O călătorie prin oraşul Tulcea (1878 -1918) (I)

Călătorule, dacă citeşti această poveste, înseamnă că citeşti un ziar ce nu are odihnă prin oamenii ce-i dau viaţă, da, ai dreptate, mă refer la ZIUA de Constanţa, ce îţi propune să faci o călătorie într-un oraş situat la porţile Deltei, tot din Dobrogea, din Dobrogea de Nord, Tulcea.
 
Pe lângă meniuri alese de peşte şi un sejur plăcut la orice hotel, îţi propunem o călătorie prin oraşul Tulcea, unul dintre cele mai vechi oraşe din ţară, ridicat pe ruinele cetăţii Aegyssus. Oraşul Tulcea cunoscut sub denumirea de oraşul celor şapte coline este situat în partea de nord a judeţului, unde se întâlnesc Dealurile Tulcei cu Delta Dunării. Ce poate fi mai frumos şi mai înălţător de atât? O călătorie prin trecutul istoric al acestei localităţi ţi-ar deschide pofta şi de mâncat şi de călătorit.
 
Iată cum începe povestea noastră, pe care, dacă ai timp, te invităm să o citeşti. Lasă-ţi grijile deoparte şi porneşte la drum!
 
A fost odată o cetate cu ziduri groase şi de netrecut, cum spunea poetul Ovidius. Numele acesteia era Aegyssus şi a fost construită la sfârşitul secolului IV p. Chr. - începutul secolului III î.Hr., pe colnicul Hora, azi Dealul Monumentului Independenţei. Se spune că numele cetăţii este de origine celtică, derivă de la un legendar întemeietor, Caspios Aegyssos. Viaţa urbană ia sfârşit la Aegyssus în primul sfert al secolului VII. Zona este din nou locuită în secolele X-XI, dar aşezarea se mută la poalele fortificaţiei.
 
La dezvoltarea oraşului Aegyssus au contribuit, în egală măsură, raporturile economice dintre geţi şi greci, transformând aşezarea într-un important centru al comerţului de tranzit. Importanţa oraşului Aegyssus a fost evidenţiată şi de către poetul Ovidius, în două epistole din „Ex Ponto“ (anii 12-15 p.Chr.). El menţiona existenţa acestei vechi cetăţi, la care cu greu puteai pătrunde, datorită locului şi zidurilor care o înconjurau. Întemeietorul aşezării ar fi fost Caspyius Aegyssus, cel puţin aşa susţineau locuitorii săi.
 
Procopius, în lucrarea sa scrisă între 553-555, cunoscută sub denumirea De aedificis, menţionează oraşul Aegyssus şi cetăţile renovate de către Împăratul Iustinian. Lucrările Notitia Episcopatum (sec. VIII d.Chr.) şi De Thematibus (sec. X) amintesc existenţa acestei cetăţi.
 
Împăratul bizantin Constantin Porphirogenetul în secolul X p.Hr. menţionează aşezarea care nu s-a bucurat de o existenţă îndelungată, fiind distrusă în anul 1064. Campaniile arheologice iniţiate în anul 1959, în perimetrul cetăţii Aegyssus şi descoperirile monetare ce datează din anii 971-1484, demonstrează existenţa şi continuitatea locuirii pe teritoriul actual al oraşului Tulcea.
 
Nu puţine sunt documentele în care găsim menţiuni despre viaţa economică înfloritoare a dobrogenilor, cât şi a târgurilor şi centrelor comerciale existente în zona Gurilor Dunării. Cu toate acestea, evenimente istorice precum invazia tătarilor şi concurenţa genoveză au reprezentat momente de cumpănă pentru societatea românească; pe fondul acestora întâlnim figuri legendare ale unor voievozi precum Dobrotici şi Ivanco - fiul său -, ca reprezentaţi ai populaţiei româneşti din Dobrogea.
 
Despre Dobrotici, izvoarele istorice spun că a urcat pe tronul Dobrogei în anul 1354. Îşi consolidează puterea prin cucerirea de noi teritorii, precum Varna, până în zona Messembria, şi către Dunărea de Jos. Între anii 1374 şi 1385 Dobrotici poartă războaie cu genovezii cu scopul de a-i înlătura pe negustorii străini în favoarea negustorilor localnici. După moartea sa, atât tronul, cât şi luptele au fost continuate de către fiul său, Ivanco. Acesta încheie în anul 1386 un armistiţiu cu genovezii. Anul 1388 aduce dispariţia lui Ivanco. Drept urmare, Dobrogea îşi încheie existenţa ca stat feudal independent, la asta contribuind boierii care s-au unit cu cei din Ţara Românească pentru a ţine piept mai uşor otomanilor.
 
Dezvoltarea economică pe teritoriul dobrogean continuă în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), ceea ce atrage şi declanşează expediţiile turceşti, încheiate cu instaurarea puterii Imperiului Otoman în provincie.
 
Sultanii Imperiului Otoman au dat dovadă de înţelepciune în ceea ce priveşte teritoriile ocupate, ţinând seama de obiceiurile şi dezvoltarea economică a ţinuturilor ocupate, emiţând aşa-zisele kanunnamele. Acestea aveau rolul de reglementare a raporturilor economice, administrative, juridice cu populaţia dobrogeană şi stabileau, prin regulamente, funcţionarea porturilor şi a schelelor dunărene şi pontice. Pentru puterea otomană, prezenţa Dunării a constituit un avantaj, aceasta fiind artera fluvială prin care erau înlesnite anumite legături comerciale ale turcilor cu Transilvania şi Polonia. Nici porturile şi nici schelele dobrogene nu au avut de pierdut. De aici plecau nave încărcate cu produse agricole, în special grâne, spre Istanbul, şi tot aici soseau nave din porturile pontice, precum Trapezunt, Caffa, Sinop sau Istanbul.
 
Prin regulamentele pentru buna funcţionare a porturilor şi schelelor dunărene s-au stabilit taxele ce trebuiau plătite pentru navele care ajungeau în această zonă. Spre exemplu, în regulamentul pentru schela Tulcea, corăbiile de mare plăteau o dare în valoare de 50 de aspri, iar celelalte corăbii plăteau 16 aspri. Pentru prizonieri se plătea o taxă de 20 de aspri, iar pentru animale un aspru pe cap de animal. Plăţile se efectuau în funcţie de capacitatea navelor şi de marfa transportată. Toate taxele impuse prin regulament asigurau venitul în vistieria otomană şi a dregătorilor otomani locali.
 
În secolele XVI-XVIII oraşele nord-dobrogene au deţinut importante funcţii economice, iar printre ocupaţiile locuitorilor se numărau agricultura, viticultura, morăritul, creşterea vitelor şi a oilor, pescuitul şi cărăuşia pe apă.
 
Din regulamentele emise de Imperiul Otoman se certifica denumirea schelei dunărene Tulcea, care, după cum preciza Mehmed al II-lea (1451-1481), erau moştenite de la bunicul şi tatăl său. Sub denumirea de Tulcea, localitatea apare menţionată într-o serie de documente otomane, lucrări şi impresiile de călătorie ale unor călători străini care au avut prilejul să ajungă pe aceste meleaguri. Dintre acestea, menţionăm Registrul Otoman Vamal datat 1506, Registrul Otoman datat 1515-1517, harta Moldovei din anul 1541, întocmită la cererea lui Petru Rareş de către Georg Reichersdorfer; lucrarea italianului Paolo Giorgici apărută în anul 1595, lucrarea călătorul turc Evlia Celebi din 1650 şi lucrarea din 1674 a lui Matteo Gondola.
 
Călătorii străini au lăsat mărturii impresionante despre Tulcea medievală, în această categorie înscriindu-se cele semnate de Mihail Bay şi Gaspar Papai, hârtiile trimise de solii lui Rakoczy II hanului tătarilor din Crimeea, care precizează „trecând prin Tulcea în anul 1705 văd în oraş o cetate mică, zidită pe o stâncă de pe malul Dunării, ce păzeşte un braţ al Dunării ca să nu poată trece corăbiile fără de veste din Dunăre în Marea Neagră şi din Marea Neagră în Dunăre“.
 
Georg Lauterer (1745-1784), într-o călătorie pe care o face cu prilejul unui transport de mărfuri, descrie oraşul Tulcea ca „o localitate destul de mare, având o cetate cu patru turnuri, o vamă principală, unde plăteau taxe toate corăbiile care veneau dinspre Galaţi sau coborau pe Dunăre“. De asemenea, acesta menţionează faptul că: „În faţa Tulcei, Dunărea era lată de vreo sută cincizeci de stânjeni, în timp ce în braţul Sulina era lată de 40 de stânjeni“.
 
Încă de atunci, comercianţii remarcau faptul că, în afara posibilelor greutăţi întâmpinate de către navigatori cauzate de cursul de apă mai rapid în zona oraşului Tulcea şi de intrarea pe canalul Sulina, alte pericole nu-i puteau aştepta pe Dunăre.
 
În descrierea campaniilor din 1788 şi 1789 ale ruşilor împotriva turcilor, generalul Alexandre de Langeron comentează momentul în care ruşii ajung în faţa Tulcei - pe 1/12 noiembrie 1788: „Un oraş foarte mare, foarte atrăgător, foarte bogat, clădit pe malul drept al Dunării“. După încheierea luptei, „ruşii ocupă oraşul părăsit de turci, în care s-au găsit o mare mulţime de magazii cu alimente, grâu, fructe uscate, furaje, piese de artilerie, chesoane cu praf de puşcă şi cu ghiulele, pe care turcii, în orbirea lor sau prostia lor, nu s-au gândit să le distrugă“.
 
Relatând episoade din Războiul Ruso-Turc din 1806-1812, acelaşi Alexandre de Langeron descrie astfel oraşul Tulcea: „Aşezat la 18 verste de Izmail, se ridica în amfiteatru, era înconjurat de grădini şi de livezi care se întindeau de-a lungul Dunării“.
 
Nici generalului Alexandre de Langeron nu i-au scăpat neajunsurile legate de circulaţia pe Dunăre din faţa Tulcei, el afirmând în descrierea sa: „Cursul Dunării era foarte rapid şi agitat de vârtejuri care împiedicau să mergi în susul apei, chiar fără obstacole militare“.
 
Călătorul străin F.F. Berg, ajuns în Tulcea anului 1826, descrie cu lux de amănunte cetatea şi împrejurimile acesteia. Autorul constată existenţa în oraş a două cartiere, unul moldovenesc, celălalt turcesc. Cele două cartiere cuprindeau 320 de case, o moară de vânt, un mecet de lemn, minarete acoperite cu stuf. Bazarul turcesc cuprindea câteva cafenele şi prăvălii turceşti, 30 de case de lut şi o cherhana.
 
Despre un oraş, în adevăratul sens al cuvântului, se poate vorbi după anul 1860, când Tulcea devine reşedinţă de sangeac şi, în acest context, se deschid noi perspective şi posibilităţi de dezvoltare din punct de vedere urbanistic şi economic. În Tulcea de azi se mai păstrează încă unele edificii şi locuinţe care poartă amprenta arhitecturală a acelor vremi.
 
Dezvoltarea şi intensificarea activităţii comerciale din oraş au determinat necesitatea extinderii portului comercial, ridicarea unor prăvălii în zona portuară şi dispariţia vechiul port pescăresc. Intensificarea comerţului aduce după sine alte avantaje, contribuind la creşterea numărului de locuitori, astfel că în prima jumătate a secolului al XVIII-lea se constată aşezarea în această zonă a numeroase grupuri etnice: ruşii-lipoveni, grecii, armenii, evreii şi italienii. Ocupaţiile acestora erau diverse şi, în acelaşi timp, benefice oraşului, ele mergând de la pescuit şi construcţia de bărci, la comercializarea diverselor produse sau băuturi, toate contribuind câte puţin la dezvoltarea oraşului, nu de puţine ori încercat de evenimentele petrecute în ţară, care au adus atingere şi acestei zone.
 
Încă din anul 1859 oraşul Tulcea beneficia de un şantier naval ce producea nave pentru export, iar portul Tulcea devenise unul dintre porturile fluviale importante în zonă.
 
Dintre mutesarifiii care au condus destinele Tulcei, doi s-au remarcat în mod special: Ahmed Rezim Paşa şi Ismail Bey. Aceştia au contribuit la dezvoltarea oraşului Tulcea din punct de vedere constructiv, ridicând o serie de edificii. Dintre acestea se disting în mod deosebit Conacul Paşei (ridicat între anii 1863-1865), devenit după 1878 sediul Prefecturii, azi adăpostind colecţiile impresionante ale Muzeului de Artă din Tulcea. Alte realizări din acea perioadă sunt: prima şcoală turcească, construită în anul 1868 şi care, în timp, a căpătat altă utilitate, fiind transformată în cazarmă a jandarmeriei, şi apoi sediul Primăriei Tulcea (clădirea se mai păstrează şi azi, în ea funcţionează sediul firmei „DeltaCons”). În anul 1873 încep lucrările de construire a unei geamii cu minaret, ce poartă numele de Aziziye. Din fericire, pentru comunitatea turcă din oraş, acest monument de arhitectură orientală se păstrează şi în zilele noastre, aici desfăşurându-se ritualurile religioase tradiţionale comunităţii turceşti existente în oraşul Tulcea.

 
Printre alte realizări ale epocii se numără construirea unei părţi de chei în zona portului comercial, clădirea Căpităniei Portului şi Vămii, iar Comisia Europeană a Dunării construieşte un far pentru orientarea navelor.
 

 
 
 
 
 
 
 
 
În centrul oraşului se construiesc, începând cu anii 1870, locuinţe ale unor comercianţi bogaţi din oraş. Grecul Licheardopoulos, comerciant de profesie, îşi construieşte o locuinţă în stil Empire între anii 1870-1875 (azi se numără printre imobilele părăsite din oraş, declarate monument istoric dar, din păcate, aflat într-o stare continuă de degradare din cauza construcţiilor moderne din vecinătate şi a dezinteresului administraţiei locale). O altă casă impresionantă (care se păstrează azi, adăpostind Muzeul Casa Avramide - Casa Colecţiilor) a fost construită în anul 1897 de către Alexe Avramide, cunoscut comerciant din oraş, deţinător la acea vreme al unei fabrici de cherestea şi al unei mori.
 
Dar poate cea mai impresionantă şi importantă construcţie a epocii a fost ridicată „din cărămidă şi mortar cu ciment“ la poalele dealului Mahmudiei, în cartierul unde locuiau laolaltă tătari, români, bulgari şi armeni, şi anume, bazarul turcesc.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Acest ansamblul arhitectonic oriental era cunoscut sub numele de „Ansamblul sub coloane“ (având 72 de coloane orientale) şi cuprindea în componenţa sa 41 de prăvălii (şase cu etaj şi locuinţe) cu portic la faţadă.
 
Soarta acestui bazar nu a fost una deloc fericită. În ultimii ani de existenţă, locul prăvăliilor a fost luat de depozite, ulterior, toate cele 41 de prăvălii sau depozite fiind abandonate. Totul a ajuns un loc mizer, un focar de infecţie pentru locuitorii oraşului, ajungându-se astfel la momentul demolării lui (în 1963), în locul acestuia fiind construite locuinţe. Tulcenii nu au uitat bazarul turcesc în care întâlneai diverse categorii sociale, amestecul acela minunat de populaţii ce dădea un farmec aparte oraşului de altădată.
 
Ansamblul „Sub Coloane“ s-a păstrat doar cu numele, administraţia locală având în plan reconstituirea unui fragment din acesta cu scopul de a trezi amintirile celor care au apucat, măcar în copilărie, să se plimbe din prăvălie în prăvălie, iar pentru cei care nu au trăit acele vremuri, de a le creiona o imagine din trecutul oraşului. Câţi nu se întreabă dacă în Tulcea de azi mai există o brăgărie, o ceainărie sau o cafenea ca cele din Tulcea cea de altădată? Toate aceste amintiri, hărmălaia produsă de vânzătorii care doreau să-şi vândă marfa, clienţii care doreau să cumpere la preţ de chilipir, tot acest farmec s-a pierdut odată cu dispariţia ansamblului arhitectural „Sub coloane“, care a rămas însă în memoria oraşului prin picturile şi lucrările de grafică realizate de artiştii locali precum Constantin Găvenea şi Nicolae Dărăscu.
 
Până în anul 1880, oraşul era împărţit în mahalale, cuprinse în două circumscripţii teritoriale, însemnate în hărţi prin culorile galben, respectiv roşu. Culoarea galben reprezentând mahalaua Prislăvenilor; mahalaua Mocanilor, mahalaua Tătărască, mahalaua Armenilor, mahalaua Ceairului, mahalaua Rusească, iar culoarea roşu reprezentând mahalaua Românească, mahalaua Beştepenilor, mahalaua Grecească, mahalaua Israelită, mahalaua Nemţească, mahalaua Molocanilor, mahalaua Ceamurlia^.
 
Prezenţa acestor numeroase etnii şi religii în Tulcea acelei perioade îndreptăţeşte ideea de oraş cosmopolit. Edificatoare pentru coloratura etnică a oraşului este descrierea de călătorie, de la începutul secolului al XX-lea, a lui Nicolae Iorga, care povesteşte că a văzut în Tulcea îngrămădindu-se „prăvălii bulgăreşti, greceşti, evreieşti”, iar în cafenele „căciuli bulgăreşti, mocăneşti, pălării ţărăneşti şi orăşeneşti, fesuri turceşti, turbane tătăreşti şi hainele corespunzătoare într-o tărcată expoziţie etnografică”. Tocmai existenţa acestui amestec de naţionalităţi dădea un farmec deosebit oraşului.
 

 
 
Grigore Gr. Dănescu menţionează Tulcea ca fiind una „dintre cele mai pitoreşti aşezări” din punct de vedere geografic, dar şi etnic. Aceste două elemente contribuiau la imaginea pitorească a oraşului care avea „două străzi principale, cu case europeneşti, cu grădini şi cazărmi, iar celelalte erau înguste şi mărginite de case mici“. Despre prăvăliile armenilor, turcilor, grecilor spunea că „aspectul lor era din cele mai variate“.
 
În ceea ce priveşte numele oraşului Tulcea, acesta s-ar datora localnicilor care fabricau cărămizi manuale, de la Tuchla (cărămizi) şi Tulagii (cărămidari). O altă explicaţie privind numele localităţii este aceea că, după cucerirea Dobrogei de către turci, s-a renunţat la denumirea Aegyssus, folosindu-se denumirea de Tulcea, originea acestui nume fiind turco-tătară, datorată „fabricilor de cărămizi de mână - tullila“.
 
Astfel se prezenta oraşul Tulcea în anii de după Războiul de Reîntregire a Neamului şi Primul Război Mondial; un orăşel de provincie, cu un amestec etnic şi cultural, iar din punct de vedere economic, un oraş slab dezvoltat.
 
Sursă foto: Imaginile fac parte din arhiva ICEM Tulcea şi au ilustrat un capitol din cartea bazată pe teza de doctorat Progresele oraşului port Tulcea între anii 1878 - 1948 (p. 42-52).
 
Despre Ligia Dima 
 
Licenţiată a Universităţii „Ovidius“, specializarea Istorie (2002-2007).
Doctor - Școala doctorală din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa - cu teza „Istorie Contemporană, Progresele oraşului şi portului Tulcea 1878 - 1948“.
Din august 2017 este şef Birou Laboratorul de Restaurare - Conservare a Patrimoniului Mobil şi Imobil. Se ocupă de coordonarea activităţii de restaurare - conservare, restaurator metale în formare, la Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion“ Tulcea. Anterior, timp de opt ani, a fost conservator, 2001-2009, apoi, între 2009 şi 2017, conservator expert.
Este autoarea lucrării „Progresele oraşului port Tulcea între anii“ 1878-1948, Editura StuDis Iaşi, Tulcea, 2015, bazată pe teza de doctorat, dar şi a monografiei „Compania de apă Tulcea 1897-2016. Trecut, prezent şi viitor“, Editura StuDis Iaşi, Tulcea, 2016. A participat la campania arheologică finalizată cu raport ştiinţific de specialitate ce a fost publicat. 
Autoarea a 17 articole în reviste şi publicaţii de specialitate, la care se adaugă alte cinci articole publicate în urma participării la sesiuni naţionale şi două articole în urma unor sesiuni din străinătate. 
 
Citeşte şi: 
 

Tulcea și regalitatea Vizitele familiei regale în orașul Tulcea