cu osii de fier şiruită se urcă până la 10 lire otomane.
În apropiere de acest sat şi tot pe marginea acestui Ezer se află satul român Canlâ Bugeac. În acest district mai este un loc unde se extrage sare, lacul Tuzla lângă satul Deghingii unde am şi găsit 2 mici depozite în două magazii (coşare) ale satului, din care una pe marginea lacului în care se află peste 2.000.000 kg. Modul de extracţie este cu totul ordinar şi sarea este amestecată cu pământ. Lacul este foarte propriu pentru o extracţiune destul de abundentă însă ar trebui executate baraje cu ecluze care să permită reţinerea apelor marine.
În fine, în acest district se mai află încă două sate germane Almagui şi Ciucurova. În satul Tariverde (sat tătărăsc părăsit) s-au instalat acum locuitori din satul german Fabrichioi de lângă Medjidie care sat a fost distrus de cerchezi.
În apropiere de Ezerul Razelm, lângă satul Ienisala, se află pe o înălţime de stâncă calcară, o ruină veche, numită pe harta austriacă „Sf. George” iar pe o hartă engleză „Vechea Heraclie”. Ruina nu prezintă nici forma unei cetăţi, nici forma unei biserici şi locuitorii dimprejur nu conservă nici o legendă asupra ei.
Ezerul Razelm. Port la mare
Mai înainte de a termina descripţiunea districtului Babadag, voi spune câteva cuvinte despre Ezerul Razelm care prin poziţiunea sa la sudul gurilor Dunării, prin adăpostirea cu totul favorabilă, prin comunicarea ce are cu Marea prin Gura Portitza (nume dat de românii din localitate) prezintă cele mai bune condiţiuni ale unui port la mare şi a fost explorat în mai multe rânduri de străini. Acest imens lac are o adâncime mai generală de 7-8 picioare, în unele părţi chiar 10 şi 11 picioare, afară de Portiţa care-l uneşte cu marea şi care la gură, pe o mică întindere, are o adâncime de 2- 4 picioare, iar în marginea mării are la ieşirea din portiţă o adâncime de peste 16 picioare, mărindu-se treptat cu depărtarea.
În faţa dificultăţilor însemnate ce prezintă lucrările portului Kustendje care cu sacrificii oricât de mari nu va putea fi niciodată organizat spre a putea oferi comerţului maritim un adăpost, mai cu seamă în timpul furtunilor; din contră el va vedea mai mult sfărâmându-se de stâncile sale vasele maritime care ar voi să se refugieze într-însul şi în faţa condiţiilor cu totul favorabile sub care se prezintă Ezerul Razelm prin admirabila sa poziţiune, starea şi întinderea apelor sale, cred că acest lac trebuie neapărat să fie studiat căci un asemenea port legat prin o cale ferată (care ar porni de la Brăila ar trece prin Măcin, Greci şi Valea Taitza) ar fi de o importanţă capitală pentru România sub toate raporturile şi ar concura cu cel mai mare avantagiu cu Varna, prezentând condiţii superioare de abordagiu şi adăpostire.
IV. Districtul Măcin
Acest district are o populaţiune relativ destul de numeroasă (aproape 15.000 locuitori) în care elementul român este în mare majoritate - în raport cu celelalte elemente creştine - din care cauză şi devastările sunt mai puţine. Tărâmul este în general şi variat şi propriu agriculturii; partea dinspre Isaccea este mai mult muntoasă şi acoperită de păduri (peste 100 kmp.) iar în partea dinspre nord sunt pescării însemnate. În acest district se găseşte multă piatră şi sunt deschise mai multe cariere chiar în marginea Dunării, precum: Picineaga, Turcoaia, Igliţa şi Măcin, de unde se transportă în România mari cantităţi.
Doi străini, unul supus englez, are o exploatare de veci (pretinde dânsul) a carierelor de la Pecineaga, altul supus francez pretinde a avea asemenea pe veci, exploatarea celor de la Iglitza. Calitatea acestei cariere este în general cunoscută la Ministerul lucrărilor publice.
O cale şoseluită de 14 km leagă oraşul Măcin cu punctul Ghecet (în faţa Brăilei). Această şosea are neapărat trebuinţă de refacerea podurilor care în general sunt construite pe capre şi în mod cu totul provizoriu. Importanţa acestei comunicaţii este din cele mai mari fiind cea mai imediată cu România şi punerea sa în bunăstare nu poate costa mult, având lemnul şi piatra în apropiere.
Prelungirea acestei comunicări prin satul Greci pe valea Lortuna (?) şi valea Taiţa până la Babadag, va trebui să fie cea întâi întreprindere de lucrări publice în Dobrogea; cel puţin deschiderea drumului între Greci şi valea Taiţei reclamă o execuţie imediată fiind cu totul neapărată atât pentru comunicaţia trupelor cât şi pentru efectuarea curselor poştale.
Oraşul Măcin. Capitala districtului are o poziţiune foarte avantajoasă atât ca tărâm cât şi ca resurse naturale de dezvoltare. Acest oraş numără peste 600 de case din care aproape jumătate musulmane, iar restul majoritatea româneşti. Mare parte din casele turceşti sunt distruse; şi aci se află un conac (casă) cu două etaje pentru autorităţi şi o casă încăpătoare pentru telegraf, jandarmerie şi închisoare toate acestea în bunăstare. Se mai află şi 3 case private de şcoală română, bulgară şi turcă. Aspectul general al oraşului este curat.
Satele române - principalele sunt: Luncavitza, Văcăreni, Zizila, Greci, Satu nou, Picineaga, Taitza. În fine în districtul Măcin sunt 6 puncte vamale: la Măcin, şi în satele Pot-Basi, Azaclie, Pisica, Luncaviţa şi Picineaga. (…).[1]
Harta ținutului dintre Dunăre și Mare în urma Congresului de pace de la Berlin era nu doar o dovadă concretă a „generozității” Marilor Puteri către micul și noul stat român, ci și o mărturie, imbatabilă, peste timp, a existenței românilor dobrogeni prin satele consemnate minuțios în rândurile oficiale de mai jos. Populația Dobrogei, încercată de războaie, de dominația străină și de condițiile vitrege ale unui ținut nedesțelenit de civilizație, a rezistat eroic. A fugit din calea cotropitorilor și s-a întors mereu înapoi, la vatră, luând de la capăt rosturile unei vieți de muncă și privațiuni.
Transcriem integral textul pentru a susține în clar aserțiunile noastre.
Divisiunea ad-tivă a teritoriului Dobrogei
Teritoriul Dobrogei sau Sangeacul Tulcei, cuprinde între braţul Kilia şi o linie care începe la sud de Küstendje şi se termină la sud de Rasovata, era divisată sub administraţiunea otomană în 11 cassale sau arondismente (…) numite mudirate sau caimacamie (după titlul ce purta guvernatorele cassalei în raport cu importanţa administrativă).
Aceste cassale erau: Sulina, caimacamie de classa I; Kilia, mudirat (atârnă de căimăcămia din Sulina); Tulcea, căimăcămie centrală, ad-trată de Mustaşeriful sau guvernatorele general al Sangiacului; Mahmudie, mudirat (atârnând de Mustaşeriful Tulcei); Isaccea, mudirat (atârnând de asemenea de Mustaşeriful Tulcei); Babadag, căimăcămie de clasa I-a; Măcinu, căimăcămie de clasa I-a; Küstendje, căimăcămie de clasa I-a; Cernavoda, mudirat (atârnând de Medjidie).
Din aceasta rezultă însă că de fapt erau numai cinci (5) centuri principale administrative: Sulina, cu ocolul Kilia; Tulcea cu Mahmudie şi Isaccea; Babadag; Măcin şi Küstendje - de care atârnă Medjidie cu ocolul Cernavoda şi Hârşova.
Sub administraţiunea actuală rusă, s-a conservat aceleaşi diviziuni ad-tive, însă împărţite în 6 prefecţiuni şi anume: 1. Sulina- de care atârnă ocolul Kilia; 2. Tulcea - de care atârnă ocolu Mahmudia şi Isaccea; 3.Babadag; 4. Măcin; 5. Medjidie- de care atârnă ocolul Cernavoda şi ocolul Hîrşova.
Prefectura de Mangalia care face parte din teritoriul cedat României, nu este cuprinsă în Sanjacul Tulcei ci atârnă de Sanjacul Varna, iar partea dintre Medjidia şi Silistra, atârnă de această din urmă prefectură.
DESCRIPŢIUNEA DISTRICTELOR
1. Districtul Sulina
Din Tulcea prima excursiune ce am făcut a fost recunoaşterea Deltei Dunării (Districtul Sulina) şi a graniţei de Nord a Dobrogei (Thalwegul brațului Kilia şi gura Stari Stambul). Această parte de teritoriu deşi acoperită de bălţi şi de stuf nu este cu toate acestea tocmai nepopulată; ea numără 21 sate (…) şi o populaţiune de peste 3700 locuitori din care majoritatea Români, mai mulţi Ruşi şi greci şi foarte puţin Bulgari (…).Pescăriile atât de renumite de la gurile Dunării constituie ocupaţiunea principală a locuitorilor acestei părţi cari fac un comerţ destul de intens şi susceptibil încă de o mare dezvoltare, dacă guvernul ar lua oarecari măsuri pentru organizarea unor instalaţiuni sistematice fie la Periprava (Vis-a-vis de Vâlcov) fie la vechea Chilie, fie la Tatanir, sau Pardina în faţa ostrovului Kislitza, sau în fiecare din aceste localităţi unde ţărmul este oarecum ridicat şi vegetaţiunea desvoltată.
Împrejurul vechii Kilii se află chiar tărâm cultivabil şi în mai multe puncte ale braţului Kilia sunt plantate chiar vii; locuitorii din acest district posedă aproape 2800 pogoane de muncă (…) din care 2300 sunt cultivabile.
Canalul Sulina, graţie interesului comerţului european, de la Ceatalul (bifurcaţia) Sf. Gheorghe, până la Marea Neagră, este un început fericit de civilizare a acestei părţi; lucrările Comisiunei europene sunt destul de însemnate mai cu osebire dacă vom ţine seama de dificultăţile cu care a avut să lupte la început; navigaţia este cu totul liberă pe acest canal şi comerciul întâmpină toate înlesnirile necesare unei plutiri din cele mai sigure. Pe acest canal nu se află nici un far afară de o staţiune de priveghere a Comisiunei Dunării, nici cred că s-ar putea aşeza vreunul deoarece, în interesul liberei navigaţiuni - canalul fiind relativ strâmt - pescuirea este interzisă.
Punctul Sulina, reşedinţa arondismentului cu acelaşi nume şi a districtului, este un târguşor având aproape 200 de case din care mai importante sunt: palatul Comisiunei Europene, locuinţele impegaţilor, dependinţi şi conacul sau localul unde sunt instalate autorităţile, adică o casă cu două caturi, destul de suficiente pentru trebuinţele la care este destinată.
Această casă aparţine statului şi cu oarecari mici reparaţiuni se poate pune în bunăstare; osebit de aceasta mai este încă o casă pentru cazarmă (o companie) cu mici dependinţe, o mică încăpere pentru vamă şi o baracă de atelier pentru flotilă; însă toate acestea într-o stare de dărăpănare care reclamă o reconstrucţie spre a putea fi întrebuinţate.
Tot aparţinând statului mai este încă în Sulina o casă cu două caturi, putând servi ca spital sau cazarmă, ori, în fine pentru locuinţa căpitanului de port. Această casă, cu mici reparaţiuni se poate pune în bună stare de locuit.
Braciul Kilia (…). Acest braciu nu este abordabil prin gura Stary Stambul, chiar când apele au o creştere ordinară, decât bărcilor ordinare de pescari: vasele care s-ar scufunda de la 3 picioare în sus nu pot străbate decât prin gurile noului Stambul şi Otceacof; astfel că de această parte numai teritoriul rus posedă ieşire liberă la mare. Pe acest braciu se află târguşorul Vechia Kilia reşedinţa ocolului cu acelaşi nume (care atârnă de arondismentul Sulina) având vreo 300 case (…) şi unde se află un punct vamal. Şi aici se găseşte o mică casă a statului pentru autorităţi şi o magazie de vamă, dărăpănată.
La acest punct este necesitatea a se construi un mic chei de lemn după modelul celui de la Vâlcov pentru abordarea vaselor. Pe acest braţ se mai află încă două puncte vamale; la satul Periprava, aproape de Vâlcov şi la satul Pardina, aproape de Ismail.
Frontiera de N. a Dobrogei (…)
Această frontieră, după consultaţia ce am avut şi cu unul din inginerii Comisiunei Dunărene, având în vedere textul Tratatului de la Berlin, de la Ceatalu Ismail, apucă braţul Kilia până la satul Pardin, la începutul Ostrovului Kislitza; de aici apucă Braţul Serednic, lăsând tot la dreapta insulele formate de acest braţ, apucă apoi Braţul Ivănesci pe care urmează, lăsând la stânga insulele din el, trece între Kilia şi vechea Kilie, dă în braţul Solomonoff, apucă la dreapta spre a atinge braţul Babinof şi Therniofca, trece la Periprava şi Vîlcov, de unde apucă iarăşi la dreapta şi iese la gura Vechiului Stambul lăsând la dreapta cele două mici insule dintre Braţul Vechiului şi vărsătura Marskoi Zalivri. Prin această din urmă vărsătură comunicaţia nu este posibilă decît în caz de ape mari şi numai vaselor care au cala 1 la 1 ½ picioare (…).Tragerea acestei frontiere, după cât se vede, este cu totul naturală şi nu prezintă nici o dificultate.
Chestiunea însă a pescarilor de pe această frontieră va necesita negreşit o reglementare specială, şi aici lucrul prezintă oarecari dificultăţi care nu cred că se vor putea regula cu înlesnire, întrucât pe teritoriul ce se cedează României nu sunt instalate pescării, căci tot comerţul este concentrat la cele două Vâlcoave, unde pescarii din toată Delta duc peştele lor. Până acum nici guvernul român nici guvernul otoman nu au adus nici o împiedicare liberei pescuiri. Nu ştiu însă dacă şi în viitor, când ambele Vâlcoave vor fi sub administraţiunea românească, locuitorii Deltei vor continua a se bucura de aceeaşi libertate ca până acum, mai cu seamă după ce se vor instala pescării pe teritoriul român. În orice caz, această chestiune va trebui rezolvată cât mai curând.
Între braţul Kiliei şi canalul Sulina, în apropiere de Mare se află pădurea Letea, cu o suprafaţă de aproape 100 kilometri pătraţi (20 000 de pogoane), întinzându-se de la satele Letea, Satu Nou, Capu Măsura, Sistof până la Periprava.
Această pădure conţine numai lemne de stejar, în grosime de 20, 30 şi 40 centimetri în diametru şi, se zice, ar fi plantată din vechime. Cred că această plantare a avut de scop a opri fuga nisipului de pe malul mării căci pretutindeni se vede valuri de nisip de mai mulţi metri înălţime care negreşit au fost împiedicate a se propaga în interior de către această însemnată plantaţiune.
Deşi guvernul turcesc se zice că nici nu avea cunoştinţă de existenţa acestei păduri, cu toate acestea ea a fost conservată afară de câteva mici tăieri făcute pentru procurarea de stâlpi telegrafici, căci în apropiere stuful este abundent şi locuitorii şi-l pot procura cu mare înlesnire decât tăind copaci; în timpul şi în urma războiului actual s-au făcut însă mari stricăciuni.
Braciul Sf. George - complectează, cu braţul Kilia, Delta Dunării. Acest braţ navigabil pe tot parcursul, nu este însă accesibil la gura lui în timpul etiajului decât vaselor care au cala cel mult 5 picioare şi aceasta numai în partea dinspre Kederles din cauza potmolirilor. Există acolo un far al Comisiunii Dunărene care indică direcţiunea ce trebuie să apuce vasele; cu toate acestea dificultăţile navigaţiunei nu sunt înlăturate şi rămâne încă mult de făcut pentru a se da comerţului o a doua cale sigură de navigaţiune.
Pe acest braţ se află satele: Perislav (punct vamal pentru comerciul cu pescărie), Pîrlita, Karasova, Duna, Mahmudie (reşedinţa ocolului cu acelaşi nume), Kaloyeni, Iuszlin (punct vamal), Salinova şi Kederles (punct vamal al gurei Sf. Gheorghe). Între Iuszlin şi Salinova pe malul drept este încă un mic canal numit Dunaveţ, care, prin iezerul Razel, comunică cu Marea; la satul Dunavetz se află alt punct vamal pentru comerţul cu pescării.
Între canalul Sulina şi braţul Sf. George se află încă o pădure de sălcii, plopi s.c. 1 numită Kara-Orman, de aproape 100 km. pătraţi suprafaţă, dar care a fost bântuită ca şi celelalte păduri ale Dobrogei.
II Districtul Tulcea
Acest district este cel mai important fiind centrul administraţiei generale; de dânsul atârnă ocolurile Mahmudiei şi Isaccea.
Ocolul Mahmudie, situat pe marginea braciului Sf. Gheorghe, prezintă un tărâm variat, pietros şi nisipos şi prin urmare, puţin propriu agriculturei.
Lipsa de arbori, uscăciunea timpurie a ierbii, în fine, lipsa completă de scursori de apă, indică la prima vedere ariditatea solului: cu toate acestea locuitorii se ocupă cu agricultura şi izbutesc a-şi asigura existenţa. Populaţiunea acestui ocol care era în 1875 de 5700 locuitori, în majoritate musulmani, este redusă acum la 2/3 deşi parte din turci începuseră a se întoarce la vetrele lor. Satele de pe marginea Dunării, în general populate de creştini, par destul de bogate; iar cele turceşti prezintă un aspect dintre cele mai triste căci ele nu sunt decât ruine. Acest ocol are o întindere de 255 kilometri pătraţi (…).
Mahmudie, reşedinţa ocolului, este mai mult un sat, de vreo 200 case, din care, parte ruinate. Se află acolo un mic conac sau casă pentru autorităţile locale şi pentru magazii aparţinând statului. Din cele 200 de case, 50 sunt locuite de tătari, 70 de lipoveni, 50 de români, iar 30 de diferite naţionalităţi.
Partea dinspre Dunăre şi dinspre Dunavăţ se ocupă mai exclusiv cu pescuitul; pentru aceasta şi există două puncte vamale la Mahmudie şi la satul Dunavăţ.
Români se găsesc numai pe marginea Dunării.
Plantaţiunea de păduri de salcâmi este cu totul indispensabilă, această parte a districtului Tulcea care din această cauză este foarte nesănătoasă şi care înaintea răzbelului abia număra una casă sau două suflete pe km. pătrat (două sute pogoane).
Arondismentul Tulcea este cel mai populat din Dobrogea; el numără aproape 14 mii locuitori, ceea ce face 22 locuitori pe kilometru pătrat, adică de 11 ori mai mult ca în Mahmudie. Tărâmul spre Mahmudie prezintă aceeaşi ariditate, însă cu cât merge în susul Dunării, se schimbă cu totul şi fertilitatea solului nu lasă nimic de dorit. Parte din pădurile Saccei se întinde şi în cassalul Tulcei şi o scursură de apă care-şi ia începutul în această pădure (Valea Taiţei) străbate partea de sud-est a acestui arondisment. El numără 17 sate din care unele destul de mari şi bogate mai cu seamă pe marginea Dunării şi în Valea Taitza. Populaţia creştină este de 4 ori mai numeroasă decât cea musulmană şi majoritatea populaţiei creştine este românească. Întinderea ocolului Tulcea este de 1 104 kilometri pătraţi (…).
În acest arondisment populaţia fiind relativ deasă şi pământul în mare parte acoperit de tufişuri şi rădăcini (spre Babadagh şi Isaccea este necesar a se permite locuitorilor, defrişarea (scoaterea rădăcinilor) pămîntului, ceea ce sub administraţiunea otomană nu era permis decît în oarecari condiţii şi mai exclusiv musulmanilor. Această dispoziţie va da o mare dezvoltare ocolului Tulcea, căci de această parte pământul este foarte fertil şi abundenţa pădurilor nu reclamă propăşirea lor. Satele româneşti şi bulgare se deosebesc în general de cele musulmane prin un exterior mai îngrijit dar trebuie să semnalăm în districtul Tulcei două sate germane, care, ca şi altele tot germane din Dobrogea, sunt un exemplu învederat de ceea ce poate să producă ordinea şi laboarea omului luptând chiar cu ingratitudinea solului. Acestea două sunt: satul Malcoci la Est de Tulcea şi satul Kataloi în valea Teliţei spre Babadagh. Satul Malcoci deşi aşezat pe partea aridă a ocolului Tulcea spre Mahmudie, cu toate acestea el este înconjurat de arbori şi de grădini care produc legume pentru îndestularea dimprejur până la Tulcea şi Mahmudia.
În apropiere de oraşul Tulcea la Est sunt deschise cariere de piatră de o calitate ordinară, puţin proprie pentru pavagii, dar bună pentru zidărie. Se găseşte chiar un fel de marmură roşie şi amestec cu gresie.
Oraşul Tulcea, capitala sangeacului este cel mai mare şi populat oraş al Dobrogei. El este aşezat pe picioarele colinelor cari coboară din contrafortul care desparte Dunărea de ezerul Razelm (care are o nălţime de peste 250 de metri deasupra mării) are o întindere de peste 12 kilometri pătraţi şi prezintă un aspect foarte pitoresc. Interiorul său nu are prea mare asemănare cu oraşele turceşti, dar destul de curat şi se găsesc mai multe clădiri în bune condiţiuni.
Aici există un palat administrativ (conacul) al statului, destul de vast şi încăpător pentru toate autorităţile locale; fiecare cameră-şi are mobila ei în bună stare, apropiată serviciului şi în general toată clădirea este în bună stare de întreţinere. Osebit de aceasta este închisoarea pentru bărbaţi, destul de încăpătoare, însă nu corespunde destinaţiei sale şi ar fi preferabil a se transforma în cazarmă, având chiar nevoie de reparaţiuni generale. Mai există o închisoare pentru femei şi aceasta deşi nu destul de încăpătoare este însă în bunăstare şi o cred suficientă pentru o închisoare preventivă. În fine, se mai află în Tulcea o cazarmă a flotilei încăpătoare numai de o companie sau cel mult două, însă dărăpănată cu totul şi o şcoală turcească cu totul nouă dar neterminată care va putea servi de şcoală publică fiind clădită în bune condiţiuni.
În portul Tulcei se găsesc un chei de abordagiu, construit într-un zid uscat, pe o întindere de 400 metri şi executat cu mijloacele particulare ale locuitorilor riverani, fiecare pentru faţada sa. Această construcţie, deşi insuficientă, rezistă totuşi de mai mulţi ani graţie adăpostului în care este pus acest port prin curbure din amonte a râului. Cu toate acestea sunt câteva puncte unde curentul loveşte cu oarecare tărie şi unde, din cauza adâncimii care întrece chiar 50 picioare, malul se surpă şi se scufundă împreună cu zidul. Curând sau mai târziu va fi nevoie de un chei sistematic care însă va costa foarte mult dacă fondaţiunile vor trebui rezemate pe argilă iar nu pe piloţi; numai sondaje regulate pot da soluţiunea acestei lucrări.
Tot în port se mai găseşte un local de vamă al statului suficient şi în bune condiţiuni precum şi diferite debarcadere: al paqueboturilor franceze, al Companiei austriece de navigaţie pe Dunăre.
Comuna Tulcea dispune în interiorul oraşului de câteva proprietăţi precum o moară cu aburi, mai multe magazii pentru producte şi câteva case din care una pentru telegraf, una pentru tipografie, una pentru spital ş.a.
Toate acestea se închiriază şi produsul servă pentru şcoli, biserici ş.a. Când aceste fonduri nu sunt întrebuinţate, excedentul se varsă în casa statului.
În genere impozitele comunale nu există în Dobrogea şi pentru întreţinerea pavagiului şi curăţenie, fiecare proprietar îngrijeşte de faţada proprietăţii sale până la jumătatea străzii. Impiegaţii comunali ai poliţiei etc. sunt plătiţi din casa statului această dispoziţie este generală tuturor comunelor din Dobrogea.
În fine, în arondismentul Tulcea sunt trei puncte vamale: unul în portul Tulcea, altul la satul Preslav (la est de Tulcea) pentru pescăriile după Sf. Gheorghe şi cel de-al treilea la satul Enichioi (spre Babadag) pentru pescăriile din jurul ezerului Razelm (pentru personalul administrativ general judeţean, comunal, vamal ş.a.
Două căi de comunicaţie şoseluite se găsesc în toată Dobrogea şi acestea cad în judeţul Tulcea: una din Tulcea la Isaccea de 33 km.; cealaltă din Tulcea la Babadag de 39 km. ambele în bună stare şi nu au necesitate decât de puţine lucrări spre a fi terminate.
Ocolul Isaccea este la vest de ocolul Tulcea, iarăşi pe marginea Dunării. Tărâmul este în general muntos şi acoperit de păduri până la o distanţă de 10 km. de Dunăre. Pentru aceasta, abia numără 10 sate pe o întindere de peste 300 km2, cu o populaţie totală abia de 3900 suflete. Solul este foarte fertil (dar insuficient pentru agricultură chiar restrânsului număr de locuitori: ceea ce va necesita neapărat curăţirea locurilor sau cel puţin trimiterea populaţiei musulmane prin judeţele vecine). În acest ocol se mai află multe monastiri precum: Taitza, Telitza, Cilicu şi Kocoşu aşezate în păduri. Taitza şi Telitza sunt cu totul neînsemnate (câte 4 sau 5 călugări români). Monastirea Cilicu divizată în două, adică de bărbaţi şi femei, este în apropiere de viroaga Telitza spre colţul sud-est al ocolului, ea este compusă exclusiv din element rus şi (afară de ajutorul ce-l poate primi de aiurea) se susţine ca şi celelalte prin muncă agricolă. Cilicul de călugăriţe este mai important (numără vreo 70 de maici sub direcţiunea unui egumen; aspectul este destul de curat şi monastirea constă într-o simplă casă acoperită cu stuf. Toate maicile acestei monastiri se îndeletnicesc cu lucrul pământului şi în timpul iernii lucrează la o peşteră, sub una din înălţimile care o înconjoară, care acum are vre-o 200 de metri întindere dar care prin infiltrarea apei prin ploi este supusă surpării.
Cilicul de călugări nu are nici o însemnătate nici ca poziţie nici ca aşezământ, nici ca număr de călugări, aceştia sunt vreo 10, toţi ruşi.
Monastirea Cocoşu este unica şi cea mai importantă din Dobrogea atât prin poziţia sa cât şi prin aşezăminte cât şi numărul călugărilor care sunt aproape 70 şi toţi români din Transilvania. Originea sa începe de la 1840 prin iniţiativa stareţului actual şi dispune astăzi: de peste 1000 pogoane de pământ lucrat în fiecare an de călugării monastirei, de vii, păduri, eleştee de pescuit, vite un număr însemnat ş.a., pentru care monastirea plăteşte aceleaşi dajdii ca şi celelalte comune.
Populaţi otomană din ocolul Isaccei este abia jumătate cât populaţia creştină şi din aceasta, elementul românesc în majoritate. Cu ocazia războiului mare parte din populaţiunea musulmană a emigrat, ceea ce face ca aspectul satelor musulmane şi chiar a oraşului Isaccea este din cele mai triste.
Oraşul Isaccea este reşedinţa ocolului şi se află situată pe marginea Dunării, pe un tărâm stâncos înconjurat de mlaştine şi de coline. Acest târguşor are o populaţiune de peste 400 de familii din care vreo 70 familii ruseşti sunt venite în urma războiului şi li s-au dat locuinţele turcilor emigraţi, 150 familii române, 20 bulgare, 50 ruseşti (vechi) şi 140 familii turceşti; se află acolo un conac pentru autorităţi (poliţie, jandarmerie, telegraf), însă este dărăpănat, necesitând o reparaţiune radicală şi o casă ordinară de şcoală turcească. Partea oraşului care a fost ocupată de turci şi cerchezi nu este decât o ruină.
Pădurile din Isaccea, pe o întindere de peste 200 kmp. sunt foarte importante. Ele conţin lemne de diferite soiuri (ulm, carpen, frasin, tei şi foarte puţin stejar) dar au fost lăsate fără îngrijire şi astfel ele conţin puţine lemne de lucru, fiind cea mai mare parte pădure tânără de 10-15 ani. Se găsesc în aceste păduri căprioare şi alt vânat propriu părţilor muntoase.
III. Districtul Babadag
Acest district este cel mai important din toată Dobrogea prin întinderea sa (peste 23.000 kmp.) prin populaţiunea sa (aproape 30.000 de locuitori…) şi prin însemnătatea pădurilor de stejar care se întind din valea Taiţei pînă în valea Kyfil Sava, pe o suprafaţă de peste 3000 kmp. (peste 60 000 pogoane).
Partea de nord a acestui district este destul de fertilă şi populaţiunea este densă; partea de est deşi mai puţin fertilă este destul de populată, căci locuitorii se ocupă foarte întins cu pescăriile şi se găsesc acolo sate foarte mari bulgăreşti, precum Sarichioi, Karamankioi, Jurilovca, Hamangia, Kasapchioi; partea însă de sud a acestui district din valea Savei în jos şi mai cu seamă partea de vest unde mai toate satele nu sunt decât o ruină, prezintă spectacolul cel mai sfîşietor de ceea ce poate produce sentimentul de răzbunare al unei populaţii sălbatice.
La aceasta mai adăugându-se ariditatea solului, lipsa completă de apă şi plantaţiuni care se întinde dimpreună în devastaţiunea peste jumătate dintre districtele Hârşova, Medjidia şi Kustendje, aceasta face ca această parte din mijloc a Dobrogei este o adevărată pustietate.
Oraşul Babadag deşi dintre cele mai frumoase, aşezat pe picioarele unor înălţimi acoperite de păduri, deşi după Tulcea era un mare oraş al Dobrogei, astăzi este în mare parte ruinat căci populaţiunea musulmană era de două ori mai numeroasă decât cea bulgară şi după emigrarea turcilor casele lor au fost prădate şi reduse în cenuşă; astfel că oraşul Babadag reprezintă începutul devastării acestui district. Cu toate acestea, Babadagul este susceptibil de a deveni un frumos oraş având toate elementele necesare pentru aceasta; o scursoare de apă îndestulătoare care-l străbate, fântâni în interiorul oraşului, păduri de construcţiuni în apropiere, piatră pentru clădiri din abundenţă, cariere de piatră pentru var (1-2 lei suta de oca de var) este în apropiere la 3 km. de lacul Babadag care comunică prin strâmtoare cu Ezerul Razelm, în fine se află pe linia principală de comunicaţie dintre Tulcea - Kustendje şi Medgidia. Oraşul este pavat, are un conac încăpător pentru autorităţi, o şcoală bulgară încăpătoare foarte bine instalată (unice ce am găsit în Dobrogea) două case de şcoală otomană destul de bine, în fine o casă de spital, care poate servi momentan de cazarmă. Toate acestea sunt ale districtului. Comuna nu are decât câteva prăvălii şi o casă comunală cu două etaje.
Oraşul număra în 1875, 700 case; acum abia au rămas jumătate în picioare. Populaţiunea românească din districtul Babadag este abia ¼ din cea creştină şi se găseşte numai în cîteva sate dimprejurul Babadagului şi pe marginea Ezerului Razelm.
Sunt două puncte vamale: la Sarichioi, sat foarte mare pe marginea Ezerului Razelm, unde sunt pescării foarte însemnate, şi la Jurilovca (sat de lipoveni) pe marginea Ezerului, Golovitza. La acest sat se află şi un atelier în care se lucrează căruţe bine şi chiar osii de fier: costul unei căruţe cu osii de fier şiruită se urcă până la 10 lire otomane.
În apropiere de acest sat şi tot pe marginea acestui Ezer se află satul român Canlâ Bugeac. În acest district mai este un loc unde se extrage sare, lacul Tuzla lângă satul Deghingii unde am şi găsit 2 mici depozite în două magazii (coşare) ale satului, din care una pe marginea lacului în care se află peste 2.000.000 kg. Modul de extracţie este cu totul ordinar şi sarea este amestecată cu pământ. Lacul este foarte propriu pentru o extracţiune destul de abundentă însă ar trebui executate baraje cu ecluze care să permită reţinerea apelor marine.
În fine, în acest district se mai află încă două sate germane Almagui şi Ciucurova. În satul Tariverde (sat tătărăsc părăsit) s-au instalat acum locuitori din satul german Fabrichioi de lângă Medjidie care sat a fost distrus de cerchezi.
În apropiere de Ezerul Razelm, lângă satul Ienisala, se află pe o înălţime de stâncă calcară, o ruină veche, numită pe harta austriacă „Sf. George” iar pe o hartă engleză „Vechea Heraclie”. Ruina nu prezintă nici forma unei cetăţi, nici forma unei biserici şi locuitorii dimprejur nu conservă nici o legendă asupra ei.
Ezerul Razelm. Port la mare
Mai înainte de a termina descripţiunea districtului Babadag, voi spune câteva cuvinte despre Ezerul Razelm care prin poziţiunea sa la sudul gurilor Dunării, prin adăpostirea cu totul favorabilă, prin comunicarea ce are cu Marea prin Gura Portitza (nume dat de românii din localitate) prezintă cele mai bune condiţiuni ale unui port la mare şi a fost explorat în mai multe rânduri de străini. Acest imens lac are o adâncime mai generală de 7-8 picioare, în unele părţi chiar 10 şi 11 picioare, afară de Portiţa care-l uneşte cu marea şi care la gură, pe o mică întindere, are o adâncime de 2- 4 picioare, iar în marginea mării are la ieşirea din portiţă o adâncime de peste 16 picioare, mărindu-se treptat cu depărtarea.
În faţa dificultăţilor însemnate ce prezintă lucrările portului Kustendje care cu sacrificii oricât de mari nu va putea fi niciodată organizat spre a putea oferi comerţului maritim un adăpost, mai cu seamă în timpul furtunilor; din contră el va vedea mai mult sfărâmându-se de stâncile sale vasele maritime care ar voi să se refugieze într-însul şi în faţa condiţiilor cu totul favorabile sub care se prezintă Ezerul Razelm prin admirabila sa poziţiune, starea şi întinderea apelor sale, cred că acest lac trebuie neapărat să fie studiat căci un asemenea port legat prin o cale ferată (care ar porni de la Brăila ar trece prin Măcin, Greci şi Valea Taitza) ar fi de o importanţă capitală pentru România sub toate raporturile şi ar concura cu cel mai mare avantagiu cu Varna, prezentând condiţii superioare de abordagiu şi adăpostire.
IV. Districtul Măcin
Acest district are o populaţiune relativ destul de numeroasă (aproape 15.000 locuitori) în care elementul român este în mare majoritate - în raport cu celelalte elemente creştine - din care cauză şi devastările sunt mai puţine. Tărâmul este în general şi variat şi propriu agriculturii; partea dinspre Isaccea este mai mult muntoasă şi acoperită de păduri (peste 100 kmp.) iar în partea dinspre nord sunt pescării însemnate. În acest district se găseşte multă piatră şi sunt deschise mai multe cariere chiar în marginea Dunării, precum: Picineaga, Turcoaia, Igliţa şi Măcin, de unde se transportă în România mari cantităţi.
Doi străini, unul supus englez, are o exploatare de veci (pretinde dânsul) a carierelor de la Pecineaga, altul supus francez pretinde a avea asemenea pe veci, exploatarea celor de la Iglitza. Calitatea acestei cariere este în general cunoscută la Ministerul lucrărilor publice.
O cale şoseluită de 14 km leagă oraşul Măcin cu punctul Ghecet (în faţa Brăilei). Această şosea are neapărat trebuinţă de refacerea podurilor care în general sunt construite pe capre şi în mod cu totul provizoriu. Importanţa acestei comunicaţii este din cele mai mari fiind cea mai imediată cu România şi punerea sa în bunăstare nu poate costa mult, având lemnul şi piatra în apropiere.
Prelungirea acestei comunicări prin satul Greci pe valea Lortuna (?) şi valea Taiţa până la Babadag, va trebui să fie cea întâi întreprindere de lucrări publice în Dobrogea; cel puţin deschiderea drumului între Greci şi valea Taiţei reclamă o execuţie imediată fiind cu totul neapărată atât pentru comunicaţia trupelor cât şi pentru efectuarea curselor poştale.
Oraşul Măcin. Capitala districtului are o poziţiune foarte avantajoasă atât ca tărâm cât şi ca resurse naturale de dezvoltare. Acest oraş numără peste 600 de case din care aproape jumătate musulmane, iar restul majoritatea româneşti. Mare parte din casele turceşti sunt distruse; şi aci se află un conac (casă) cu două etaje pentru autorităţi şi o casă încăpătoare pentru telegraf, jandarmerie şi închisoare toate acestea în bunăstare. Se mai află şi 3 case private de şcoală română, bulgară şi turcă. Aspectul general al oraşului este curat.
Satele române - principalele sunt: Luncavitza, Văcăreni, Zizila, Greci, Satu nou, Picineaga, Taitza. În fine în districtul Măcin sunt 6 puncte vamale: la Măcin, şi în satele Pot-Basi, Azaclie, Pisica, Luncaviţa şi Picineaga. (…).[1]
[1] Lascu, Stoica, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie 1999, p.73 șu
19 noiembrie
Povestește George Auneanu, unul dintre primii descălecători pe terenul necunoscutei Dobroge. „Am pornit din Galaţi cu Vaporul Austriac „Sophia”, în care erau îmbarcaţi şi ofiţerii Regim. VI de Infanterie, destinaţi «Dobrogei» – soldaţii fiind pe şlepuri – am sosit la Cerna-Vodă. Un batalion din acest Regim. în cap cu Maiorul Papazoglu, au continuat drumul la Ostrov, iar restul trupei a debarcat la Cerna-Vodă.
În acest vapor, erau şi au rămas la Cerna-Vodă (inclusiv persoana mea) General Gherghel, prefectul judeţului „Silistra”, căci atunci figura şi acest judeţ, care urma să aibă reşedinţă la Rasova, dar după 2 ani s'a desfiinţat.
Tot aci au mai debarcat: Alex. Macedonschi, directorul prefecturei; (poetul) Al. Holban, cassierul general, şi George Nestor, preşedintele Trib. de acolo (fiind un Tribunal la fiecare plasă). Toţi aceştia nu mai sunt în viaţă.
A doua zi, după sosirea la Cerna-Vodă (care pe atunci aproape era un sat), cu trenul „Englez”, am plecat la „Küstendje” care era ocupat de vreo 3000 soldaţi de artilerie, din armata rusă.
În Administraţie şi justiţie, în toate localităţile Dobrogei figurau funcţionari, aproape toţi bulgari, veniţi din Basarabia, Bulgaria şi chiar din Brăila, foşti funcţionari români; de la aceste personalităţi s'a făcut predarea serviciilor către autorităţile române, după constituirea lor[1].
19 noiembrie
Povestește George Auneanu, unul dintre primii descălecători pe terenul necunoscutei Dobroge. „Am pornit din Galaţi cu Vaporul Austriac „Sophia”, în care erau îmbarcaţi şi ofiţerii Regim. VI de Infanterie, destinaţi «Dobrogei» – soldaţii fiind pe şlepuri – am sosit la Cerna-Vodă. Un batalion din acest Regim. în cap cu Maiorul Papazoglu, au continuat drumul la Ostrov, iar restul trupei a debarcat la Cerna-Vodă.
În acest vapor, erau şi au rămas la Cerna-Vodă (inclusiv persoana mea) General Gherghel, prefectul judeţului „Silistra”, căci atunci figura şi acest judeţ, care urma să aibă reşedinţă la Rasova, dar după 2 ani s'a desfiinţat.
Tot aci au mai debarcat: Alex. Macedonschi, directorul prefecturei; (poetul) Al. Holban, cassierul general, şi George Nestor, preşedintele Trib. de acolo (fiind un Tribunal la fiecare plasă). Toţi aceştia nu mai sunt în viaţă.
A doua zi, după sosirea la Cerna-Vodă (care pe atunci aproape era un sat), cu trenul „Englez”, am plecat la „Küstendje” care era ocupat de vreo 3000 soldaţi de artilerie, din armata rusă.
În Administraţie şi justiţie, în toate localităţile Dobrogei figurau funcţionari, aproape toţi bulgari, veniţi din Basarabia, Bulgaria şi chiar din Brăila, foşti funcţionari români; de la aceste personalităţi s'a făcut predarea serviciilor către autorităţile române, după constituirea lor[1].
[1] Auneanu, George, Amintiri asupra trecutului Kustendge-Constanța, 19-23 noimebrie 1878,ediție anastatică
Despre Aurelia Lăpuşan
Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadruuniversitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri post universitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din listasa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în co autorat cu Ștefan Lăpușan.
Citește și:
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp
Comentarii
