Istoria Dobrogei Eugen Lumezianu și musafirii lui pe viață!

A fost un bărbat mândru şi neînchinat ideilor lui. A plecat din viaţă discret, cu aceeaşi aleasă mândrie a gesturilor, într-un început de an 1990, în care zvârcolitoare gânduri, învârtejite gesturi nu ne-au lăsat să-l plângem cum merita.
Eugen Lumezianu, scriitorul şi profesorul, ne însufleţeşte însă şi astăzi conştiinţa, întreţinând flacăra nestinsă a pildei bune.
A fost, mai presus de toate, dascăl pentru o disciplină care se învaţă la toate vârstele şi la care unii mai rămân corigenţi încă: demnitatea.
 
Repere biografice
Eugen Lumezianu s-a născut în Constanța, la 22 aprilie 1937.
 Absolvent al Liceului „Mircea cel Bătrân” Constanța, în anul 1954. Apoi, a urmat cursurile Facultății de Filologie din cadrul Universității din București.Profesor de limba română la Școala Medie din Adamclisi și la Liceul Agricol din Poarta Albă.A debutat în revista „Luceafărul”, în anul 1961, cu schița „Urluia”. A colaborat cu revistele „Ateneu”, „Iașul Literar”, „Tomis”, „România Literară”, „Steaua” etc.Din anul 1966 și până în 1971 a fost redactor la revista „Tomis”, publicație la a cărei înființare a contribuit. După 1971, Eugen Lumezianu a fost profesor de limba și literatura română la Liceul Energetic, Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza”, Liceul nr. 3 (Liceul Ovidius) și Liceul „Mihai Eminescu” Constanța.A organizat cenaclul literar „Ovidius”, iar apoi a fondat cenaclul „Poesis”, pe care l-a condus în perioada 1976 – 1983.
Scriitorul a făcut parte dintr-o generație care a însuflețit viața culturală a Constanței, în anii `70-`80. Opera sa cuprinde trei nuvele, un roman, patru piese de teatru și un memoriu. Nuvele – „Mersul ciudat al lucrurilor” (1968), „Ultima zi optimistă” (1971), „Memoriu către ministru” (1990); Roman – „Fluxul apei dulci” (1985); Piese de teatru – „Tatăl nostru uneori” (1976), „Capcana de nichel” (1979); „Petreceri duminicale” (1980), „Musafiri pe viață” (1985); Memoriu – „Compuneri libere pe ilustrate” (1986).
Eugen Lumezianu s-a stins din viață la doar 52 de ani la 31 ianuarie 1990.
 
Revista Tomis, o universitate a culturii dobrogene
În iulie 1966 apărea la Constanţa  primul număr al revistei „Tomis”. Beneficia de semnături prestigioase: Tudor Arghezi, Ion Marin Sadoveanu, C. Daicoviciu, Petre Comarnescu, Perpessicius, Geo Dumitrescu, Ion Jalea, Dumitru Ghişe, Nina Cassian. Prezentarea artistică aparţinea lui Constantin Popovici, iar cea grafică Idei Marcus. Fotografiile erau semnate de Ion Miclea şi Dan Grigorescu.
Grupul de scriitori locali era compus din Al Protopopescu, Ana Barbu, Enache Puiu, George Mihăescu, Constantin Novac, Nicolae Motoc, Eugen Lumezianu. Pentru punerea pe picioare a revistei a venit de la Bucureşti Geo Dumitrescu.
Tudor Arghezi, într-un Sursumcorda, scria în primul număr: „Se numeşte fericită naşterea pe digurile de odinioară ale Romei în Dobrogea Mării Negre, a unei publicaţii literare botezată cu numele străvechi Tomis, patrie a antichităţii latine şi a exilului şi sepulturii marelui nostru strămoş de limbă, de scriere şi de sânge, Ovidiu./…/De fapt, revista Tomis e o nouă universitate cu redactorii care vor fi marii ei dascăli, iniţiatoriinspiraţi, poeţişi prozatori dobrogeni…/…/Ca simplu cititor şi eu întrucâtva scriitor, le urez tuturor să facă faţă strălucită scrisului şigraiului românesc cu nuanţa particulară trebuincioasă. Mulţi ani revistei şi eternitate fraţilor dobrogeni.”
 


Mărturii cenzurate
Îi solicitasem scriitorului un interviu la o nouă rubrică ce s-ar fi vrut intitulată „Atelier literar” şi pe care trebuia s-o inaugureze. Eugen Lumezianu a venit personal la redacţie, aducând un text scris îngrijit şi precizând că nu va accepta nici o modificare, de orice fel şi de la oricine ar veni ea. Ceea ce nu s-a putut realiza datorită cenzurii. Şi manuscrisul n-a mai apărut, deşi fusese de două ori predat la tipografie, chiar şi cules în litere de plumb. Autorul dorea să fie respectat, respectându-şi cititorii.
A fost, acest text, unul dintre nu puţinele care, în toţiaceşti ani, a aşteptat, în mapa cu materiale nepublicate ale redactorului, o speranţă. Evident, nu, în nici un caz, un moment comemorativ. Din păcate, la Eugen Lumezianu moartea a luat-o înaintea Vieţii. Dar nu a învins.
Respectând acum, inclusiv grafia autorului, iată ce ar fi vrut să spună Eugen Lumezianu cititorilor săi la 19 martie 1981:
„Mă întrebaţi ce fac, ce dreg la masa mea de lucru, mă întrebaţi ce planuri de viitor am şi nu pot să nu vă răspund – în primul rând din dorinţa de comunicare – dar sunt dator să vă previn că acest gen de proiecte joacă adesea neaşteptate feste celui care le schiţează. Adevărul e că de proiecte literare nu duc lipsă, ba chiar îmi prisosesc, fiindcă viaţa este un cărăuş care-mi răstoarnă în bătătură în fiecare clipă câte un car de chipuri, de fapte, de idei şi mă invită: ia! Iau eu, mai depozitez în memorie, mai trec în carnet, dar în vreme ce viaţaînsăşi – minunată, frenetică, vie, dată dracului – se dăruie ochiului tău, timpul pe care-l dedic scrisului n-am cum să-l dilat. Şi chiar cartea nu se prea lasă scrisă în timpul planificat de tine. Iată, de exemplu, de câte ori n-am crezut că am isprăvit romanul „Jumătate dintr-o pereche”, aflat acum la Editura „Eminescu” cu referate favorabile pentru tipar!… am crezut sincer, apoi m-am îndoit şi l-am mai scris o dată, şi încă o dată, şi încă o dată… cam de cinci ori. Dar acum, gata, i-am pus punct cu adevărat, îi ştiu aproape pe dinafară cele peste 400 de pagini şi nădăjduiesc că editura îl va trimite curând la tipar. Aşternerea acestei ample ficţiuni – care vrea să surprindă reacţiile unor contemporani la schimbările pe care edificarea noii societăţi le impune – a fost cea mai grea încredere la care m-am supus până azi. Cel puţin ca intenţie, romanul e ambiţios: în paginile lui, câteva zeci de mii de oameni îşi părăsesc aşezarea lor străveche şi fermecătoare pentru a se muta la o distanţă de vreo doi kilometri, într-un oraş modern, nou-nouţ. Apropo, am citit zeci, poate sute de reportaje, şi mai bune, şi mai rele, despre oameni care se mută în case noi, dar, în ciuda fericirii acelor oameni, nimeni dintre ei n-a lăcrimat măcar o dată. Eu am avut prilejul de a o vedea pe mama lăcrimând de fiecare dată când vreunul dintre noi, copiii ei, şi-a părăsit casa, devenită prea strâmtă, pentru una mai spaţioasă, mai potrivită nevoilor noastre, şi în câteva pagini am încercat să descopăr izvorul tonic şi omenesc al acestor lacrimi.
În paralel cu acest roman, am scris câteva piese de teatru, din care două au fost jucate în ultimele stagiuni de Teatrul din Constanţa. Chiar în săptămâna pe care o încheiem azi, regizoarea Muşata Mucenic a fixat distribuţiaşi a început repetiţiile la o piesă nouă, „Petreceri duminicale”, a cărei premieră va avea loc în sala studio a aceluiaşi teatru spre sfârşitul acestei primăveri. Este o piesă despre tinereţe – oh, tinereţea, cu virtuţileşi erorile ei! Îmi place să scriu piese despre tineri – găsesc că teatrul este foarte potrivit pentru a exprima dinamismul, spontaneitatea şifrumuseţea acestei vârste –, dar, din nefericire, actorii sunt din ce în ce mai greu de găsit. Nădăjduiesc ca, pe scena aceluiaşi studio, regizorul Ion Maximilian să monteze „Cocteil cu smintiţi”, prima mea comedie adevărată.
Acum dactilografiez – oarecum ţăcănind, încă ţăcănind – piesa „Musafiri pe viaţă”, pe care, cu aproape zece ani în urmă, crezusem că am terminat-o. Ea n-a fost jucată, dar mulţumită ei destui mă socoteau dramaturg cu mult înainte de debutul propriu-zis. E o piesă dură, inspirată de agresiunile – sub câte forme! – de care sunt ameninţate astăzi popoarele nevinovate şi pe care le-am cunoscut şi noi în atâtea rânduri – de-a lungul istoriei noastre. Era cam întunecată varianta veche, avertismentul era de tot terifiant, aşa că slujind mai bine setea de nădejde a omului (dar şi piesa în sine), am luminat-o, aducând un tânăr (tot un tânăr!) care… care o să vedem noi ce face la o eventuală premieră sau într-o eventuală carte. Am început de asemenea, lucrul la piesa „Pianul cu dinţi” – al cărei decor este o cancelarie – şi la romanul „Portretul vechiului model”, din care am scris binişorşi unde încerc să combin şi să topesc în cuvinte chipurile unor contemporani mai bine cunoscuţi mie. Aştept cu nerăbdare să am prilejul unei noi călătorii, pentru a adăuga câteva zeci de pagini „Crochiurilor europene” – din care am publicat câteva fragmente în „România literară” –, astfel încât să pot preda şi această carte unei edituri. Îmi place atât de mult să scriu despre călătorii încât chiar pentru asta mă şiaştern la drum şi mă mir că atâta lume pleacă în plimbare şi la întoarcere, în loc de însemnări, aduce doar colecţii de şerveţele, poze şi pliante!
Sigur, sigur, pentru o scadenţă mai îndepărtată, visez să scriu un roman – poate chiar un ciclu – despre Dobrogea ultimelor patru-cinci decenii, despre oamenii şi despre revoluţia lor continuă şi eroică până la sacrificiu, dar ştiţi cât de greu se stăpâneşte o carte dacă te tot ridici de la masă ca să-ţiîmplineşti minunatele îndatoriri de dascăl şi pentru care societatea te şirăsplăteşte? Fiindcă o carte nu se lasă iute îmblânzită ca un mustang, pe ea trebuie s-o stăpâneşti bine într-un rodeo continuu, pe care mulţi – când te văd supraponderal şi îmbătrânind încet – chiar că nu-l zăresc, imaginându-şi că munca literară e o ocupaţie care te destinde în timpul liber, ca grădinarul. Eu, când mă destind, îmi scriu jurnalul”.
(„Cuget Liber”, 31 ianuarie 1991).
 


Pândit până la moarte
 
În arhivele județene printre numeroasele hârtii semnate de zeloșii cenzori ai timpului numele Lumezianu apare destul de frecvent. Doar un exemplu dintr-un referat mai amplu privind un număr din august 1972 al revistei „Tomis”. „La rubrica „Trident” apar mai multe note, între care: Un publicist, ce-l persiflează pe P.Comarnescu care, într-un material publicat în revista „Presa noastră” privitor la nivelul publicistic al unor suplimente literare, şi-ar fi permis să dea „lecţii” cu tot felul de „clişee verbale chinuite şi chinuitoare”, şi nota „Puterea literară”- o selectare tendenţioasă a  unor „gânduri” exprimate de Zaharia Stancu într-un anumit cadru, plus nişte punctări insinuante de-ale autorului notei referitoare la rolul scriitorului „cu puteri administrative”, la valoarea şi destinul operei acestuia.
Ambele note au fost eliminate.
Din aceeaşi pagină s-au scos două parodii de Liviu Ergan -„Semn rău” şi „Exilul imaginar”-eliminate şi dintr-un număr anterior al revistei.
Materialele au fost semnalate la Consiliul Culturii şiEducaţiei Socialiste care a hotărât rezolvările menţionate.[1]
Notă privind eliminarea din paginile revistei „Tomis” a fragmentului din piesa „Musafiri pe viaţă” de Eugen Lumezianu.
În numărul trecut al revistei a fost publicat primul fragment din piesă, la care nu am avut  alte observaţii decât aceea de a nu fi însoţit de menţiunea „Urmare în numărul viitor”.Menţiunea ar fi angajat redacţiafaţă de cititori, lucru pe care nu îl puteam admite atâta timp cât piesa nu trecuse în întregime pe la noi şi, deci, nu puteam şti dacă fragmentele propuse ulterior spre publicare vor întruni toate condiţiile spre a vedea lumina tiparului.
Eliminarea acestei menţiuni s-a dovedit oportună, întrucât al doilea fragment a fost scos din paginile revistei după următoarele criterii:
-Cultivă aproape cu ferocitate „legea junglei” ca mod de existenţă socială. („Pe cine nu laşi să moară –nu te lasă să trăieşti!”).Procedeul de basm al confruntării conceptelor etice de Bine şi Rău rămâne la nivelul constatativ-fatalist al supremaţiei celui de al doilea în relaţiile dintre personaje. S-ar putea ca autorul să ofere o soluţie rezonabilă conflictului, în actele următoare ale piesei, dar publicarea acestui fragment (rupt de context) lasă impresia de nonsens.
-Vehiculează cu o ironie stranie şi golănească în aprecierea unor noţiuni ca: blândeţe (echivalentă cu prostia), muncă (=efort steril), inteligenţă (=mimetism), operă (=inepţie) ş.a.m.d.
-Introduce un nou personaj –Adam - care se vrea a fi exponent al principiului necesităţii sacrificiului ca o condiţie sine-qua-non a evoluţiei gândirii. În acelaşi timp, însă, autorul insistă pe latura burlescă a sacrificiilor inutile şi a sadismului „justificat”prin demagogia aşa-zisului „progres” care îşi cere jertfele.(Citez:„E nevoie de sacrificiile voastre, dar nici un sacrificiu nu e prea mare când e vorba de viitor!”).
-Personalul amintit are o replică discursivă şi pare că şi-a împrumutat vocabularul dintr-o serie de documente oficiale la ordinea zilei. Luate în sine, frazele lui despre „necesitatea sacrificiului”, despre „nevoia de eforturi neîntrerupte” sau despre datoria de a privi „înapoi, în istorie”-conţin idei generoase. Autorul, însă, le distribuie intenţionat unui personaj lipsit de scrupule, suprapunându-le pe un comportament absurd şi servind drept acoperire pentru nişteinepţii. De aici, efectul ironic; valoarea se transformă automat în nonvaloare, în simulacru. Din când în când Adam este aclamat de către celelalte personaje: ”Trăiască Adam!”. Dat fiind caracterul lui de simbol în textura piesei, s-ar părea că avem de-a face cu o aluzie…
Anexez şpaltul fragmentului în discuţie, atrăgând în mod deosebit atenţia asupra sublinierilor.”
Textul este semnat de lectorul Direcţiei de presă şi tipărituri.
 


În penița criticii
Intitulată „Un jurnal de călătorie” criticul Nicolae Balotă scria:„Un bonom, lipsit de orice echivocuri culturale, dar şi de prejudecăţi de orice fel, este Eugen Lumezianu, în ultima sa carte, intitulată fals-sentiment „Compuneri libere pe ilustrate“. Calitatea de turist care nu se menajează este asociată unei bune dispoziţii naturale, care salvează pînăşi cele mai anoste întâmplări sau, altădată, situaţii mai puţin scuzabile, fie şi pentru un turist înveterat. De fapt, farmecul însemnărilor sale de călătorie vine din această insinuantă ironie a condiţiei turistului, gata să sacrifice orice pentru a "vedea” şieleganţa, aproape studiată, cu care întâmpină precaritatea unor momente”.[2]
Și o altă opinie critică:„Eugen Lumezianu (n. 1937, Constanța) n-a fost un răsfățat al criticii, ba chiar a fost ignorat aproape cu totul, deși Nicolae Balotă, în generozitatea gustului său, vedea în prozatorul constănțean, încă acum cincisprezece ani, o speranță, de nu chiar o certitudine, a prozei din provincie și despre provincie. In tot cazul, la capătul recenziei sale despre cel de-al doilea volum de proză scurtă a scriitorului, acesta îi apărea nici mai mult, nici mai puțin decît „unul dintre cei mai serioși naratori din tânăra generație" — firește, tânără ... pe atunci. Judecată critică pe cât de darnică pe atât de vagă, dar pe care nimeni, nici chiar autorul însuși, n-a mai confirmat-o ulterior, însă nici n-a infirmat-o, căci, după numai două cărți de nuvele — „Mersul ciudat al lucrurilor" (1968) și „Ultima zi optimistă" (1971) — scriitorul a abandonat, cel puțin editorial, grațiile Muzei epicii în favoarea celor ale Thaliei și nu s-a mai reîntors la ea decât în romanul de față: „Fluxul apei dulci" (1985). Totuși, în ciuda unei despărțiri atât de lungi, el revine la ea într-o formă cel puțin la fel de bună ca aceea în care era când a părăsit-o și ceea ce a sesizat pe-atunci eruditul despre nuvelele de junețe va rămîne valabil, în mare și cu unele adaosuri firești, și pentru romanul de la începutul cărunțelii”.^[3]
Cu puțin timp înainte de marea plecare, Eugen Lumezianu a avut iniţiativa alcătuirii unui Album Eminescu la care au colaborat cu manuscrise inedite personalităţi ale literelor române de la Geo Bogza la Dan Verona. Exemplarul unic al Albumului a fost dăruit Muzeului Literaturii Române.
Executorul testamentar a părăsit lumea înainte de a-și îndeplini misiunea
La 21 octombrie 1994, la Constanţaşi-a pierdut viaţa scriitorul Marin Porumbescu (Bică), într-un incendiu care i-a mistuit locuinţa din mansardă. Se născuse la Bucureşti, la 12 mai 1921, urmase Liceul „Mihai Viteazul”, în a cărui revistă, „Mugurul”,a debutat cu versuri în 1941. În timpul celui de-al doilea război mondial, Marin Porumbescu a fost încorporat, luptând doi ani pe frontul de răsărit ca ofiţer de infanterie. La retragerea din Crimeea este printre puţiniisupravieţuitori ai unui vapor plin cu oameni şi cai scufundat de aviaţia inamică. După studii de drept întrerupte, lucrează trei ani ca funcţionar de minister, iar între 1951-1957 reintră în armată, pe care o părăseşte bolnav de tuberculoză. Între 1959 şi 1967 este îndrumător cultural la Constanţa, contribuind şi la apariţia săptămânalului „Tomis”. Debutează editorial cu volumul „Ceasul viu”, 1965, după care urmează „Ucigaşul de papagali”, 1968, „Guşteriişi patru pipe”, 1970 şi „Păsări subterane”, 1972. Publică numeroase schiţe, povestiri şi nuvele, ca şi studii şi articole de folclor în „Gazeta literară”, „Viaţa Românească”, „Luceafărul”, „Vatra” şi „Tomis”. Odată cu scriitorul a pierit în flăcări biblioteca sa de peste 1 000 de volume şi un fişier cu peste 2 000 de subiecte riguros selectate.
Eugen Lumezianu, executorul lui testamentar, murise cu 4 ani înaintea testatorului.”[4]
 


Omagiu dascălului
Un text pe carte i l-aaam solicitat de Ziua învățătorului pare mai actual ca oricând.
„Venind din adâncul timpului, de pe vremea când încă nimeni nu rostise cuvântul care să-l numească, dascălul traversează istoria pe jos, lucrând cu modestie la luminarea minții și inimii celor pe care-i naște ca să poarte planeta pe umerii lor.
Coronița cu flori a premiantului e simbolul nimbului de cultură și vrednicie așezat de el temeinic și cu trudă mare, pe frunțile a generații și generații de tineri care pornesc în viață urmându-l și strigându-l la greu: Învățătorule!
Nu i s-au ridicat statui și nu prea i s-a fixat chipul pe pânză de geniale peneluri, nu s-au compus despre el oratorii, fiindcă e în destinul lui să fie văzut de-a pururi viu în șaua catedrei vechi, aplicat cu sapa în mână asupra ogorului din spatele școlii, în sălile muzeelor, pe șantiere, pe scena de-atâtea ori improvizată a celei mai frumoase serbări – mereu înconjurat de scăfârliile sprintene, deschise spre el, ale copiilor sau singur, o dată pe zi, în drumul spre casă, ducând sub braț o pâine, răsplata împărătească pe care o primește mereu îndatorat.
Blazonul lui nu e cusut cu aur pe prapuri de mătase, nu e bătut în argint orgolios și nu-i de aflat în nici unul din clasicele heraldice cu file de saten, ci e încrustat definitiv în sufletele tuturora, pentru că, iată, prin el am ajuns să trăim astăzi pe deplin în binecuvântata zodie în care toți oamenii spațiului românesc, dar absolut toți oamenii vii, pot desluși cu ușurință prin slove, calea spre perpetuata avuție care e cunoașterea.
El e pasărea Phoenix, suferind până la cenușă pentru erorile celor care-i năruie lucrarea de inimă și de conștiință – nefericiții repetenți ai istoriei – și reînviind cum îl cunoaștem, cu un tic, cu cifre, o poreclă, ca să străjuiască a doua naștere a fiecărui copil, știți nașterea grea care începe cu bețișoare și cerculețe și care pentru oamenii-oameni n-are sfârșit”.

Eugen Lumezianu
 

---

Despre Aurelia Lăpuşan
Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ștefan Lăpușan.
 
Citește și:
Istoria Dobrogei: Demetru Cruțiu Delasăliște, un fervent susținător al limbii esperanto