Istoria Dobrogei Oprea V. Cristache – omul pământului natal

„Peste tot unde și-a purtat pașii, în Dobrogea sa natală și dragă, pe solurile bălane, la Socodor sau Viena, la Sălbăgel sau Madrid, la Diniaș sau în Lunca Nilului, la Sacoșul Turcesc sau Paris și-a onorat calitatea de dascăl-cetățean, de educator, savant și, mai presus de orice, de înflăcărat patriot.” Așa îl descria colegul său, conf. univ. dr. ing.Păun Ion Otiman, inginer agronom, economist, politician, membru titular al Academiei Române.[1]
 
Cristache V. Oprea s-a născut la 2 februarie 1905 în comuna Cuza Vodă, județul Constanța, într-o familie modestă de țărani, având încă cinci frați. Spunea mai târziu, când ajunsese la apogeul creației sale inginerești: „Eu sunt de fel dintr-un sat de pe lângă Medgidia. M-am stabilit aici, la Timişoara, cu câteva zeci de ani în urmă. Şi pe la noi se făcea greu agricultura. Din motive aflate însă la antipodul celor de aici. Acolo nu era apă, aici a fost prea multă”.[2]
 În 1916, tatăl său a plecat la război murind eroic pe câmpul de luptă la Mărășești. Rămas orfan, Cristache a devenit „copil de trupă” în Regimentul IX Pionieri din Medgidia, unde a urmat și gimnaziul. Ulterior, a fost mutat ca bursier la orfelinatul din Brașov, absolvind Liceul „Dr. Ioan Meșotă” cu rezultate foarte bune.
În 1931, a obținut diploma de inginer agronom „cu distincție” la Academia de Înalte Studii Agronomice București. Încă din 1930, înainte de absolvire, a fost numit preparator suplinitor la catedra de Geologie, Mineralogie și Agrogeologie a profesorului Petre Enculescu, o personalitate a domeniului. Printre lucrările reprezentative ale acestuia se numără „Contribuţii la flora Dobrogei” (1913) și  „Privire generală asupra solului din Cadrilater” (1938), suficiente afinități profesionale cu studentul său.
 După absolvire, Cristache V. Oprea a fost trimis ca bursier al statului român la Academia de Agricultură din Viena, unde și-a obținut doctoratul în pedologie. Timp de șapte luni, a urmat cursuri suplimentare la Facultatea de Geologie a Universității Sorbona din Paris.
La întoarcere, în 1935, a ocupat prin concurs catedra de pedologie la Facultatea de Agronomie din Cluj. În contextul ocupației Transilvaniei de către Ungaria, în 1940, Facultatea de Agronomie din Cluj s-a mutat la Timișoara.
 După o scurtă perioadă de activitate didactică la București, la 5 octombrie 1942, dr. ing. Cristache V. Oprea  a fost chemat la catedra de geografie şi agrogeologie de la Politehnica Timişoara. Avea doar vârsta de 37 ani şi o biografie impresionantă. „D-l dr. Cristache V. Oprea, șef de lucrări definitiv cu 2 gradații (grupa A 8 bis, tip 25/2), cu lei 20.600 brute lunar, de la Facultatea de agronomie din București, deținând gradul de inginer agronom șef în Corpul agronomic, se transferă, pe data de 1 Septemvrie 1942, după cerere, la Direcția geniului, rural, în postul vacant de inginer agronom șef (grupa A 10, tip 21), plătindu-se cu salariul aferent gradului din Corp”.^[3]
A funcționat puțin timp, iar odată cu înființarea Facultății de Agronomie timișorene, în anul 1945, ocupă catedra de pedologie pe care o onorează ca profesor titular și, mai apoi, coordonator de doctorate, timp de peste patru decenii.
Șase ani a lucrat, pe timpul verii, în Dobrogea la întocmirea hărții agrogeologice detaliate a regiunii, începând de la litoralul Mării Negre, între lacul Agigea și Mamaia, până la Murfatlar. Scrie cu acest prilej lucrarea „Studii agrogeologice în județul Constanța”, apărută în anul 1937, devenind un bun model pentru studii extinse și în alte zone ale țării. Printre multele sale lucrări de referință este şi una premiată de Academia română, în 1938. Știrea este transmisă de publicația„Dobrogea Jună” care îl felicită apreciind că este o bună pildă pentru tineretul studios.[4]
Vocația de dascăl
Conf. univ. dr. ing.Păun Ion Otiman îi evocă personalitatea dascălului așa cum l-a cunoscut: „L-am ascultat de nenumărate ori vorbind cu patos despre pământ, ca principal mijloc de producție pentru agricultură, dar nu-mi poate ieși niciodată din minte și inimă pasiunea cu care vorbea studenților săi despre pământul românesc ca glie străbună. Parcă-l aud și astăzi, deși au trecut decenii de atunci, aproape trei, cum ne spunea : „Iubiții mei studenți — aceasta fiind formula lui preferată cu care ni se adresa — trebuie să știți și să rețineți pentru totdeauna în meseria voastră de agronomi că nu sunt pământuri rele, ci numai pământuri bune cu diferite grade de fertilitate; totul depinde de voi, de priceperea, de măiestria voastră de a ști cum să le puneți în valoare“. Era un neastâmpărat, de o vioiciune a minții și a trupului ieșite din comun. Intra în amfiteatru în fugă, se urca la catedră, pe care a slujit-o cu sfințenie, în pas săltat. Cursul era de o atracție inegalabilă, nu-ți dădeai seama cum trec orele. Avea harul oratoriei, fascinând auditoriul, vorbind liber. Stăpânea principii pedagogice moderne. Lecțiile sale se constituiau într-un dialog neîntrerupt între maestru și studenți. L-am cunoscut nu numai de la catedră, în primăvara anului 1962, recompensându-mă pentru rezultatul obținut la concursul profesional studențesc cu o excursie gratuită (ce mult a reprezentat pentru un student această recompensă!) la Centrul de ameliorare a solurilor sărăturate de la Socodor, l-am urmărit cu ochiul studentului dornic de a cunoaște, în miezul activității de cercetare, în mijlocul oamenilor producției. Îl știa, pe lângă specialiștii în domeniu — pedologi, agrochimiști, ingineri agronomi din unitățile agricole ale Banatului —, tot Socodorul, așa cum avea să-l cunoască mai târziu tot Diniașul, de la copiii de școală până la bătrânii țărani pensionari. Avea o atracție deosebită, fascinantă. Se știa face înțeles de toți, de la cei mai savanți pedologi până la omul de rând. Avea o vorbă bună, o îmbărbătare pentru toată lumea, pentru fiecare. Deși era sever, noi, studenții, l-am iubit pentru iubirea sa nestrămutată față de pământ, pentru dăruirea cu care ne învăța, pentru perfecțiunea lecțiilor sale, pentru bogăția lui spirituală și sufletească. Pentru agronomia timișoreană a fost un dascăl de primă mărime, care a contribuit la formarea a nenumărate generații de ingineri agronomi, la obținerea titlului științific de doctor în agronomie a peste 100 de specialiști români și străini. S-a dedicat trup și suflet școlii și științei. Viața s-a confundat cu activitățile din amfiteatru, laborator și câmp. Creator de școală la Timișoara, a abordat, pe lângă specialitatea sa strictă — pedologia —, problematica bioenergeticii și poluării solului, agriculturii în condiții de secetă, el a fost un neobosit om al cetății. A reprezentat pentru știința solului, națională și mondială, o autoritate de primă mărime în domeniul ameliorării solurilor slab productive.[5] Până la moartea sa, la 10 mai 1989,  a predat și coordonat studii de pedologie la peste 46 de promoții de agronomi, zootehniști și horticultori, fiind un dascăl exigent, ferm, dar respectat.
„Cel mai universal produs al tehnicii este pâinea”
 Declara prof. dr. doc. Cristache V. Oprea de la tribuna unor simpozioane științifice. „În realizarea acesteia intervin energii, procese și sinteze extrem de complexe, unele de origine terestră, altele cosmică, îmbinarea lor armonioasă, într-un tipar tehnologic precis de producție este deosebit de greu de realizat fiindcă intervin în același timp factori de ordin biologic și tehnic propriu zis. De aceea cred că trebuie să ne referim la o știință biotehnică. Această știință, care se reafirmă tot mai mult, are încă multe necunoscute ce nu pot fi introduse în ecuația producției. Descifrarea acestora, care întotdeauna poartă pecetea mediului natural în care apar, a prezentat marcat căile spre care s-a orientat și dezvoltat biotehnica ca instrument al producției agricole”.[6]
Profesorul Cristache V. Oprea  a fost o personalitate recunoscută internațional. Membru al Societăţii internaţionale de pedologie cu sediul la Amsterdam, vicepreşedinte al Federaţiei europene pentru păstrarea şi îmbunătăţirea mediului ambiant cu sediul la Basel şi membru al grupului de experţi din cadrul FAO pentru problema solurilor sărăturate. Distins cu Premiul Academiei Române, în 1973, pentru lucrarea Solurile saline și alcaline - ameliorarea lor, Membru corespondent al Academiei RSR, Membru de onoare al Academiei de Științe Agricole și Silvice (ASAS), Profesor universitar emerit, Profesor doctor docent, Om de știință emerit al Republicii Socialiste România.
În anul 1972, cu ocazia Simpozionului care a avut loc la Nurnberg, pe tema poluării mediului ambiant, a fost ales alături de delegații Danemarcei, Franței, R.F. Germane și Italiei în comitetul de conducere al unei noi instituții europene, sub egida ONU, cu sediul la Strasbourg.
A fost vicepreședinte al Comitetului de conducere al Federației europene pentru păstrarea și îmbunătățirea mediului ambiant, cu sediul la Basel (Elveția).^[7]
Activitate științifică
Cristache V. Oprea a fost un reprezentant ilustru al școlii românești de pedologie, activitatea sa s-a întins pe aproape 50 de ani și s-a concentrat pe studii agrogeologice, soluri saline, soluri acide, lăcoviști, soluri podzolice și nisipoase, precum și pe însușirile fizico-chimice și fertilitatea solurilor. Oprea s-a remarcat printr-o activitate mai practică, orientată spre sprijinirea directă a producției agricole în Banat. A integrat cercetările pedologice cu studiile agrofitotehnice, experimentând diverse plante de cultură pentru a optimiza utilizarea solurilor.
A efectuat studii aprofundate asupra solurilor saline, publicând lucrarea Solurile saline și alcaline - ameliorarea lor (1971), care a fost premiată de Academia Română în 1973. Alte domenii de interes au inclus complexul bioenergetic al solului, apele freatice și păstrarea potențialului productiv al solurilor.
Cristache V. Oprea a publicat lucrări de referință în pedologie, dintre care cele mai importante sunt: Curs de pedologie (1953, 1972), litografiat pentru uzul studenților, un instrument esențial în formarea agronomilor postbelici; Pedologia agricolă (1960), un tratat academic de 360 de pagini, structurat în 13 capitole, care abordează noțiuni teoretice, geneza solului, factorii pedogenetici, clasificarea și fertilitatea solurilor. Lucrarea, bazată pe literatura mondială și contribuțiile românești, rămâne un reper în literatura pedologică; Solurile saline și alcaline - ameliorarea lor (1971), o lucrare de 208 pagini, sistematizată în șase capitole, care oferă soluții practice pentru ameliorarea sărăturilor din Câmpia de Vest; Recomandări și măsuri practice pentru sporirea fertilității solurilor acide (1971), cu îndrumări pentru ameliorarea solurilor acide, inclusiv doze economice de îngrășăminte și tehnici de fertilizare.
Anul acesta, la 120 de ani de la nașterea reputatului specialist în tainele pământului, născut sub soarele arid al Dobrogei se cuvine să-i cinstim memoria și să contribuim la creșterea notorietății sale înregimentându-l printre personalitățile de patrimoniu ale locului.
 

Despre Aurelia Lăpuşan

Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ștefan Lăpușan.
 

Citește și:
Istoria Dobrogei: Constănțeanca Florica Botez și indianca Maitreyi, același idol, Tagore