Istoria Dobrogei Ziaristul Alecu Dumitru Demetriad - eroul necunoscut al Constanței

Alecu Dumitru Demetriad s-a născut în Constanţa, a fost reporter de război pe lângă Marele Stat Major, distins pe câmpul de luptă de către comandantul Corpului Aerian Român, care - pentru fapte excepționale de arme – i-a remis însemnele medaliei „Bărbăție și Credință cu spade” și „Crucea Serviciului Credincios cu spade”.[1]
 
S-a scris puțin despre el. Nici măcar în enciclopediile locale, în istoria presei dobrogene nu a fost pomenit. Nu se cunosc datele biografice, ci doar, preluate din alte surse, faptul că s-a născut la Constanța și a fost deopotrivă publicist, fondator de ziare, artist, regizor, militant pentru cauza presei locale.
Între 1 noiembrie și 13 decembrie 1923 Dumitru Alecu-Demetriad redactează o revistă saptămânală intitulată Zumbai, care apare doar patru numere și la care acesta este director împreună cu Romeo Drăgan. A publicat scurte povestiri și poezii umoristice, șarade, epigrame, unele cu tentă indecentă, motiv pentru care publicația este suspendată.
Mai târziu devine director al publicaţiei Salvatorul, organul de presă al organizației Partidului Poporului din Constanța, de la 1 septembrie 1932 până în septembrie 1935.
Colaborează la Marea Neagră, Voința Dobrogei. Editează, la București,  împreună cu Al. Doinar, publicaţia Ziua, cu apariţie 31 iulie 1914 - 15 august 1916 urmând a apărea la Constanța între 26 octombrie 1930 și 20 decembrie 1937.
Pe parcursul vieții și activității publicistice a mai semnat: Aldem; Dem; Al. Dem; Al. Demetrius (în ziarele din Constanţa: „Cronia literară”, „Cronica Dobrogeană”, „Dacia”, „Farul Nou”,  „Tribuna”, „Ziua”).
Pe Alecu Demetriad îl întâlnim în 1936  preşedinte al Sindicatului Ziariştilor din Constanţa, director al săptămânalului Cronica dobrogeană, organ independent al industriei, comerţului şi meseriilor, şi autor al monografiei „Contribuţiuni la istoricul presei româneşti din Dobrogea”, deputat ţărănist, inspector general de românizare şi control.A înfiinţat şi condus la Constanța Conservatorul liber de artă dramatică al „Astrei”.
Este cel care vine în ajutorul presei dobrogene și propune elaborarea unui cod deontologic, cât și la definirea unor considerente referitoare la statutul ziaristului constănțean care la momentul respectiv nu beneficia de facilități în desfășurarea profesiei. Pledează pentru dezvoltarea presei de provincie, a celei regionale, a presei care milita pentru Dobrogea și pentru interesele ei și era cu totul împotriva presei politice, care clădea publicații cu interese ascunse.
Primul  sindicat al presei din Constanța
Despre un sindicat al presei la Constanţa se poate vorbi ca proiect enunţat public abia în mai 1916, când Petru Vulcan, proprietar de revistă şi publicist, adresează în coloanele Liberalului Constanţei^[2] un apel către confraţii de condei, directori, publicişti şi corespondenţi de ziare, să constituie un organism bazat pe interese profesionale. „Ar dispărea orice animozitate dintre noi, şi în loc de a ascuţi penele să ne rănim reciproc, fără rost, dându-ne în spectacol, ne-am păstra toată energia şi transformând penele în săgeţi veninoase, le-am îndrepta contra vrăjmaşului comun. Un sindicat al presei la Constanţa ar fi şi un act de înalt patriotism, căci prin influenţa noastră asupra maselor am româniza toate conştiinţele autohtonilor să simtă şi să cugete româneşte.”^[3]
Din păcate, iniţiativa lui Petru Vulcan se amână din pricina devastatorului război care bătea la uşa României şi la care Dobrogea devenise de la un capăt la altul front de luptă.
Petru Vulcan a murit în februarie 1922. În acelaşi an, dar la sfârşitul lui, se constituie la Constanţa Uniunea Ziariştilor Dobrogeni. Decizia a fost grăbită şi de evenimentele de pe plan internaţional, şi de organizarea Congresului presei române. Discuţiile şi deciziile sunt luate tot în redacţia ziarului Liberalul^[4].
Statutul Uniunii Ziariştilor Dobrogeni era foarte larg, cuprinzând numeroase aspecte de etică profesională. Scopul societăţii era: de a strânge legăturile de solidaritate între membri; de a apăra în orice împrejurare prestigiul şi demnitatea membrilor săi; de a apăra interesele morale şi materiale ale ziariştilor; de a urmări ridicarea nivelului moral al presei. Chestiunile de politică nu trebuiau să facă obiectul dezbaterilor sau manifestărilor de orice fel ale uniunii. Puteau să devină membri ai noii asociaţii colaboratorii oricărei publicaţii din Dobrogea, ca şi ziariştii cu domiciliul în Dobrogea, admişi de adunarea generală cu majoritate absolută. Conducerea Uniunii era asigurată de un comitet compus din 5 membri, ales pentru un an, în adunările generale, prin vot secret, cu majoritate absolută de voturi”.^[5]
În zilele de 3-5 decembrie 1922, a fost organizat primul Congres al ziariştilor de provincie din România. Uniunea Ziariştilor Dobrogeni fusese primită în sindicatul naţional. La Congresul de la Bucureşti s-a votat în principiu constituirea unei federalae a asociaţiilor de presă, delegând o Comisie care să studieze organizarea sa.^[6]
Ideea federalizării presei, a concentrării acesteia pentru a-şi susţine cauza nu a fost încurajată mai ales de autoritatea politică care vedea în această solidaritate un pericol real. Și totuși, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din Bucureşti s-a constituit în paralel cu Federaţia presei  periodice române, Sindicatul ziariştilor din Moldova, Sindicatul presei române din Ardeal şi Banat, care s-au unit şi în 1932 au format Federaţia generală a presei din provincie. Uniunea ziariştilor profesionişti s-a afiliat de la început la Federaţia internaţională a ziariştilor”.^[7]
Cu siguranţă, această organizaţie profesională a avut rolul ei în viaţa provinciei. „Anul 1923 este cel mai prosper din istoria presei dobrogene, căci atunci apar 25 de organe de presă între care deosebim trei cotidiene (Dobrogea Jună, Dacia şi Marea Neagră un hebdomadar satirico-literar, oficioase de partid, reviste literare, splendidele Anale ale Dobrogei), raporta secretarul Uniunii Ziariştilor Dobrogeni, Al.D. Demetriad, la unul din forumurile profesionale. Presa românească din Dobrogea, conchidea ziaristul, şi-a făcut datoria de a câştiga pentru locuitorii provinciei egalitatea drepturilor civice, în ordinea economică ea a determinat forurile oficiale să acorde întreaga atenţie dezvoltării ţinutului, iar pentru cultură a făcut şi face sacrificii pe care nu i le justifică vreo excepţională bunăstare, ci caracterul ei romantic, dezbărat de ideea oricărei preocupări utilitare“.^[8]
La 19 februarie  1933 s-a  constituit Comitetul de direcție al Sindicatului, având următoarea componență: D.Cruțiu-Delasăliște-președinte; M.St. Cernică și Ion Neicu-vicepreședinți; Nic.I.Butucescu-secretar; N.Lupu-casier; Al.Doinaru, N.S.Cărpinișanu, V.Burlan, Remus Filip - membri; I.N.Duployen, Al.Demetriad și M.Panaitescu, cenzori. 
Congresele  Federaţiei generale a presei de provincie
În 1934,  Uniunea ziariştilor profesionişti  din Dobrogea organiza la Constanţa cel de-al treilea Congres al Federaţiei generale a presei de provincie, prilej cu care se făcea o primă incursiune în istoria presei dobrogene.
Anticipând marele eveniment publicistic de la Constanţa, încă din 9 septembrie 1933  este editat, la tipografia „Albania“, un număr unic în patru pagini numit Dunărea şi Marea, Foaie festivă realizată de Cercul ziariştilor din Constanţa cu prilejul Congresului presei din Dobrogea şi în întâmpinarea Congresului general al presei de provincie. Semnează articole D. Cruţiu Delasălişte, I.N. Duployen, Al. Demetriad, Al. Gherghel, Constantin Irimescu, Cezar Petrescu, Constantin Sarry, Stelian Ştefănescu, S. Tudor, C. Zlotea ş.a.^[9]
Prima ediţie a Congresului se ţinuse la Bucureşti, în 1932, cea de-a doua la Reşiţa şi următoarea la Constanţa în zilele de 29-30 septembrie 1934, în sala Palatului municipal (astăzi sala de festivităţi a Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie). Scopul declarat al congresului de la Constanţa a fost anunţat limpede din ordinea de zi: apărarea libertăţii scrisului, a prestigiului, a intereselor profesionale ale tuturor ziariştilor din provincie.
 Istoricul presei Dobrogei de la tribuna Congresului
Raportul prezentat de Al.D. Demetriad la congres se numeşte „Contribuţiuni la istoricul presei româneşti din Dobrogea“. În 15 pagini tipărite sub egida Dobrogei June sunt prezentate consideraţii asupra evoluţiei jurnalisticii locale. Studiul este prefaţat de Constantin Sarry, preşedintele Uniunii ziariştilor profesionişti din Dobrogea. Istoricul descrie importanţa primelor publicaţii: Steaua Dobrogei, foaia intereselor locale, de la Tulcea, care şi-a îndeplinit onorabil misiunea de fondatoare a presei în Dobrogea, apoi Farul Constanţei, o sinteză a idealurilor ce tind la înălţarea oraşului Constanţa, împlinind simultan şi nevoile de publicitate ale administraţiei locale.
„Prin anul 1895, scria în raportul său Al. Demetriad, încep în Dobrogea frământările pentru obţinerea drepturilor cetăţeneşti. Fireşte că pentru întreţinerea agitaţiei pe această temă s-a recurs la serviciile ziarului, care prin puterea ce i-o conferea cuvântul tipărit era instrumentul cel mai în măsură să conducă la izbândă. Şi astfel apare în Dobrogea, în oraşele Tulcea şi Constanţa, o presă puternică, atât ca număr, în 1889 şi în 1899, cu un total de opt periodice - cât şi ca înfăţişare şi conţinut, de data aceasta făcând gazetărie militantă, pentru triumful unui ideal etic, social şi naţional, intelectual, cu răspundere şi cu pregătire pentru îndeletnicirea scrisului.„Subliniez aici - scria Al. Demetriad – Că „geniul ziarelor dobrogene dintr-această epocă frământată a servit într-o măsură oarecare demonstrând cum ar trebui să fie o presă provincială, cu alte cuvinte, punând în judecata celor care aveau facultatea de a gândi pe deasupra măruntelor socoteli ale vremii problema necesităţii unei prese dobrogene independente. Şi astfel din noianul acestor dibuiri, bravând descurajarea semnată de numeroasele încercări ratate, ca şi regimul excepţional al presei din Dobrogea apare, în 1904, ziarul Dobrogea Jună, organ al apărării intereselor dobrogene, afirmând pe frontispiciul său lozinca unei biruinţe viitoare - biruinţă fără de care poate că provincia ar fi rămas şi astăzi la rolul de haltă de ajustare a tuturor «Vântură-lume», «California tuturor aventurierilor» (...). Lozinca aceasta care a străbătut până în zilele noastre odată cu gloriosul organ de presă şi cu harnicul său întemeietor, d. Constantin Sarry, ilustrul nostru preşedinte şi maestru, sună «Dobrogea dobrogenilor». Ziarul, după 30 ani de existenţă, este primul instrument al opiniei publice din provincie care a dat măsura şi tonul unui adevărat ziar. Alte organe de presă au mai apărut în preajma acestei tribune şi au reuşit chiar să ajungă cu un bogat şi glorios stat de serviciu până în zilele de faţă, cum este cazul ziarului Dacia, fondat de Constantin Irimescu, care a fost cel dintâi cotidian apărut în provincie, încă din anul 1914; dar meritul întâietăţii revine Dobrogei June şi toţi simbriaşii scrisului dintr-această parte a ţării recunosc lui Constantin Sarry calitatea de întemeietor al presei în Dobrogea - singurul punct asupra căruia toţi ziariştii cad, unanim, de acord.  Întors din captivitate - Constantin Sarry este făcut prizonier de bulgari timp de doi ani - pledează mai întâi în Bucureşti, apoi acasă, la Constanţa, pentru grabnica refacere a ţinutului devastat de armatele de ocupaţie. Ziarul e ca acei stâlpi rămaşi din vechi vremuri pe care se poate citi istoria locurilor. Anul 1923 este cel mai prosper din istoria presei dobrogene, căci atunci apar 25 de organe de presă între care deosebim trei cotidiene. Presa românească din Dobrogea, conchide ziaristul-raportor, „şi-a făcut datoria de a câştiga pentru locuitorii provinciei egalitatea drepturilor civice, în ordinea economică, ea a determinat forurile oficiale să acorde întreaga atenţie dezvoltării ţinutului, iar pentru cultură a făcut şi face sacrificii pe care nu i le justifică vreo excepţională bunăstare, ci caracterul ei romantic, dezbărat de ideea oricărei preocupări utilitare“.^[10]
Semnalul de alarmă pe care îl trage Al. Demetriad în intervenţia sa se referă la disiparea ziarelor pe motive politice, regrupându-se pe sfere de interese la concurenţă neloială şi la lipsa implicării statului în susţinerea logistică şi financiară a marilor publicaţii.
Actorul-jurnalist și nevoia unui teatru național la Constanța
Cronicile din presa locală îi laudă prestația actoricească: „D. Al. Demetriad, ziaristul plin de sarcasm ce-şi scrie articolele cu floreta şi picură în ele comori nebănuite de stil şi violenţă, a fost o revelaţiune pentru publicul constănţean, în faţa căruia n-a jucat teatru niciodată, fiind gelos pe reputaţiunea d-sale de gazetar. D-sa a făcut o creaţie neaşteptată din ingratul rol al lui Scaur şi repetatele aplauze la scenă deschisă ca şi chemările la rampă, i-au răsplătit îndeajuns curajul de a-şi fi călcat pe inimă apărând în faţa celor ce-i savuraseră proza cotidian, şi-n altă postură decât cea cunoscută. Căci, dl. Al. Demetriad nu este un începător de teatru ci, din teatru a debarcat în gazetărie (subl.n.).
Al. Demetriad, actorul distribuit în câteva producţii dramatice locale, face o pledoarie sub titlul: „Problema teatrului naţional în Dobrogea”:
„Necesitatea înfiinţării unui teatru naţional permanent la Constanţa, pe seama căruia ar trebui dată întreaga Dobroge, se face pe fiecare an ce trece mai adânc simţită. Provincia noastră, cu metropola ei - Constanţa - stă, dintr-acest punct de vedere în stare de inferioritate faţă de toate celelalte centre culturale, ca şi mai cu seamă datorită convenabilităţii mijloacelor feroviare, găsesc o justă şi deplină compensaţiune prin intervenţia turneelor.
Ceea ce, la Constanţa, ca şi pentru întreaga Dobroge, nu poate să fie aşişderea. De abia dacă din când în când se abate, mai mult de ochii lumii şi prin metropola noastră, câte un turneu oficial al primei scene naţionale. Depărtarea şi poziţia periferică fac ca la Constanţa protagoniştii să vie însoţiţi de elemente mediocre - umpluturi, dubluri - , prevăzuţi cu recuzita de mântuială, cu decoruri reduse şi cu ideea preconcepută de a trage „rasoleală”; ceea ce înseamnă că noi, constănţenii, plătim preţuri exorbitante la teatru - la turneele oficiale ale „Naţionalului”, căci de celelalte să nu mai vorbim! - spre a înghiţi „chiuluri”. În aceste condiţiuni pentru „Metropolă”, este de la sine înţeles că în celelalte oraşe principale ale Dobrogei - Tulcea, Bazargic, Silistra - lucrurile se petrec şi mai rău.
Or, teatrul a încetat de multă vreme să mai fie o manifestare de artă menită să satisfacă simple capricii şi necesităţi de divertisment; şi poate că niciodată teatrul n-a fost în realitate numai atât. Dar mai mult decât oricând, în zilele de faţă, teatrul este o înaltă şcoală experimentală, în care se pun şi se dezleagă probleme sufleteşti şi, în acelaşi timp un izvor de cultură de cea mai autentică valoare, din înţelepciunea căruia se pot forma oameni în spiritul civilizaţiunii unei epoci din razele de lumină ale căruia se pot încălzi generaţiunile care prin simţirea lor bogată fac măreţia unui popor.
Noi n-avem pretenţia că am inventat praful de puşcă spunând aceste adevăruri elementare. Ceea ce e mai curios, e faptul că toţi intelectualii noştri sunt de acord cu ele, nu vedem însă să apară soluţia problemei care le naşte. Cum poate să fie cu desăvârşire imposibilă realizarea unui teatru naţional al Dobrogei, când Dobrogea este definitiv şi integralmente câştigată idealurilor culturii româneşti şi tuturor formelor ei de spiritualitate? Desigur că această ipoteză nu se poate pune, nici chiar prin absurd. Şi atunci? Atunci nu rămâne decât să aşteptăm ca primarul Constanţei, vrednicul nostru primar dl. Horia Grigorescu, să ia şi iniţiativa  rezolvării acestei mari probleme naţionale. Noi îi vom sta într-ajutor şi din când în când îi vom reaminti despre aceasta...”[11]
 
Alecu N.Dumitru Demetriad, reporter de război
Alecu N.Dumitru Demetriad a fost reporter de război. A mers pe front alături de soldații armatei române cu blocnotesul de ziarist.  Publică în „Dobrogea Jună” un reportaj „Cu elefantul zburător peste Marea de Azov şi o întâmplare nostimă pe o plajă din Răsărit”.[12] Nu a apucat să mai publice din impresiile frontului trăite alături de soldații români căci în 1945 este arestat, judecat și condamnat cu lotul ziariștilor din Constanța, și trimis în lagărul de la Caracal. În acest sens, în 1944 în „Cuget Liber”, anul I, nr. 93 din 20 decembrie este menționat, ca epurat din presa dobrogeană alături de nume mari precum Constantin N. Sarry, Nicolae Butucescu, Dan Alecu și mulți alții, chiar în adunarea generală a Sindicatului Presei din Dobrogea care se adunase în mod special pentru a cerceta situația ziariștilor și publiciștilor dobrogeni. Hotărârea Sindicatului Presei din Dobrogea a fost adusă la cunoştinţa Sindicatului Ziariştilor Profesionişti din Bucureşti şi tuturor ziarelor din Capitală, pentru ca nici unul dintre cei epuraţi să nu mai poată activa în cadrele presei democratizate.”[13]
Un destin tragic, ca multe, foarte multe altele.
 
 
Despre Aurelia Lăpuşan
Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ștefan Lăpușan.
 

Citește și:
Istoria Dobrogei Arhitectul George Andriescu, un nume rămas pe o clădire
https://www.ziuaconstanta.ro/fondul-documentar-dobrogea-de-ieri-si-de-azi/articol/istoria-dobrogei-arhitectul-george-andriescu-un-nume-ramas-pe-o-cladire-6683.html

---