Jurnal aniversar de Dobrogea. 150 La pas prin istorie (4)

23 NOIEMBRIE - Ziua cea mare pentru constănțeni
 
Administrația română a preluat Constanța la 23 noiembrie 1878. După o săptămână de la trecerea armatei române în Tulcea. În mentalul colectiv această perioadă s-a numit Săptămâna recunoștinței dobrogenilor. În 1928, când întreaga țară sărbătorea semicentenarul Dobrogei, ministrul artelor și cultelor Alexandru Lapedatu, propunea ca ziua de 14 noiembrie să fie declarată Ziua Dobrogei. Din păcate a rămas o simplă propunere. Abia în 2015, prin Legea 230 Parlamentul României legiferează această dată ca o sărbătoare națională.
 
Să ne întoarcem în timp și să vedem cu ochii minții ceea ce s-a petrecut în această zi memorabilă pentru Dobrogea.


23 noiembrie 1878
Ora 10 dimineața. În biserica Metamorphosis, ridicată de comunitatea elenă în 1863, are loc un Te Deum.

 Stau alături „toate autorităţile locale ruse, dnii reprezentanţi ai puterilor străine, notabilii oraşului şi un însemnat număr de  cetăţeni din toate clasele; în acelaşi timp, în templele diferitelor naţionalităţi s-au înălţat rugi către cer a tot putinţe pentru prosperitatea României şi pentru îndelungata, paşnica şi glorioasa domnie a ASA domnului Carol şi a ilustrei regală doamnă Elisabeta. Entuziasmul era foarte mare şi bucuria se vedea pe toate feţele.Tot oraşul era în picioare, stindarde tricolore, ghirlande de flori şi diferite ornamente împodobeau casele. După terminarea serviciului divin am fost însoţit de popor în strigăte de urări entuziaste până la localul conacului, unde trebuia să procedăm la primirea autorităţilor. Aici comisia din partea diferitelor naţionalităţi m-au însărcinat să depun la picioarele tronului augustului nostru domnitor încredinţarea despre devotamentul şi fidelitatea noilor săi supuşi, pe când chiar în salonul de recepţie preoţii mahomedani după ritul lor au înălţat rugi către cel a tot puternic, cerând înalta lui protecţie pentru România şi Guvernul  ei. S-au organizat gărzi naţionale, iar jandarmii călare transmiteau dispoziţiile administrative la localităţi!”[1]. Așa descria cu lux de amănunte cele petrecute în memorabila zi însuși prefectul nou numit Remus Opreanu în telegrama expediată către ministrul de interne.

---

Presa picura în reportajul transmis de la fața locului și alte detalii: „Ilustraţia de astă-noapte a fost strălucită. Nenumărate stindarde şi lampioane împodobeau străzile, astfel că oricine ar fi putut crede că se află la Bucureşti în zilele de sărbători naţionale. Entuziasmul a fost cu atât mai mare deoarece  serbarea s-a făcut într-un mod spontan şi absolut liber.O manifestaţie impunătoare s-a făcut din partea coloniei elene. Pe la orele cinci seara o mare mulţime de elevi veniră cu muzica militară rusă dinaintea reşedinţei prefectului şi în timpul de o oră muzica nu a încetat de a cânta diferite marşuri de bucurie. În acelaşi timp răsunau strigări entuziaste pentru îndelunga viaţă a MMLL Regale domnitorul şi doamna românilor. Cortegiul a pornit apoi spre piaţa principală a oraşului, unde se ridicase un frumos arc de triumf cu portretul domnitorului şi cu o inscripție patriotică, dedicată de elenii din Constanţa fraţilor lor români. Manifestaţia a durat până târziu noaptea. Colonia armeană şi celelelate asemenea au contribuit a mări veselia generală. Casele consulilor erau asemenea frumos iluminate, erau străzile pline de lume, în haine  de sărbătoare. Nu se poate descrie această incomparabilă serbare, datorită  în cea mai mare parte coloniei elene, dar la care a luat parte toată populaţia.Toate acestea s-au făcut fiind prezentă singura autoritate română civilă, găsindu-se oraşul în cea mai deplină ordine.[1]
Un funcţionar român sosit în Dobrogea, printre primii, este George Auneanu. El scrie mai târziu în „Amintiri asupra trecutului Kustenge-Constanţa, 19 noiembrie-23 noiembrie 1878”:„În calitatea mea de controlor fiscal  pe lângă Caseria Generală  de Kustenge, până la constituirea autorităţilor, am făcut cunoştinţă în primul rând cu George Contorgiorgi, fostul socru al defunctului Petre Grigorescu, un bătrân venerat şi savant, fost profesor şi bun cunoscător al limbilor greacă (elină), latină, engleză şi turcă, declamându-mi chiar la prima cunoştinţă în latineşte pe Dante Alighieri. De asemenea şi pe fiul său Dionisie Contogiorgi, tot un intelectual, profesor de greacă, latină, franceză şi engleză, care a devenit funcţionar public(…)În locuinţa mea am avut chiriaş, cu camera mobilată, pe Ion Bănescu, încă neînsurat, şi apoi succesiv, de sezon, pe mitropolitul primat Iosif Nanian, apoi familia lui Emil Costinescu(…) Peste drum de locuinţa mea era cimitirul turcesc, unde mai pe urmă s-a construit Catedrala, actuala biserică episcopală”.
În aceeași zi, prefectul Remus Opreanu preia de la autoritatea rusă modestul inventar al bunurilor care se mai păstraseră după doi ani de război și o vremelnică ocupație: „Noi, prefectul Remus Opreanu, prefectul judeţului Kustenge, şi colonel din garda imperială de Brandemburg, în urma telegramei primită şi autorizaţiei dată atât de guvernul român cât şi de cel rus de a se lua  în posesiunea de stat a Dobrogei de către autoritatea română întrunindu-se în localul prefecturii din Constanţa am procedat la predarea dosarelor şi actelor aflate în arhiva comunei Constanţa şi drept rezultat am format două asemenea procese verbale şi două inventare în care se vor trece dosarele şi actele comunei, afară de acelea care nu privesc direct la interesele localităţii şi care se socotesc necesare în încheierea socotelilor de către curtea de conturi rusă.”[2]
Ce a predat administraţia rusă celei româneşti la Constanţa? Patru registre, două dosare, câteva recipise de bani, iar în inventar mai erau trecute nouă clădiri: prefectura, vama, închisoarea, trei prăvălii, o moară, grădina publică Beredie şi un spital. Iar spitalul comunei avea în dotare 30 cămăşi, 26 pantaloni, 33 prosoape, 37 feţe pernă, ciorapi de lână, 24 pături, 24 saltele de pat,   perne de paie-29, plăpumi 4, mese  24, o baie de corp şi o baie de şezut.[3]
Am moştenit de la turci două hoteluri: Danubiu, mai târziu numit Metropol, unde a găzduit domnitorul Alexandru Ioan Cuza în mai 1864, în drum spre Constantinopol, şi hotelul Bizanţ.
La momentul reunirii Dobrogei cu România funcționau două biserici creştine şi doi preoţi la Constanţa, 7 biserici şi 7 preoţi la Medgidia, 10 biserici şi 9 preoţi la Silistra Nouă, 7 biserici şi 11 preoţi la Hârşova, 2 biserici şi un preot la Mangalia, 2 biserici şi 40 preoţi la Tulcea - aici funcţiona şi mănăstirea Cocoşu. La Babadag, Sulina şi Măcin erau de asemenea mai multe biserici deservite de 150 preoţi, 4 diaconi şi 117 cântăreţi.[4]
 
24 noiembrie 1878
Ziua de 24 noiembrie este marcată în istoria locului de vizita pe care Remus Opreanu o face la geamia principală a orașului. În raportul pe care îl trimite ministrului de interne explică: „Aveau loc marile sărbători numite Kurban Bairam. Notabilii acestei părți considerabile a orașului s-au grăbit a-mi satisface dorința și la ora 11 m-au primit la moscheie cu solemnitate. După ce m-am întreținut cu capii mahomedani timp de o jumătate de oră și am terminat declarându-le că am venit la templul lor pentru a dovedi în persoană respectul ce am pentru libertatea tuturor cultelor, dânșii mi-au înmânat alăturata adresă în limba turcă, adresă prin care afirmă deplina lor mulțumire pentru autoritatea română și manifestă devotament și supunere către legile României.”[5]

---

Populată de numeroase etnii, modelate de sistemul social otoman, incapabile să adere necondiționat la valorile susținute de liberali și conservatori, provincia a fost considerată un caz special. Între 1878 și 1880 a fost guvernată în baza unor Regulamente ad-hoc, acte normative cu putere de lege, elaborate de guvern după modelul legilor româneşti. Legea pentru organizarea Dobrogei, emisă pe 9 martie 1880, pune capăt regimului regulamentar şi introduce regimul excepțional.


25 noiembrie
Presa națională comentează modul în care s-a făcut primirea autorităților române, armata instalându-se deja în Dobrogea. „Niciodată noua administrațiune n-a fost primită într-o țară cu atâta entuziasm, cu un entuziasm mai adevărat, mai sincer, mai spontan, fără nici un amestec de manifestațiune oficială. Depeșa locuitorilor Tulcei către R. S. R. Domnitorul, pe care am publicat-o în numărul trecut, arăta că nu numai noi am înțeles bine misiunea cea civilizatoare, încredințată națiunii române de către Europa. S-a dorit că această frumoasă și roditoare misiune să o aprecieze de asemenea diferitele elemente etnografice din Dobrogea. Nu numai Românii, dar și Turcii, Bulgarii, Grecii, Armenii, Israeliții, până și Rușii din Tulcea, se felicită de a vede în drapelul oșteanului român un „simbol al civilizațiunii“ și exclamă cu încredere: „De astăzi înainte începe o viață nouă pentru noi. Vom privi cu încredere și iubire în viitor, uitând trecutul”.[1]
Adresa dobrogenilor către principele Carol.
Tulcea. „Prea Înălțate Doamne, Drapelul oștenului român, încununat de flori, fâlfâie mândru între noi. Și vă salută cu iubire și devotament, și inimile noastre tresaltă de lacrimi de bucurie, căci în el vedem simbolul civilizațiunei pe care Alteța Voastră Regală, marele căpitan al vitezei oștiri române, semeni în noua provincie regală. De astăzi înainte începe o vieță nouă pentru noi. Vom privi cu încredere și iubire în viitor, uitând trecutul. Ridicăm rugi călduroase către a tot Puternicul pentru ca să binecuvânteze opera românismului dincolo de Dunăre și depunem la picioarele Alteței Sale Regale simțămintele noastre de iubire și fidelitate. Dumnezeu să aibă în sfânta sa pază pe Alteța Ta Regală! Dumnezeu să protejeze pe Augusta noastră Suverană! Dumnezeu să ție putere ostașului nostru ! Semnează:
Colonia Română: Mihail Petrescu, R. Dimitriu, Em. Popovici, V. Sotirescu, B. Crețoiu, M. Sotirescu, V. Nedelcu, V. Dimitrescu, G. Burgelea, T. Enache, P. Dorovici, I. Plengu;
 Colonia Bulgară: D. Todorof, I. Ceausoulu, S. Teodorof, ;P. Havesof, P. Teodorof, R. Gradinarof, B. Lasarof, G. Geacofu;
 Colonia Greacă: U. Karavia, Em. Ghilli Epaminondas, U. Lichiardopulos, M. Comzsos, A. Valasoglu;
 Colonia Rusă: Dimitrie Rudrinovtof, Petru Mihailoff, P. Adolfoi, Dimitrie Scoalhof, V. Timofei, V. Grigoroff;
 Colonia Musulmană: Idet Efendi, Mehzari-Efendi, Usein-Efendi, Etem-Efendi, Ismail-Efendi;
 Colonia Armenă: Adavetian, S. Garabetian, H. Parserian, Hagi Agop Parsezian, Simon Melalcon, Atikmos Raftian;
Colonia Israelită: Melman, Ch. Bortstein, A. Bergitan, G. Grünberg, A. Ellman, M. Zuckerman, M. Horovitz.
(Urmează încă 500 iscălituri).[2]
Abia la 5 decembrie Mihail Kogălniceau îi telegrafia principelui Carol l, în limba franceză:„Înștiințez cu respect pe Alteța Voastră că astăzi, la ora 10, funcționarii suveranului României iau în posesie Dobrogea și că ultima rezistență a autorităților ruso-bulgare a încetat. De asemenea luăm astăzi în posesie birourile telegrafice de pe toată suprafața României Transdanubiene.[3]

---

În amintirea acelei zile s-a numit Piaţa 23 Noiembrie locul ocupat acum de clădirea oficiului poştal, scria ceva mai târziu un alt cronicar al urbei.
La data luării în stăpânire de către autoritatea română a Dobrogei, populaţia acestui ţinut era de 147.000 suflete, cu o densitate de 9 locuitori pe kmp.[1]

26 noiembrie
Începând cu 26 noiembrie 1878, „administrativ, Dobrogea va fi cunoscută d-aci înainte sub numele de România transdanubiană. Ea va fi împărţită în trei judeţe, cuprinzând fiecare câte o prefectură şi un oarecare număr de subprefecturi. Se vor instala într-însa nouă tribunale: 2 de întâia clasă, dintre care unul va avea scaunul la Tulcea, şi celălalt la Kiustenge: şapte de a doua clasă, care vor avea reşedinţele la Sulina, Măcin, Babadag, Hârşova, Mangalia, Medgidie şi Rasova”.[2]

27 noiembrie
Este introdus iluminatul portului şi al oraşului Constanţa cu 46 lămpi.

---

28 Noiembrie
Din Brăila, ing. Inginer G. Buceanu trimitea publicației „Românul” propuneri pentru viitorul Dobrogei. Articolul a fost publicat câteva zile mai târziu. Unele idei pertinente vor fi puse în aplicare prin politicile statului român de dezvoltare a provinciei. „Acum, când s-a luat în sfârșit în posesie Dobrogea și când întreaga opinie a țării este ca să introducem în ea cât mai repede toate îmbunătățirile necesare, spre a o scoate din starea de stagnare și mizerie în care se găsește, și spre a dovedi Europei că nu s-a înșelat atunci când ne-a încredințat, din însăși misiunea ei civilizatoare în Orient, speranțele sale, interesat fiind de binele țării, ca orice român, și familiarizat cu această nouă provincie, din care am avut ocazia să vizitez diferite localități – Sulina, Tulcea, Măcinul, Hârșova, Cernavodă, Medgidia, dar mai ales Constanța (Kustenge) – îmi iau curajul de a face câteva reflecții generale cu privire la câteva lucrări de utilitate publică și de legătură a Dobrogei cu România, cu scopul de a atrage atențiunea asupra lor și de a lăsa altora mai speciali și mai competenți decât mine să se pronunțe cu autoritatea cuvenită în aceste chestiuni.
Până acum, România comunică cu Europa pe calea economică a mărilor, prin porturile de pe Dunăre: Galați și Brăila.
Se știe însă că legătura imediată a Regatului cu mările sunt porturile de mare; și de aceea, după anexarea celor trei districte din Basarabia, în urma Tratatului de la Paris, retrocedate acum, guvernul și țara s-au gândit firesc la crearea unui port pe țărmul Mării Negre. Dar cheltuielile prea mari, pe cât s-a crezut necesar, și diferite alte cauze au făcut ca acel port să rămână în stare de proiect. Se vede că nu a fost nevoie, și geniul românilor nu a lăsat ca cheltuielile făcute pentru acel port să fie pierdute; căci iată, avem în Constanța, gata în parte, acel punct de mare importanță geografică, relativ la România, mult mai avantajos decât a aceluia de care este vorba, și alte două: Sulina și Mangalia, de o importanță secundară.
Constanța trebuie să devie gura, debușeul principal de exportare și importare a României și calea ferată ce trebuie să se construiască trebuie să fie atât de puternică, cât și de sigură, pentru ca să lege Dobrogea, trebuind să fie prefăcută într-o legătură directă a ei cu România. Astfel, pe cât se poate atrage totul din Constanța, pe atât se poate atrage și traficul din Orient, care se face fie prin linia București–Varna, parte prin Lemberg–Odesa.
Actuala lucrare începută în Dobrogea, Cernavodă–Constanța, a fost într-adevăr scurtă, comodă și ieftină în construcția ei; dar a fost chiar de la început  o afacere meschină –o linie nerentabilă. Mai târziu apoi, după ce s-a făcut linia Rusciuc -Varna ea a căzut aproape cu totul. Dovadă debarcaderele ei din portul Constanței căzute în ruină din neîntrebuințare./.../Acum, prin preluarea Dobrogei, care revine pe drept țării și este primită cu mare însuflețire de românii progresiști – cei mai interesați de legarea prin drum de fier a Dobrogei cu România – această lucrare este cu atât mai necesară. Compania care a construit și posedă această linie susține cu mult interes acest proiect și multe alte companii i-ar împărtăși ideea, care are mari sorți de reușită.
Constanța, fiind legată prin linie ferată de Brăila, București, Rusciuc, Timișoara, Vârciorova și întreaga Dunăre de sus, precum și cu Odesa prin Lemberg–Cernăuți–Iași–Galați–Brăila, va atrage o parte din marele trafic european. Tranzitul ar trece, fără îndoială, prin Constanța, cu atât mai mult cu cât linia rusă Varna–Rusciuc ar deveni o concurență mare pentru linia noastră.
Când discutăm despre lucrările publice necesare Dobrogei și României în general, consider că ideea construirii unui canal între Cernavodă și Constanța, alimentat din apele Dunării, este cea mai potrivită. Canalul ar contribui la regularizarea debitelor fluviului, ar asigura o circulație sigură spre mare și ar evita problemele existente la gurile Dunării, unde adesea apele sunt tulburi și instabile. Un astfel de canal ar reduce încărcarea asupra Dunării în sectorul inferior, ar preveni poluarea și stagnarea apelor și ar îmbunătăți starea sanitară a zonei. În concluzie, consider că realizarea canalului Constanța – Cernavodă este atât utilă, cât și oportună, și sper ca aceste observații să vă fie de folos”.[1]

---