Istoria Dobrogei Episcopul Gherontie al Tomisului - „ctitor de osteneli”

 
În această lună marcată de Înviere și Lumină, de pocăință și iertare,  aducem un omagiu episcopului Gherontie, figură luminoasă a bisericii tomitane.
 

Reînfiinţarea episcopiei Tomisului în anul 1923 a fost una dintre marile iniţiative luate de patriarhul Miron Cristea, o luminoasă personalitate  a cărui activitate de peste două decenii la cârma creştinilor din Mitropolia Ungrovahiei a rămas săpată în istoria românilor prin fapte de exemplară pildă şi trăinicie.
 
La 8 martie 1923, prin Decretul regal 920 se reînfiinţează Episcopia Tomisului cu reşedinţa la Constanţa şi cu jurisdicţia asupra judeţului Constanţa, Ialomiţa, Durostor şi Caliacra. Prim episcop: Ilarie Teodorescu (1923-1926).
 
Instalarea primului episcop a avut loc la 21 mai 1923. Pentru întâmpinarea ierarhului orașul a fost îmbrăcat în haine de sărbătoare. La gară, au venit protoiereul județului, prefectul N. Negulescu și primarul orașului, Virgil Andronescu, alături de o mulțime mare de popor[1]. Cortegiul a plecat spre Catedrala episcopală, iar de-o parte și de alta a străzilor cetățenii și elevii orașului își salutau episcopul.
 
După ceremonia din biserică a urmat recepția de la Primărie, „în marea sală a oficiului stării civile, ornată cu velnițe naționale”, unde primul episcop al Dobrogei a primit mesajele de felicitare adresate de corpul consular, armată, autoritățile administrative, corpurile de magistrați și de avocați, apoi, toate oficialitățile au luat parte la un mare bal dat în „sala de bulă” a Cazinoului din Constanța. Festivitatea s-a încheiat seara, cu o retragere cu torțe.
 
Prima Liturghie a PS Ilarie a avut loc pe 24 iunie 1923, în Catedrala episcopală[2].
Din păcate, episcopul Ilarie nu a stat mult pe tronul arhieresc, căci o boală necruțătoare l-a răpit dintre enoriașii săi. Era 25 septembrie 1926 când a trecut la cele sfinte, la vârsta de 58 de ani, din care 32 de ani dedicați preoției la biserica Amza și 26 de luni de păstorire a Eparhiei Tomisului.
 
Solemnitatea numirii episcopului Gherontie de Tomis s-a făcut la 14 martie 1926, în Palatul Mitropoliei din Capitală, în prezenţa regelui Ferdinand şi a principelui Nicolae. Cu acel prilej, P.S. Gherontie rostise ca pe un jurământ: „în noua mea însărcinare mă voi folosi de trei arme apostolice: toiagul călătoriei, traista cu merinde și Cuvântul lui Dumnezeu”[3].
Apoi, la Constanța, preotul Gala Galaction (Grigore Pişculescu) ca delegat al Patriarhiei Române, în cuvântul său, spunea printre altele:
 
„Veniţi ca Gherontie al II-lea,[4] Episcopul acestor ţărmuri scumpe neamului nostru, veniţi după 1547 de ani de la primul Gherontie. Episcopatul vostru se întinde în latura răsăriteană a ţării şi populaţia pe care veţi chivernisi-o, în numele Arhiereului arhiereilor şi Împăratului împăraţilor – în numele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos – este felurită şi amestecată. În această eparhie, locuiesc paşnic câteva neamuri; în ea sunt împrejurări, stări şi conjuncturi cu totul deosebite şi fără pereche în alte Eparhii. Sunt fericit să ştiu că însuşirile sufleteşti pe care vi le preţuiesc de vreun sfert de veac, vor fi cu totul bine venite în această de Dumnezeu păzită Eparhie a Tomisului…“[5].
 
Alegerea și întronizarea în scaunul arhieresc tomitan, inițial ca episcop vicar, apoi titular, a fost intens mediatizată în presa vremii.  Mai apoi, fiecare prezență a sa în viața publică a obștei a rămas prinsă în coloanele ziarelor locale. Longevitatea pe care a avut-o în înalta funcție bisericească, profilul moral al omului bisericii pus de la început pe fapte sociale, filantropice,  de adâncă înțelegere a vieții omului de rând, de cunoaștere a rostului bisericii în comunitate, discretă, decisă, fără abuzuri și ostentări. „Sub înțeleapta sa conducere Biserica ortodoxă română în Dobrogea își află așezarea sa de veacuri fără deosebire de cea din vechiul regat”.[6]
A stat ani mulți și rodnici în jilțul arhieresc până a fost  retras, la 1 ianuarie 1942.
 

Episcopul Gherontie s-a născut la 1 aprilie 1866 în localitatea cu nume predestinat pentru el, Mănăstioara, din județul Putna. Tatăl,  dascălul bisericii din localitate, mama fiică de dascăl. A studiat la Seminariile din Roman (1883-1887) și Central – București (1906-1910) și la Facultatea de Teologie din București (1911-1915).
 
A ocupat mai multe funcții: diacon, profesor de muzică psaltică Ia Școala de cântăreți din Craiova (1902-1904), arhidiacon Ia Catedrala mitropolitană din București (1909-1915), profesor de practică liturgică și spirituală la Seminarul „Nifon” din București (1910- 1915). Tuns în monahism (1919), eclesiarh Ia Catedrala mitropolitană (1920-1923), tată a cinci copii pe care i-a crescut singur, arhiereu-vicar (hirotonit Ia 23 decembrie 1923) la Episcopia Constanței, cu titlul de „Silistreanul’ (1923-1926), și episcop eparhiot al Constanței. I se atribuie și calitatea de muzicolog, profesor de muzică psaltică.[7]
 

Încă de la începutul numirii sale ierarhul Constanței a avut, se vede, o relație specială cu presa. A fondat publicații, a colaborat la unele reviste și cotidiene laice din Dobrogea și din țară, precum „Analele Dobrogei”, „Dobrogea Jună”, „Tomis”, în ultima semnând peste 100 de materiale, dar și în „Timpul”, ziar pentru Bucovina, Basarabia și Moldova. Era abonat la diferite publicații, una fiind „Boabe de grâu”, revistă lunară ilustrată de cultură realizată de Emanoil Bucuța, cea mai densă publicație culturală interbelică.
 
A făcut parte din colegii redacționale, a îndrumat publicistica  bisericească.  În același timp, presa regională a consemnat bogata activitatea civică a episcopului Gherontie, implicarea sa în viața publică, fiind prezentat ca un model de moralitate și dăruire.
 
A semnat lucrări precum „Îndrumătorul liturgic”, „Scurt istoric asupra persecuțiilor religioase din Rusia Sovietică” (editura tipografiei Eparhiale din Chișinău). Cartea are la bază documente și mărturii ale refugiaților.  „Problema religioasă în viața noastră românească” este un alt titlu de lucrare pastorală.
 
De la început și-a propus să construiască un local propriu de seminar, să continue și să finalizeze lucrările la Palatul episcopal, să organizeze ritualul bisericesc în Catedrala episcopală prin formarea unui personal monahal, să înființeze o școală de cântăreți, și mai ales să cunoască nevoile preoțimii parcurgând la pas episcopia întreagă.[8]
 
Episcopul Gherontie era respectat și recunoscut ca o autoritate bisericească și de către greci, bulgari, armeni și musulmani, care îl invitau la manifestările lor religioase. „Dobrogea Jună” consemna despre vizita episcopului în satul Caraorman ( Răzoarele) unde copiii școlilor română și musulmană îl omagiază. Cum unii dintre copiii musulmani nu aveau fesuri, erau orfani de război, prelatul dă bani pentru a le fi cumpărate acestora tradiționalul obiect de port.[9]
 
 În privința strângerii de fonduri, Corul Episcopiei Constanței a susținut un concert vocal la Ateneul din București. Donații mai deosebite – ca gest - sunt cele venite de la Comunitatea Israelită de Rit Occidental din Constanța, de la membrii Cercului preoțesc „Cosareni” din Ialomița - care și-au donat, în avans, salariile pe o lună -, de la preoți și cântăreți din Ialomița etc. Lor li se adaugă laici din toată țara. Între aceștia profesorul Simion Mehedinți.[10]
 
În 1926, la una din acțiunile de împroprietărire din Dobrogea, Gherontie se deplasează în satul Izvorul Mare, și le vorbește sătenilor despre importanța acestei măsuri legislative: „Cine se gândește numai la faptul că acest pământ sfânt pe care ați trăit, pe care unul v-ați născut și ați îmbătrânit, acum nouă ani de zile nu mai era al românului nostru, acela își dă seama că dacă azi noi – stăpânirea politicească și bisericească – am venit să vă întărim drepturile asupra lui, pentru voi și pentru neam de neamul vostru, apoi, nu noi suntem acei ce vi-l dăm, ci Dumnezeu este dăruitorul. El vă dă pământul, căci al Lui este.”[11]
 
În 1927, în fața adunării eparhiale extraordinare a Episcopiei Constanța, episcopul Gherontie spunea, printre altele: „Eparhia noastră, ca niciuna din țară, este săracă. Afară de cele 300 ha de pădure, eparhia n-are nicio locuință proprie pentru episcop și personalul bisericii, pentru cancelarie și birourile sale, n-are nici local pentru seminarul teologic, n-are nicio instituție, nicio mănăstire, nimic”!...Să nu vă surprindă, dlor deputați,  că mă legai de chestia nevoilor episcopului întâi. Prin aceasta am voit să arăt că episcopul el însuși sărac, nu poate face nici un gest față de nevoile eparhiei.”[12]
Urmărindu-i activitatea păstorească așa cum este reflectată în paginile publicațiilor locale rezultă mult zbucium, multă râvnă pentru a înjgheba, în anii de refacere a Dobrogei, sate, parohii, seminarul teologic, pentru a recupera legăturile cu preoții reîntorși de pe front, pentru a reconstrui biserici.  

Cu ocazia marilor serbări dedicate semicentenarului revenirii Dobrogei la țară, P.S.S.episcopul Gherontie este numit președintele comitetului pentru realizarea palatului cultural, o măreață proiecție care nici astăzi nu s-a realizat. Dar piatra fundamentală a fost pusă cu un întreg ceremonialul religios.[14]
 
În 26 octombrie 1928, cu ocazia punerii pietrei fundamentale a palatului cultural din Constanța, episcopul Gherontie ținea o cuvântare după ce pusese cu mistria simbolic puțin beton la temelie.
 
„În momentul când în cetatea vechiului Tomis, moștenirea noastră străbună, punem piatra fundamentală a palatului cultural al Doborgei, pe mine, păstorul sufletesc al eparhiei Constanței o dorință mă stăpânește: să ne ajute Dumnezeu, să-l inaugurăm cât de curând/.../ Fiilor, din momentul în care s-a pus prima mistrie de tencuială la temelia palatului cultural al Dobrogei, din momentul când episcopul vostru a stropit cu aghiazmă piatra fundamentală, locul a devenit sfânt și fără prihană. Fiind templul științei și al artei, palatul cultural al Dobrogei este sanctuarul lui Dumnezeu...
Dacă este așa, dacă și voi credeți că este așa, atunci două lucruri vă recomand: 1. Să puneți tot sufletul vostru, să vă irosiți toată puterea voastră de jertfă pentru clădirea lui și al 2) pentru ca să ajungem aici, sigur și cu bine, să lepădați la poartă toată grija cea lumească, să vă curățiți inimile de orice patimă și așa, cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, să vă apropiați de acest sanctuar al științei cu obolul vostru, să puneți inimile voastre drept cărămidă și sufletul vostru drept tencuială și atunci vă asigur că palatul cultural al scumpei noastre Dobroge se va înălța văzând cu ochii, iar voi vă veți arăta vrednici fii ai lui Dumnezeu, vrednici cetățeni ai slăvitei noastre patrii, vrednici de zilele mari pe cari noi, mai norocoși decât părinții noștri - le trăim.
 
Cetățeni dobrogeni și voi căpetenii prezente și viitoare. Înveșmântat cum mă vedeți, eu, episcopul vostru, duhovnicul vostru și împreună cetățeanul vostru, vă leg, astăzi, în ziua  de Sf. Dimitrie, cu jurământ pe numele lui Dumnezeu, să vă dați mâna frățește și să ne ajutați, ca să ducem la bun sfârșit și curând lucrul început.
 
Afară de curtea palatului cultural al Dobrogei puteți avea orice crez politic cinstit: aici trebuie să aveți un singur crez, o singură țintă - proslăvirea marelui eveniment național de azi, pe care-l va simboliza palatul cultural, a cărui temelie o sfințirăm în clipele acestea. Așa să vă ajute Dumnezeu![15]
 
Din păcate, această lucrare attât de necesară orașului nu a fost dusă niciodată la bun sfârșit. Au rămas în arhive doar planurile arhitectului și regretele oamenilor.
 

Prelat plin de modestie, de evlavie, iubit, respectat, implicat în viața comunităților, aplecat asupra săracilor, nevoiașilor, asupra gravelor probleme cu care se confruntau satele dobrogene. Un patriot adânc mișcat de soarta țării, convins că trebuie să contribuie la refacerea spațiului spiritual pontico-dunărean de veche stăpânire românească.
În noiembrie 1928 rostea la Te Deum-ul dedicat semicentenarului realipirii Dobrogei la patria mamă: „Serbările pentru proslăvirea marelui act național, realipirea scumpei noastre Dobroge la patria mamă, pe care întreaga noastră provincie strămoșească și țara le săvârșește astăzi, ne-au adunat de la Vodă până la cel din urmă supus, în fața Sf. Altar, înaintea împăratului - împăraților, pentru ca potrivit obiceiului ce am moștenit din străbuni să începem cu Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu.”[16]
 
Iar patriarhul regent Miron Cristea sublinia: „Iată cum Dobrogea, care în 368 ne-a dat pe primul episcop, Vetranio, cu numele latin românizat, ne dă la 1359 pe întâiul mitropolit al Țării Românești. Iată pentru ce Dobrogea ne este întreit scumpă: din punct de vedere latin, creștin și românesc.”[17]
 
La patru ani de la întronare bilanțul episcopului era deja bogat: „Intrarea completă în prevederile noii legi bisericeşti şi organizarea Eparhiei Tomisului, înfiinţată numai de 7 ani. Ocuparea tuturor parohiilor vacante din Eparhie. Înfiinţarea mănăstirii de părinţi „Episcopul Gherontie”, din comuna Balaciu, judeţul Ialomiţa. Punerea pietrei fundamentale a mănăstirii de Maici „Sf. Elena de la Mare” din comuna Tatlageac. Înfiinţarea Societăţii Eparhiale „Ortodoxia”. Înfiinţarea Căminului „Cuvioasa Parascheva” din oraşul Constanţa, cu un comitet de doamne, având de scop propăşirea educaţiei religioase în popor şi ajutorarea celor nevoiaşi.
 
Înfiinţarea Şcoalei de Cântăreţi „Gherontie Episcopul” ce funcţionează pe lângă Catedrala Episcopală din Constanţa şi a dat prima serie de absolvenţi în iunie 1929. Înfiinţarea fabricii de lumânări „Sfântul Apostol Andrei” având sediul la Bazargic. Organizarea uni mic schit la crucea făcătoare de minuni de la Dervent. Înfiinţarea cercului religios „Gherontie Episcopul” în Constanţa.  Înfiinţarea Asociaţiei „Gherontie Episcopul” a bunilor creştini din Călăraşi. Pe cât s-a putut au continuat lucrările de construcţie la palatul episcopal. Împărţirea de ajutoare însemnate, la cei nevoiaşi, şi alte multe binefaceri. A vizitat întreaga Eparhie, cunoaşte preoţimea şi toate nevoile ei şi luptă spre a aduce atât pe preoţi cât şi biserica la o situaţie din ce în ce mai bună”.[18]
 
La 5 martie 1930 episcopul, în fața Senatului României, rostea: „Când am primit cârja episcopală din mâna marelui rege răposat, Ferdinand l, am declarat că nu voiu da ochilor mei somn și nici genelor mele dormitare până nu voiu vedea clădit un local propriu pentru seminarul teologic din Constanța, și terminat palatul episcopal, început nu de mine și nu sub mine – și mai ales nu voiu înceta, nu voiu conteni a face cât mai dese vizite canonice în mijlocul credincioșilor mei, pentru ca să întăresc sentimentul național, moral și religios, precum și ideea dinastică în Dobrogea, care s-a numit cu drept cuvânt plămânul României Mari.”[19]
 
La 24 ianuarie 1934  se inaugura sala de festivităţi a palatului episcopal sub egida episcopului Gherontie de către Asociaţia culturală franco-română.[20]
 

„Cauzele relegării poetului roman P.Ovidius Naso la Tomis(Considerațiuni istorice și juridice)” a fost o lucrare a unui erudit constănțean, Carol Blum, latinist, unul dintre profesorii importanți ai orașului. Studiul extrem de elaborat pentru cunoștințele de la acea dată despre cauzele relegării poetului a fost publicat în revista „Analele Dobrogei”, lX, 1928, și distribuit separat, ca extras al acesteia.
 
Polemica autorului studiului era în legătură cu descoperirea unui sarcofag antic, cuprinzând încrustate simboluri ce conduceau la ideea că este vorba de un mormânt al unei personalități, supoziție care ducea chiar la Ovidius, căruia, însă, nici astăzi nu i s-a descoperit locul de îngropăciune.
 
Episcopul îi scrie profesorului Blum următoarele: „Domnia Voastră a-ți binevoit a-mi oferi legată și cu o frumoasă dedicație lucrarea „Cauzele relegării poetului roman P.Ovidius Naso la Tomis”, pe care ați tipărit-o anul acesta. De când mi-ați oferit-o (26 octombrie) până azi (21 decembrie)când vă răspund sunt 2 luni fără 3 zile. Se cuvenea să vă fi mulțumit imediat ca să nu apese asupra mea vina impoliteții, și totuși n-am făcut-o. Există o pricină și, după mine, binecuvântată care în procesul de impolitețe mi-ar putea acorda circumstanțe atenuante; și nu-i numai una, ci două:
 
1. Din cauza lipsei mele din țară, două luni.(August, septembrie) trebile pastorale ale eparhiei au fost cam stânjenite și a trebuit – la întoarcere – să le pun în rânduială. Pentru aceasta, în primele zile ale lui octombrie și până azi nu mi-am mai strâns picioarele acasă, ci am bătăturit Ialomița, Durostor și Constanța, cu săptămânile. Ultima vizită canonică a fost la 16 decembrie și, încă, mai am una de făcut între sărbători, de va fi vremea bună și – poate – voiu isprăvi pe anul ce sfârșim.
 
 2. Am un păcat (poate, și-o calitate): citesc aproape tot ce-mi cade în mână, afară de pamflete. Și când mi se oferă o carte, nu mă grăbesc să mulțumesc celui ce mi-a trimis-o, înainte de a o fi citit. Or, lucrarea Dv. și-a așteptat filuirea două luni, din cauza celor spuse la punctul 1.
 
Acum am citit-o. E o lucrare „stricto sensu” științifică. Bibliografia de care v-ați servit, la întocmirea ei, îi dă caracterul imparțialității. Se scot în evidență greșelile marelui Ovidius – mare chiar când a greșit și eu văd numai una, datorită  - cum ziceți – naivității sale; dar i se dă și ce este al lui: darul poetic, mai bine, geniul său poetic și intențiunile lui sincere și curate față de patria sa.
 
Greșeala sa este calificată de „lese majeste”[21]. Legiuirile romane numeau cu acest cuvânt adulteriile și le pedepseau după circumstanțe, mai greu sau mai ușor, mai ales când atingeau viața din palatele împăratului. Familia Cezarului era sacrosanctă și cine – direct sau indirect – profana această sfințenie, suferea pedeapsa adecvată. Aici mi se oprește mintea-n loc și îngândurat fac o reflecție: Ce bune legi aveau strămoșii noștri! Aspre, aspre; dar foarte bune pentru ei atunci și, mai bune ar fi pentru noi azi, când prostituția (stuprum-ul) gândirii și adulteriile condeiului sunt patronate de impudica presă românească...
Dar apropos de Ovidius. Aruncat pe meleagurile Tomisului, el avu aci – rol de civilizator, ziceți Dumneavoastră.
 
Da. Aici între tomitani, între „Geții nemuritori”, curați la suflet și la trup, Ovidius „neprihănitul” intenționează și încearcă să facă din fiii Tracilor agricultori pricepuți și păstori destoinici, le învață limba și scrie versuri în graiul lor getic, ca să se apropie de sufletul lor și să le poată imprima civilizația romanică.
 
Mă opresc aici și zic și eu: „ecce homo vere Romanus” în mijlocul adepților lui Zamolxis, dându-le pildă de neprihănire și de muncă, ca și oare când Deceneus.
Pentru Ovidius relegarea a fost o pedepsă omenească: pentru Tomitani o grație Dumnezească.
 
Aș fi putut spune mai multe și toate de bine pentru lucrarea Dv., Domnule profesor, dar ce poți face într-o scrisoare?
 
Rețin – în ce privește Ovidius - numai faptul că și eu ca și Trapezuntius cred că corpul lui nu este cenușă, ci se va fi aflând într-un tumulus ante opipidi portam in loco maxime celebri din Tomis, și că noi ( nu chiar noi, de azi) i-am imortalizat viața de relegat aci, în statuia gânditoare din piața ce-i poartă numele (cu spatele spre palatul municipal din Constanța).”[22]
 
Citește și:
Gherontie Nicolau „Prin Biserică, presa românească a primit sigiliul eternităţii”
Motivul pentru care Gherontie, Episcopul Tomisului, a închis mai multe biserici în 1927
Adunarea eparhială a Episcopiei Constanța din 1942, în plin război mondial. Palatul episcopal din Constanța, bombardat

---