Istoria Dobrogei Constănțeanca Florica Botez și indianca Maitreyi, același idol, Tagore

• Un portret apărut în publicația locală „Dacia” este definitoriu pentru portretul uneia dintre personalitățile Constanței, trecută repede în uitare:„Florica Botez, directoarea Școlii primare de fete No. 4, este fără îndoială una dintre cele mai distinse membre ale corpului didactic primar din Constanța. Scriitoare fină și de o rară sensibilitate artistică, muziciană subtilă și pictoriță de mare talent, d-sa este un model de spirit ales și rafinat printr-o vastă cultură generală, care face onoare sexului căreia aparține și constituie o adevărată glorie pentru corpul didactic primar pentru că d-na Florica Botez este cel puțin tot pe atât de bună profesoară pe cât de mare artistă”.[1]

Florica Botez s-a născut la 10 iulie 1876, la Iaşi, în familia unui militar. A studiat pianul şi îşi dorea să devină medic, dar moartea tatălui a silit-o să renunţe la studii pentru a deveni institutoare. S-a căsătorit cu locotenentul Ion Poenaru, cu care a avut două fete: Jana (născută în 1905, artist plastic) şi Florica-Maria (născută în 1906, medic). A venit la Constanţa la 1913 şi a rămas până în 1928. Desfăşoară o bogată activitate cultural-artistică: scrie scenete, dă concerte de pian, recenzează pentru diverse ziare evenimente culturale şi mondene, organizează expoziţii de pictură, în perioada 1925-28 semnează opt „personale” la Constanţa.[2] A încetat din viaţă la 4 aprilie 1956.
 
 Florica Botez este înmormântată în Cimitirul Bellu din Bucureşti. I-a supravieţuit 15 ani idolului său Rabindranath Tagore, care a trăit în perioada 7 mai 1861-7 august 1941.[3]

Jeana Poenaru, pe podiumul învingătoarelor

La 12 martie 1927, ziarele anunţau că „D-ra Jeana Poenaru, fiica distinsei noastre colaboratoare, d-na Florica Botez, directoarea școalei primare No. 4 de fete, din localitate, o elevă merituoasă prin excelență în primii ani ai școalei și o studentă mult lăudată acum, la concursul de absolvire a Școalei de Belle Arte, a obținut premiul I, cu mențiunea : „foarte bine“. Pentru pictura d-sale premiată, d-na Poenaru a obținut  premiul „Lecomte du Noüy” al Academiei Române; la acel concurs au participat 30 de concurenți. Pentru acest frumos și strălucit succes, transmitem atât fericitei concurente cât și mamei, felicitările noastre.[4]
În paralel cu pasiunea pentru pictură, Jeana Poenaru urmase modelul mamei: se titularizase în geografie, specialitate principală, istorie, specialitatea secundară, pentru a preda în învățământul secundar și comercial elementar din orașul Constanța.[5]
Dar avea și o altă pasiune alături de pictură: dansurile populare. În 1936 se desfășurau la Berlin Jocurile olimpice. Echipa de dansuri din România reprezentând Secțiunea Hora a Ligii naționale a femeilor române o avea printre componenții ei și pe Jeana Poenaru.[6] În costume naţionale au executat admirabil jocuri româneşti: Hora nunţii, Floricica, Ţărăncuţa, Ceasornicul, Zuralia şi Slănicul, impresionând publicul.[7]
Pe Jeana Poenaru, căsătorită cu primul prefect comunist al Constanței, o mai întâlnim în 1956 expunând într-o  expoziţie colectivă de lucrări plastice: pictură, grafică şi sculptură organizată de către Uniunea Artiştilor Plastici din R.P.R. „Din cele peste 100 de lucrări de pictură şi grafică şi 11 sculpturi, scria cronicarul, majoritatea sunt realizate cu subiecte din regiune, iar mulţi din cei ce le semnează, cum sunt Boris Caragea, Ion Jalea, Lucian Grigorescu, Dumitru Ştiubei, Marius Bunescu, Duşa Poenaru Jeana etc. sunt originari din satele şi oraşele Dobrogei”.[8]

 

Două admiratoare ale poetului indian Tagore: Jeana Poenaru și Maitreyi

Fiecare din noi a citit cel puțin o dată sfâșietoarea poveste de dragoste dintre tânărul Mircea Eliade și fiica gazdei sale din Calcutta, Maitreyi. Și măcar cu acest prilej a aflat despre fascinația tinerei bengaleze față de idolul pe care îl aprecia o Indie întreagă, filozoful Rabindranath Tagore.
În romanul „Dragostea nu moare”, scris la 42 de ani distanță de la idila cu Mircea Eliade, Maitreyi Devi își evoca idolul de care se simțea fascinată: „În tinerețea noastră și până la sfârșitul zilelor sale, lui Rabindranath i s-a spus de către compatrioții săi tineri și bătrâni sau Rabi-babu sau Rabi Thakur. În străinătate, numele lui fusese anglicizat în Tagore. În prezent găsim și bengalezi distorsionându-i numele:„Tyagore”. Nimic nu poate fi mai neplăcut la auz. Nici Rabi Thakur ori Rabi-babu nu sunt formulele cele mai potrivite de adresare, dar așa i se spunea. Celebrul editor Ramapanda Chatterjee îl numea „Poetul”. Mai târziu m-am deprins să-i spun și eu așa. Niciodată nu m-am adresat lui spunându-i Gurudev. Studenții de la Santiniketan îi ziceau astfel nu în calitate de predicator care păstorește poporul pe plan religios, ci considerându-l învățătorul lor. El însuși nu s-a socotit niciodată pe sine drept preceptor religios, ci numai poet.”[9]

Cel mai mare poet al Indiei moderne, Rabindranath Tagore, este și astăzi apreciat un geniu polivalent, cu o operă de peste 200 de volume, din care 56 erau volume de poezii, 49 piese de teatru, 32 romane, 12 volume de nuvele și 63 de eseuri.

 Tagore a realizat în opera sa uriaşă o sinteză superioară şi originală între vechea cultură indică şi spiritul culturii moderne occidentale. A fost înainte de toate un mare liric, așa cum îl apreciau criticii.[10]

Cine nu știe că românul Mircea Eliade, cel mai mare filosof al religiilor lumii, a stat în India în perioada anilor 1929-1931 în casa mentorului său a cărei fată, Maitreyi, devine subiectul celui mai emoționant și tragic roman de dragoste? Prin Maitreyi, eroul cărții, Allan, alias Mircea Eliade, face cunoștință cu Tagore pe care pare a fi chiar gelos. Pentru Maitreyi, scrie Allan, „Poetul e mai mult decât guru, e prieten, confident, logodnic, zeu, poate amant. Îmi mărturiseşte că nimeni nu bănuieşte legătura lor. O iubire indiană. Și astfel își suprima starea de gelozie adolescentină care îl cuprindea lângă Maitreyi.

Maitreyi Devi era fiica celebrului profesor indian Dasgupta, unul din discipolii preferaţi ai lui Rabindranath Tagore, despre care a scris mai multe cărţi de răsunet.^[11] Scriitoare de seamă a Indiei, Maitreyi vine abia în 1974 în prima sa călătorie în România, ca invitată a Uniunii Scriitorilor, care a ţinut să-şi manifeste astfel recunoştinţa pentru traducerile din literatura română, apărute datorită ei în diferite publicaţii indiene.
 

Tagore-prietenul României

Rabindranath Tagore întreprinde, în anul 1926, un voiaj în Europa vizitând Italia, Franţa, Anglia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria şi România. În toate aceste ţări a ţinut o serie de prelegeri, militând pentru pace, toleranţă, respingerea violenţelor de orice fel, diversitate culturală şi făcând cunoscută popoarelor vizitate admiraţia pentru natură şi pentru patria sa, India. În România sosește la sfârșitul lunii noiembrie 1926. Pe peronul Gării de Nord, poetul a fost întâmpinat de reprezentanţii Ministerului de Externe, ai Ministerului Artelor, de Ion Marin Sadoveanu – inspector general al teatrelor, şi de reprezentanţi ai ziarelor din Bucureşti.[12] I se face o primire deosebită, celui care a primit Premiul Nobel pentru literatură în 1913. Tagore a venit în București însoțit de câțiva membri ai familiei sale.[13]

„Am venit în România ținând să văd, mai ales, jocurile și costumele dvs. Am observat cu bucurie că există mult ritm în mișcări și multă armonie în culori. Am auzit că aveți o poezie populară interesantă. Aveți o limbă destinată pentru ritm și poezie (...) Eminescu trebuie să fi fost foarte chinuit. Poezia sa sfârșea într-o  mare revoltă, în loc să se înalțe în imn de slavă. De ce într-o țară așa de mică, atât de mare amărăciunea? Respectați poeții, căci ei reprezintă sufletul bun al poporului”.[14]

Poet, filosof, romancier, eseist, estetician, dramaturg, actor, regizor, cântăreţ, muzicant, coregraf, pedagog şi  pictor, Rabindranath Tagore a dat lumii tot ce este frumos în India şi i-a adus Indiei tot ce este frumos în lume. Bogata sa activitate de peste 60 de ani n-a fost decât o sinteză a marilor valori culturale şi spirituale ale lumii, imaginaţia sa n-a lăsat nici un domeniu  de artă neexplorat, gândirea sa a cuprins cele mai înalte idei şi cea mai subtilă sensibilitate a sufletului omenesc. Aproape pe neştiute, România a descoperit în Tagore un semen al lui Eminescu şi chiar dacă cuvintele poetului indian îi soseau prin formatul traducerii, în gândirea sa el l-a regăsit pe acela care îşi lăsase ultimul dor la marginea mării.[15]

În ziua de 24 noiembrie 1926, întreaga societate bucureşteană s-a adunat în Piaţa Teatrului Naţional şi pe Calea Victoriei, pentru a participa la prelegerea pe care marele poet şi filozof indian a ţinut-o la Teatrul Naţional, în prezenţa membilor familiei regale.
Câţiva ani mai târziu, la 25 decembrie 1931, în ziarul „Cuvântul,” a apărut un articol semnat Mircea Eliade şi intitulat „Vorbeşte Rabindranath Tagore”. Mircea Eliade a fost găzduit de poet la Shantiniketan Visva-Bharati şi în dialogul pe care l-a avut cu acesta l-a întrebat ce-şi mai aminteşte din călătoria sa la Bucureşti. Poetul a răspuns: „Ei bine, aţi fost atât de buni cu mine, aţi fost atât de calzi şi de imediaţi faţă de operele mele, iar regele Ferdinand mi-a făcut cinstea să mă invite la Palat. Masa a fost atât de familiară, ca aici, în Orient, unde poetul este mângâietorul şi sfetnicul regelui….eu aduc din România, ca dealtfel din întreaga Europă, o bucurie…”[16]

„Ambasadorul păcii, bunătății și înțelegerii între oameni”, cum era supranumit,  era deja un apropiat al Casei regale române, familia sa găzduind în mai 1920, la Calcutta, expediția prințului Carol al II-lea în jurul lumii. De asemenea, Tagore a avut mulți prieteni și admiratori în rândul elitei culturale române, atât din țară, cât și din străinătate, fapt ce a contribuit la o amplă receptare a operei sale în România.Printre ei: Ana de Noailles, Panait Istrati, Alexandru Busuioceanu, Lucian Blaga, Mircea Eliade ș.a.[17]
Bustul  lui Rabindranath Tagore găzduiește astăzi în foaierul Teatrului Național, locul în care, în acea toamnă a anului 1926 poetul a ținut un discurs despre viața și poemele sale. Statueta a fost dăruită statului român în 1998 de către Consiliul Indian pentru Relații Culturale. La sosirea în București, Tagore a plantat un copac în parcul Cișmigiu și a declarat că ospitalitatea românilor i-a umplut inima de fericire.[18]

În 1998, la Editura « Paideia »  a apărut volumul „Tagore - România -Amintiri” - carte care „adună laolaltă articole din presa vremii referitoare la vizita lui Rabindranath  Tagore în România, oferind astfel o imagine fascinantă a minții unui poet, scriitor, pictor și filosof remarcabil”, după cum precizează în introducerea cărții Rajiv Dogra, ambasador al Indiei la București. Volumul bilingv nu se rezumă doar la simpla însumare a unor fragmente de articole din 1926 -când a avut loc vizita lui Tagore -, ci conține și fragmente din creația poetului, facsimile, portrete, fragmente din interviuri și declarații, o punctare cronologică a traducerilor, articolelor, studiilor publicate la noi despre personalitatea copleșitoare a lui Tagore. Printre contributorii volumului coordonat de Daniela Neacșu se numără Liliana Lazia, directoarea Bibliotecii județene I N Roman, plecată prea timpuriu dintre noi, și Vanghele Culicea, șef departament la aceeași instituție.


 

„Dacă Te-aș vedea vreodată ?...

Iată cum povesteşte Florica Botez împrejurările în care l-a cunoscut pe Rabindranath Tagore. — „De la citirea „ Gitanjali”, strălucită capodoperă a poetului, am devenit o entuziastă admiratoare a lui Rabindranath Tagore. Vag, foarte vag, palidă speranță aprindea scânteia unui rând. „Dacă Te-aș vedea vreodată ?... Apoi am citit în ziarele Capitalei că cel mai irealizabil vis pe cale de-a te împlini: Tagore va trece prin Constanţa.[19] „Aştept seara. La debarcader zăresc o formă luminoasă plutind învăluită în faldurile largi ale hainei biblice. Este el, marele poet, care coboară acum în cabina vaporului care-l va purta departe. Şi nu-i voi vorbi niciodată? Intr-adevăr un cordon poliţienesc opreşte publicul, Tagore nu mai primeşte pe nimeni. Lupt totuşi împotriva mulţimii, sparg cordonul, se face drum și reușesc să urc puntea. Traversez apoi coverta, scobor scările şi prin uşa larg deschisă îl zăresc mângâind un căpşor de copil aproape pe adormite. Cu un gest obosit Tagore mă invită să intru şi ridicându-se  urmăreşte cu interes şirul cuvintelor mele, zâmbeşte cu indulgenţă, întrebă des, murmură câte ceva. Am vorbit mult… Am fost înțeleasă, am arătat imensul regret al păturii intelectuale locale că nu poate avea divina fericire de a-i auzi cuvintele! Ochii două diamante negre mă privesc blând, iar o aureolă joacă ritmul capului argintat. Cerui permisiunea să-i ating sfânta mână cu buzele mele…Cu mii de lumini binevoitoare, cu un gest lent o ridică până la gura mea. Un fior divin, electric a pătruns pentru eternitate în toată materia corporală purificând-o. Își aruncă ochii spre fiica mea cuprinsă de aceleași sentimente invitând-o să mă imite…Blând, o binecuvânta…[20]

La plecare îi cer permisiunea de a-i scrie. Patriarhul îmi îngăduie această favoare cu o sinceră mulţumire. Şi... într-o zi, luând condeiul, după o oră, urcam transfigurată scările consulatului britanic. Cer adresa exactă. Aflu că e Conte, deci Sir. Şi..., via Brindisi, o caldă parte din sufletul meu călătoreşte pe apă, spre Marele Apostol !”[21]

Florica Botez primește răspuns la scrisoarea înflăcărată pe care i-o trimite, dar purtând doar autograful Poetului căci el era plecat într-un lung voiaj lăsând secretarului său misiunea de a întreține corespondența primită.
Iată că la Constanța, două femei curajoase, mamă și fiică, îndrăgostite de poezia acestuia au ocazia fericită de a-l cunoaște și coresponda cu el.
 
 
Despre Aurelia Lăpuşan

Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ștefan Lăpușan.
 

Citește și:

Istoria Dobrogei Cernavodeanul Alexandru Claudian, valoros filosof, sociolog și poet