Istoria Dobrogei Scriitorul Corneliu Leu - Dreptul la iubire

L-am cunoscut prin anii 1970, la acele întâlniri culturale ale verii când se strângeau în jurul lui confrații, marii scriitori ai literaturii române, și el le era gazdă și organizator. Fusese printre cei 11 realizatori care în fierbintea vară a anului 1967,puseseră bazele primului post de radio pe nisip, primul post de radio românesc care transmitea pentru turiştii aflaţi în vacanţă la mare. Nicăieri în lume nu se mai experimentase un program de radio transmis concomitent în cinci limbi.
Scriitorul Corneliu Leu ne povestea: „Lipsiţi de exemple şi de experienţa acelor moderne posturi „champignon” de pe plajele Atlanticului şi ale Mediteranei, noi ne-am propus să-l facem în cinci limbi. Radio Vacanţa s-a dovedit o insulă de  veselie, de modernitate şi de exprimare lejeră în acel context îngrădit de principii retrograde, de antimodernism şi de o falsă sobrietate impusă de politrucii lipsiţi de gust şi de profesionalism.
Lucram intens, aproape non stop. Biroul era de nisip, şedinţele le puteam ţine şi în apă. Studioul se instalase într-o vilă mică, unde n-aveau loc decât cabinele de emisie. Redacţia funcţiona pe plajă, iar ţinuta obligatorie erau slipul şi, cel mult, papucii de baie. Nici o formă, nici un formalism. Muncă intensă, redactări pe nisip, planuri de lucru în plin forfot de plajă… Şi şase ore şi jumătate realizate de unsprezece oameni, în cinci limbi, cu enorm succes de public!”
De fiecare dată când Corneliu Leu revenea acasă își plimba mai întâi pașii în redacția singurului ziar al vremii: „Dobrogea Nouă”. Fusese și acolo printre primii. „Carnetul meu de reporter era încă de la „Cuget Liber” din 1948. La Consfătuirea naţională a scriitorilor, în martie ’49, eu am devenit membru fondator al Uniunii scriitorilor, iar primele trei filiale ale Uniunii scriitorilor înfiinţate chiar acolo, la congres, au fost la Cluj, la Iaşi şi la Constanţa. Eu am fost ales secretar al filialei Uniunii  Scriitorilor. Am scos revista „Pagini Dobrogene”.
La București a fost unul din pionierii Televiziunii cu transmisii de spectacole în direct.Editura „Eminescu”tot el a înființat-o, ca și Casa de filme numărul 4. Iar aici a devenit producătorul unor filme și mari ecranizări precum: ,,Cantemir”,,,Ioanide”,,Adevărul și Puterea”, ,,Mihai Viteazul”, ,,Actorul și sălbaticii”, ,,Ciprian Porumbescu” ,,Țara de piatră“, ,,Serata”, ,,Casa de la miezul nopții”, „Cu mâinile curate”, „Felix și Otilia”, ,,Lumina palidă a durerii”, ,,Nea Mărin Miliardar”, ,,Iarba verde de-acasă”, ,,Alexandra și infernul”, ,,Scrinul negru”, ,,Tănase Scatiu”, ,,Facerea lumii”, ,,Agentul straniu”, ,,Imposibila iubire”, ,,Castelul din Carpați” etc. În 1990 înființează Casa de Editură și Producție Audio, Video, Film ,,Realitatea”, cu publicațiile ,,Ave”, ,,Necazul”, ,,Antologia poeziei creștine”.
Corneliu Leu a fost un scriitor extrem de prolific. În casa familiei Leu de pe bulevardul Dacia din București și în locuința de vară de la Poiana Țapului i-am admirat imensa bibliotecă, manuscrisele, viața lui ascunsă între coperțile cărților. Enumerăm doar titlurile marilor romane pe care le-a semnat: „Ochiul dracului”, „Vârsta de aur”, „Puterea”, „Viaţa particulară a lui Constantin Hagiu”, „Sângele şi apa”, „Viitorul al doilea”, „O familie puternică”, „Nopţi dobrogene”, „A doua dragoste” - piesă de teatru jucată în premieră absolută pe scena dramaticului constănţean, „Balade”, „Trei prinţi de la Carpaţi”, „Romanul unei zile mari”, „Reporter romantic în ţară şi pe glob”, „Preţul dragostei, al credinţei şi al urii”, „Plângerea lui Dracula”, „Patriarhii”, „Insulele”, „Femeia cu ochi albaştri”, „Dreptul la dragoste”, „Baladele pământului natal”, „Această viaţă sentimentală”, „Romanul nopţii de februarie”, „Rănile soldaţilor învingători”, „Faptele de arme ale unor civili în secolul războaielor mondiale sau ce înseamnă puterea”, „Dobrogea de aur”, „Drumul lânii de aur”, „Romanul unui mare caracter”, „Anonimul brâncovenesc”, „Drumul spre Damasc”, „Spionii birocrați”, „Iarna iubirii”  … Şi lista continuă...
A organizat fundaţii, printre care cea mai importantă este „Episcop Grigorie Leu”, afiliată la organisme internaţionale, sub girul Uniunii Europene, având drept scop principal promovarea unei autentice democraţii locale în România de astăzi și recuperarea memoriei celui care a fost unul dintre martirii bisericii române, bunicul său. A renăscut într-o formă modernă revista de cultură pentru intelectualii satelor, „Albina românească”.



Într-o evocare pe care i-am sugerat-o, scriitorul Vartan Arachelian, care fusese coleg de redacție și de breaslă, îi completa portretul:„Născut într-un prăfuit târg dobrogean, Corneliu Leu a sărit din adolescenţă direct în literatura mare. Descendenţa sa familială, desigur, dar, mai ales, siguranţa cu care şi-a perceput forţa vocaţiei au fost motoarele devenirii unei personalități plurivalente. De unde a apărut el, se poate întreba cineva care n-a cunoscut Constanţa la ieşirea din război și n-a trăit apoi ocupaţia sovietică. Doar știind tragediile colective ale obsedantului deceniu te vei mira să constați performanța unei însușiri delicată - cum e talentul scriitoricesc – de a răzbi din solul bătătorit de tancurile invadatoare. Dar și așa, chiar şi fără blestemul ăsta din urmă, Dobrogea era vasala unei defazări istorice: sub pământ erau tăinuite vestigiile unei culturi incomparabil mai bogate decât ceea ce era încredinţat noilor generații să le înmulţească. Pospaiul de cultură locală de care avea parte nativul dobrogean avea și el să fie înăbuşit de uriaşa producţie editorială a Cărţii Ruse.  De aceea, consider o minune debutul naţional în roman cu Ochiul Dracului al tânărului abia trecut de pragul majoratului. Cum a fost posibil, e greu de explicat într-un articol de ziar.  
Marginalizat samavolnic după Revoluţie, el şi-a folosit energia în punerea în operă a numeroase fundaţii. Una, Fundația Episcopul Grigorie Leu, a fost dedicată memoriei ancestorul său care, după ce purtase cârja episcopală, fusese târât în puşcăriile comuniste, o alta dedicată ridicării satului românesc. Doar atât? Nicidecum! Cum să fi uitat el de Basarabia, pământ românesc?  Probabil că din copilărie ştia de blestemul armânesc din Părinteasca demândare. Un blestem care cade greu asupra nepăsării de bastarzi ai politicienilor care au fost investiți cu putere și nu s-au învrednicit s-o folosească în folosul neamului românesc. Corneliu Leu a făcut în direcţia resuscitării instinctului naţional, mai mult decât multe guverne la un loc!”



Cenaclist la Constanța
Abia se stinseseră urletele de moarte ale bombelor, pacea se reinstala insiduos în sufletele oamenilor şi la Constanţa se reluase deja activitatea filialei Societăţii Scriitorilor Români. Cenaclul se desfăşura, săptămânal în casa „Bănescu” de pe bdul Carol. Conducătorul filialei era poetul Dimitrie Stelaru. La cenaclu veneau regulat Grigore Sălceanu, Ion Drăgănescu, Mircea Mărcoiu, Constantin Vişan, Corneliu Leu, Dionisie Şincan, George Mihăescu, Mihai Ilie, Elena Tărşoagă, care mai târziu a devenit soţia lui Miron Radu Paraschivescu. În redacţia ziarului local s-a angajat şi Petru Vintilă, care, în 1961, publică volumul de reportaje „Dobrogea în marş”.
Corneliu Leu, cu o prodigioasă memorie, a povestit cu amănunte picante despre începuturile culturale ale Constanței postbelice.
„Un poet deosebit de luat în seamă al Constanţei era Alexandru Gherghel. Era considerat unul dintre mari sonetişti ai literaturii noastre, coleg şi egal chiar cu Mihai Codreanu. Dacă la Iaşi Mihai Codreanu era luat în considerare, că era o atmosferă culturală serioasă, la Constanţa „oraş cumplit de negustori, în tine stă poetul ca-n Sodoma“, cum zice Barbu Neniţeanu, Gherghel nu era luat în considerare. Era un foarte bun avocat, urmaşul lui Ioan N. Roman.
Din acest cenaclu făceau parte maturii, printre care şi Mircea Mărcoi, şi el un poet deosebit, a avut premiul naţional pentru poezie, în 1943, pentru volumul „Ion, vânător de munte“, pentru care el a fost exclus şi dat afară din armată. Era în perioada „La Crimeea, peste mare“, iar volumul lui de versuri era unul de versuri patriotice în care cânta drama soldatului care tot avansa în stepele ruseşti, Stalingradul. Mircea Mărcoi se întorsese cu regimentul lui de vânători de munte, cu ultimul vapor care a scăpat de la Kerk şi a ajuns la Constanţa. Era şi un văr de-al meu pe acel vapor, care a fost internat la Spitalul Militar din Constanţa, iar Mircea Mărcoi era o figură extraordinar de plăcută. Un om bătrân, veşnic tânăr, coleg cu noi, bun coleg. Mai era Alexandru Duma, cel care tradusese Cirano de Bergerac, tatăl lui Duma, cel de acuma, de la San Diego, care vine şi participă la unele întâlniri de ale noastre, de la liceu. Era Alexandru Popescu Scărişoreanu, fost notar la Murfatlar, care a scris un volum de poezii, „Luminiţe“, târziu, foarte bun, dar era tot aşa, mai plasticizant, de talia lui Grigore Sălceanu. Pe urmă în cenaclu au început să vină şi muncitorii de la „Dezrobirea“, Ion Drăgănescu, Solo Iuster şi Radu Cârnici, care au şi scos o carte, le-a dat bani sindicatul şi au scos un volum de versuri muncitoreşti, trei poeţi muncitori, volumul „Cu braţul şi cu mintea“. Sindicatul „Dezrobirea“ le-a dat bani pentru că preşedintele sindicatului era nea Nicolae Rusu şi el poet veleitar, care scrisese un mare pamflet şi îl publicase, pe vremea acarului Păun, „Cu Păun din Vidileanca“. Nea Nicolae Rusu era un tip entuziast, cu opinii social-democrate, nu comuniste, mai simpatic, care noaptea nu avea treabă şi scria versuri, adică versifica. Caiete întregi umplea. Îl întâlnesc într-o dimineaţă: Ce faci, nea Nicolae? Uite am stat azi noapte şi am scris două piese de teatru şi mă duc la sindicat să i le dau dactilografei să mi le bată la maşină.
Cam ăsta era cenaclul, făcut din intelectuali foarte rafinaţi, ca Alexandru Gherghel, o personalitate deosebită, în special foşti avocaţi - era o mare tradiţie şi înclinare către literatură, Selienescu, care era consilier la Curtea de Apel, era de asemenea prietenul tuturor literaţilor, el îi invita pe Sadoveanu şi Arghezi să stea la el vara. Ion Drăgănescu pe urmă, fiind muncitor la sindicatul „Dezrobirea”, scria versuri pentru spectacole, se făceau spectacole la sindicat.
În acest cenaclu am debutat. M-am dus şi Geo Dumitrescu îmi spune: caută-l pe Dimitrie Stelaru. Acesta, Constant Tonegaru şi Pavel Chihaia fugiseră din Bucureşti de frica proletcultiştilor şi se aciuiseră prin Constanţa. Tonegaru era vânzător la un aprozar, Pavel Chihaia dădea meditaţii şi îl găzduia fiul avocatului Măscurei. Ceva mai sus, stătea doctorul Vasilescu. Era strada care ducea spre casa doctorului Vasiliu, iar mai jos era casa avocatului Măscurei, iar alături de aceasta vila unde se făcuse casa de cultură. Noi am descoperit că podul era liber şi ne-am adus nişte canapele acolo.
Aici aveam filiala Uniunii scriitorilor, a venit Jebeleanu, ne-a constituit şi eu am fost ales secretar al filialei Uniunii Scriitorilor.
Alo, aici e scriitorii?
„Într-o zi ne trezim cu câteva camioane oprite în fața casei. „Noi suntem de la canal, de la grupul de şantiere de la Ovidiu. Am luat cărţile. Care cărţi? Cei de la partid când au primit ordin erau şi ei oameni de cultură, vă daţi seama, când au primit cataloagele alea cu cărţile epurate, au trimis basculantele de la canal şi au deşertat toate bibliotecile săteşti în camioane. Ăia au venit cu camioanele şi ni le-au răsturnat în curte. Şi pe urmă, a doua zi, am fost chemaţi la autorităţi noi, la Primărie, la Prefectură, nu ştiu unde şi ni s-au pus în mână cele patru volume cu cărţi epurate, noi să facem epurarea, selecţia, să dăm ce era de dat şi restul să ardem. Şi noi n-am ars, zăceau în curte la vila lui Bănescu şi noi le-am luat şi le-am băgat în subsol. Ne-am mai ales noi câteva dintre ele, am şi eu câteva de acolo, Armaşu a cărat foarte multe acasă, pentru care îi sunt recunoscător că le consultăm, restul le-am încuiat şi ca să nu umble nimeni am cumpărat un lacăt şi am dat o cheie lui Stelaru şi o cheie o ţineam eu. Să nu intrăm decât amândoi acolo.”
„Constanţa trebuiesă devină o mică Romă”
Corneliu Leu nu a lipsit de la cele mai multe evenimente culturale ale provinciei. A participat, aducându-și și prietenii, pe Fănuș Neagu sau Constantin Vișan, bunăoară, la lansările noastre de carte, a fost un glas al Cetății chiar atunci când ea, Cetatea, îl ignora. Ne spunea: „Constanţa trebuie  să devină o mică Romă. În Roma, în fiecare parc intri, te duci spre termele vechi, te duci spre clădirile vechi, găseşti vestigiile dezgropate aşezate pe aleile parcului. Aşa ceva să facem și noi, nu kitschuri”.În 1997 organizează Consfătuirea Națională a Intelectualilor de la Sate și devine membru fondator al Asociației Europene pentru Educație Pluralistă. Doi ani mai târziu înființează ,,Mișcarea pentru Progresul Satului Românesc”, iar în 2005  lansează conceptul de ,,Societate Civilă Transnațională’’. Cu ,,Nuvele și Istorii” începe seria de opere definitive, urmând volumele de „Romane istorice", „Teatru", „Romane contemporane", „Publicistică", „Studii", „Memorii". Până în 2011 apar primele 22 de volume din seria de „opere definitive” plus trei traduceri în limba engleză ce se distribuie prin rețeaua de carte electronică.
În 2013, a înființat publicația "Creșterea limbii românești". În același an, după promulgarea Legii Zilei Limbii Române, a organizat celebrarea oficială a acestei sărbători prin ample manifestări în București și pe Valea Prahovei. Cu același prilej a lansat „Antologia de poezie română cinstind limba română" și filmul documentar al acestor manifestări, cu deviza „Durerea existenței celor două state s-o transformăm în bucuria de a trăi într-o singură patrie, cu o singură limbă și o singură cultură". A fost un susținător consecvent al Unirii Basarabiei cu Țara.
A fost un om bun, un aristocrat al vorbei și al gândului, un creator de elită, dar în același timp virulent, dușman al imposturii, al falsului și amatorismului, un român adevărat. A luptat până în ultima clipă folosind drept spadă cuvântul! Și a speriat pe mulți. În galeria oamenilor care au făcut istorie culturală în Dobrogea numele lui trebuie trecut la loc de mare cinste.



Tekirghiol!
Când am editat monografia „Techirghiol pentru Europa”, în 1999, i-am solicitat câteva gânduri despre locul pe care îl cunoștea foarte bine. „În afară de legenda reumaticului Tekir vindecat împreună cu patrupedul care-i trăgea cotiga, tradiţia familiei mele are şi o legătură vindecătoare mai modernă: În anii ’20 ai secolului trecut, absolvind medicina la Iaşi, mama mea a obţinut postul de medic de plasă la Tuzla, fapt pentru care eu am moştenit lotul de teren pe care-mi petrec verile pe malul cu vestigii istorice al străvechiului „Stratonis Turris”, colţ stâncos printre promotoriile de lut ale sudului tomitan.
Este un lot acordat spre împroprietărire contra unor rate reţinute din salariu, fiecărui intelectual de atunci, după primul an de practică în satul respectiv, aşa ştiind guvernarea vremii că-i va lega şi material şi sufleteşte pe specialişti de ruralul românesc ale cărui probleme erau chemaţi să le rezolve.
Dar ceea ce ştiu eu, cu toate că ar părea ultrasurprinzător astăzi, este faptul că dispensarul de plasă medicală al mamei mele era situat în localitatea ce reprezenta pe atunci centrul cel mai important din zonă - comuna Tuzla, care cuprindea în raza ei, ca subordonate, localităţile Eforie (Sud-adică „Movilă” deoarece de Eforie Nord nici nu era încă vorba să existe), Costineştii cu populaţie germană, Techirghiolul cu nuanţă mai musulmană şi alte sate până la Topraisar şi graniţele de pe lângă Neptunul de astăzi, cu cealaltă plasă care-şi avea centrul la Mangalia. Din toate, după Tuzla, o a doua localitate ca importanţă era Tekirghiolul - prima staţiune din zonă ce începuse să se dezvolte. Mama mea avea amintiri pitoreşti în legătură cu primele acţiuni sanitare de autorizare a funcţionării stabilimentelor balneare care trebuiau controlate medical la deschiderea fiecărui sezon, proprietari de pensiuni şi localuri din mai micul Tekirghiol fiind controlaţi de medicul de la „centrul” din Tuzla. Am şi acum un serviciu de cafea din porţelan fabricat în Cehia cu imaginile locurilor mai importante din zonă: Farul, la Tuzla, vila „Păpuşica”, ”Băile reci de dame”, „Hotel Clement Popescu”, toate, în afară de primul, din Tekirghiol, ceea ce demonstrează că „industria balneară” ştia mai bine ca azi să-şi facă reclamă, cu toate că nu exista încă nici o Eforie, Venus, Saturn, Neptun, Olimp etc.! Ci doar plajă goală la care, cei mai înstăriţi ce nu dormeau pe ea, angajau camere în Tekirghiol. Astfel, din jurnalele şi însemnările unor scriitori importanţi precum Arghezi şi Ionel Teodoreanu, aflăm cum ei trăgeau în gară la Tekirghiol, chiar dacă se duceau zilele la plajă pe malul Mării de la Eforia de astăzi. Ceva mai târziu, de abia, au început să fie construite vilele din Carmen Sylva, făcându-se un stabiliment de băi reci şi pe acest mal al ghiolului.
A decăzut Tekirghiolul?
Nicidecum, aş răspunde eu! El şi-a păstrat personalitatea. Pare mai neînsemnat astăzi doar pentru că s-au dezvoltat celelalte staţiuni. Depinde de el - iar eu îi urez să-şi recapete faima.”
 
Despre Aurelia Lăpuşan
Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ștefan Lăpușan.
 
Citește și:
Istoria Dobrogei Ziaristul Alecu Dumitru Demetriad - eroul necunoscut al Constanței