La comemorarea Centenarului morții omului de Stat Alexandru Marghiloman (1854-10 mai 1925)

Activitatea politică a lui Marghiloman, „o podoabă a vieții noastre politice” (N. Iorga), „a fost, în fondul ei, o politică europeană”

A trecut aproape neobservat, din păcate – cu excepția manifestărilor național-științifice ce au avut loc zilele trecute în urbea Buzăului, locul de naștere al acestui autentic om de Stat al Țării –, împlinirea unui veac de la stingerea lui Alexandru Marghiloman, unul dintre cei mai reprezentativi, „mai înzestraţi, mai destoinici şi mai desinteresaţibărbaţi politici ai României de după Războiul Independenţei”;
            - în multe privințe – așa cum se relevă în materialele de mai jos – el a fost un model de legiuitor, de gospodar (a patronat introducerea de tehnici agricole moderne) și ocrotitor social;    
            - mai presus de orice – în condițiile internaționale complexe din primăvara anului 1918 –, proaspăt numit prim-ministru, a avut clarviziunea istorică de a gira primul act al înfăptuirii României Mari și Întregite: Unirea Basarabiei, prin votul de la 27 martie al Sfatului Țării;
            - memorialist și orator de excepție, discursurile sale parlamentare (retipărite recent la Buzău, în 5 volume (1885-1924), prin osârdia editorilor Marius-Adrian Nicoară, Luminița Giurgiu, Constantin I. Stan, Ștefan Davidescu) – ale „lordului valah” – pot constituie și astăzinu doar prețioase izvoare istorice, ci și veritabile surse de inspirațiune (mod de abordare a unei tematici, stilistică, civilitate și respect față de competitorii parlamentari) pentru politicienii de azi.
 
 
Alexandru Marghiloman
 
            Alexandru Marghilomans’astins în vila Albatros dela Buzău... Și cum, pasărea alcăreinume l’a dat vilei, sale preferateplutește la înălțimi peste valurile agitate ale Oceanului, în ultimul timp Alexandru Marghilomanplutea senin peste hotarele despărțitoare dintre cunoscut și necunoscut. În duelul tragic pe care i l’a deschis Moarteaîncă din toamna anului trecut,Alexandru Marghilomana avutsuprema eleganță de a lupta frumos și de a privi cu o amabilăindulgență pe acei dintre contimporani, care l’au urmărit cuura lor neînțelegătoare până lamormânt....
            Ultimul spațiu pe care l’a parcurs în viața pământească, a fostcaracterizat de grija de a ascunde amicilor lui, starea gravă asănătăței, cruțând iubirei cu careaceștia l’au înconjurat, durereade a-l ști pus în genunchi deMoarte.
            Căci dacă a fost urât de unii,a fost iubit de acei care au avutmulțumirea să fie în jurul lui șicare au dat în viața noastră politică, exemplul admirabil alunei constanțe, care nu era legatăde interese materiale ci de afinități pur sufletești. Gonit de contimporani din viața politică, izolat într’o glorie deja îndepărtatăîn domeniul istoriei Marghiloman, ostracizatul, a fost înconjurat în acest exil politic de fidelitatea amicilor săi. De multeori, fără nici o revoltă contra nedreptăței care lipsea țara de marile lui calități, Alexandru Marghilomana vrut să desfacă legăturile care păstrau partiduluiprogresist o impresionantă coheziune, pentru a reda pe amiciisăi, solicitații pentru calitățilelor, vieței politice și țărei... Înultimul timp se găsise însă soluțiunea, prin care Alexandru Marghiloman ar fi adus țărei contribuția vastei sale experiențe de bărbat politic și a strălucitului său talent. Dar destinula vrut altfel. Marghiloman a murit prea devreme pentru țara lui.

*
            Firește că istoria va așeza încadrul dreptăței, marea figură acelui dispărut. Chiar cei mai înverșunați adversari ai lui, aufost totdeauna nevoiți să-i recunoască imensele însușiri.
            Orator desăvârșit, în cea maiînaltă accepțiune a cuvântului,Marghiloman a fost o podoabă a tribunei, și a ridicat cuvântulromânesc până la formele sublimcizelate ale artei. Om politic cuvederea pătrunzătoare, organizator plin de experiență și animator neîntrecut, marele dispărut strălucea de patru decenii pe primul plan al vieței politice.
            Pe mormântul lui expiră însăura contimporanilor care nu auînțeles sau n’au vrut să-l înțeleagă.
            Și acum, când între flori albe,doarme liniștit somnul de veci întimp ce viața politică agitatăcontinuă, dușmani și prieteni aduc prinosul admirației și regretului lor, la căpătâiul ilustruluidispărut („Îndreptarea”, 11 mai 1925).
 


CuAlexandru Marghilomanse stinge ultimul reprezentantal unei generaţiuni de maritalente politice şi parlamentare.

            Ca orator, Marghilomanafost o ilustraţiune a tribunei române. Niciodată nu s’auobţinutdela această tribună efecte mai mari, cu mijloacemai simple, decât le-a obţinutel. În această privinţăMarghilomana fost în totul un modern. Fraza luia fost întotdeauna sobră, adjectivelecumpătate. Ideia apărea întotdeauna redusă lacea maisimplă expresiune a ei. Elocinţa era naturală. Nimic nuera căutat în vorbirea acestuiom politic, care avea parcă întotdeauna în faţărealităţile,dar nu se scobora niciodatăpână laele, pentru că nimicnu-i repugna mai mult decâtvulgaritatea căreia nu admitea să-i facă nici-o concesiune,chiar când cu dânsa ar fi putut obţine efecte politice imediate, pe cari altmintrelea lepierdea.
            Mulţil’au considerat că unarbiterelegantiarum în lucrurile exterioare. El a fostunul şi în cele interioare, sufleteşti. Gustul pentru măsurăîn toate, frumuseţea formei,repudierea gestului mare, carecade lesne în exageraţiune, corectitudinea literară – caracterizează toate cuvântările sale.Nimeni nu va găsi în ele acelabuz de fraze mari, care asigură succese ieftine. Peste totcercetătorul critic va aveasentimentul, că vorbind, Marghiloman era mereu stăpânit de conştiinţa că face un act politic, că adică asumă o răspundere care trece de interesul moral al personalităţiisale. Iar cei cari l’au pututauzi, vor mărturisi că totuşiimpresiunea ce lăsă aceastăvorbire, a fost întotdeaunaprofundă.
            Marghilomana fost astfelun reprezentant clasic al acelei retorice care este un produs al experienţei parlamentare englezeşti, retoricăcu totul conţinută, lacare argumentaţia primează asupratăriei cuvântului şi lacarefocul temperamentului e ţinutîn frâu de puterea raţiunei.
            Toate aceste calităţi ale talentului său, trebuiau să-l aşeze în mod natural peAlexandru Marghiloman, în rândurile junimiştilor. Aceştiaau format o grupare carechiar după ce a devenit politică, a fost mai mult etică şiestetică. Rigiditatea principiilor lor, rectitudinea atitudineilor, erau izvorîte din consideraţiuni etice şi estetice, prin reacţiunefaţă de acele moravuri politice, pe cari Caragiale –şi el unul de-ai lor – le-abiciuit cu satira sa şi cari sedistingeau printr’o demagogieagramată şi un oportunisminspirat nu de nevoia intereselor statului, ci de nevoia intereselor personale, în sensulstrict al cuvântului. Prin aceeaşireacţiune, junimiştiis’au alipit de conservatori şiau fost adversari hotărîţi, înverşunaţi ai partidului liberal, nu ai liberalismului,cum s’a crezut şi se crede greşit încă şi astăzi.
Dacă se consideră în lumina acestor împrejurări activitatea politică a lui Marghiloman – ea poate fi definităîntr’un cuvânt: a fost, în fondul ei, o politică europeană. Nici un om politic nu se poatesustrage cu totul influenţeimediului în care e silit să acţioneze. Una este fondul său,una sunt concepţiunile sale,şialtăceva, materialul căruiatrebuie să le aplice. Dar niciodată Marghilomanşi amiciisăi politici nu s’auscoborît eilanivelul în cari se desfăşuirau luptele noastre politice. Mereu au fost conştienţi dedatoria ce aveau să-l ridice, casă-l înalţe, până ladânşii. Şidacă scăderi au fost şi ladânşii, nimeni nu le-a condamnatdesigur mai mult, decât aufăcut-o ei însăşi în forul lorinterior. În sensul acesta ei auavut soarta tuturor oamenilorpublici cari trăiesc mai multîn viitor, decât în prezent, caridevansează vremea şi pe contimporanii lor. Şi din aceastăcauză, nu au putut înfrângesimpatia lor pentru dânşii,nici aceia cari, cum a fostcazul nostru, s’au găsit politiceşte, în ce priveşteconcepţiunile, laextremitatea opusă.
... Acolo la[Vila din Buzău] Albatros, odatăcu liniştea binefăcătoare amorţii ce s’ascoborîtasupralui Marghiloman, s’a încheiatşitragedia unui om. Procesulguvernului delaIaşi este unuldin acelea cari, pentru a fijudecate, au nevoie de perspectiva istorică. De aceea nicinu l’am fi amintit în faţamajestăţiiMorţii. Dar acest proces, a ţinut departe de trebilepolitice, un mare talent, caresimţia, cu drept cuvânt, că aravea chemarea şi puterea de aaduce servicii ţării, într’unmoment în care fiecare om, fiecare valoare, îi sunt indispensabile, iar călătoria cea mare,Marghilomana pornit-o tocmai când existau şanse ca săse facă din nou apel laaptitudinile lui.           
 În vederea acestui tragicsfârşit, istoria, judecătoarea tuturor oamenilor publici, îşi vada într’o zi verdictul şi neîndoim că ea va da toată vina nedreptăţei a cărei victimă Marghiloman a fost, exclusivasupra împrejurărilor grele şinoui, născute din frământarearăzboiului (B. Brănișteanu, în „Adevěrul”, 12 mai 1925).
 
În apusul zilei sărbătoareinaţionale, la ora 6 a apus AlexandruMarghiloman.
Natura,ca şicondiţiile sociale îlînzestrase, cu toate darurile.
Ursitoarea însărcinată să împartă bunurile pământeşti a fost foarte darnică cu el. I-a dat, cu amândouămâinile,inteligent, cultură, puterede muncă, autoritate, frumuseţeșiavere. Norocul l-a însoţit neîncetatşi fără săşovăie, dela leagănşipână în turburatele zile ale frământărei mondiale.
Lapoarta marilor evenimente,care au transformat Europa și aucreat noua Românie, norocul s’a oprit; i-a întors spatele, şi l-a părăsit.
Intrat în prima linie a vieţei publice printr’un act îndrăzneţ demândrie ca și de socoteală inteligentă, Alexandru Marghiloman, legându-şi norocul de norocul luiPetre Carp, a păşit progresiv cătretoate demnităţile cadrului politic.
Minte foarte echilibrată şi clarvăzătoare le-a impus respectului şichiar admirațiunii prietenilor ca şiadversarilor. Însă acestei făpturiatât de fericit zămislită din punctulde vedereal însuşirilor statice, numite „calități pozitive”, i-a lipsitcoroana darurilor naturii, i-a lipsitacel sentimentalizm cald care l-aatins o singură dată ladebutul vieţei sale publice, şi atunci numai superficial. A fost atunci când, laanul 1888, a declarat că rămâne alături de Petre Carp, chiar dacă ar fiel singur care ar rămâne.
Și totuși Alexandru Marghiloman nu era o fire rece.
Foarte prietenos, foarte primitor, foarte iubitor de oameni, maestru,șef de partid, incomparabil gospodar politic, cunoscător și mânuitor al slăbiciunilor și patimilor omenești – mergând câte odată poatechiar până lacinizmulcalculat –, generos când trebuia, AlexandruMarghilomana fost unul din oamenii de mâna întâi, în țara aceasta.
Latoate departamentele pe unde trecut, lalucrările publice, lajustiţie, laexterne,lafinanţe, lainterne, a ocupat locul cu competenţă și autoritate. Cultura luide temei și luciditatea mintei, unite cu un temperament extraordinar de răbdare si stăpânire de sine şi acoperitedeo firească onestitate în viaţa privată au făcut din Alexandru Marghiloman o figură politică din cele mai populare faţă de marele public.
Dar, cu toate aceste mari însuşiri, norocul, care l-a părtinit atâtde mult, nu i-a îngăduit ca numele lui să rămâe legat de vreun act mare al vieţii publice.
Numele lui Marghilomanva rămânelegat de instituţiaJockey-Clubului pe care a condus-o cu energie, pricepere şi strălucire, darîn politică numele său rămâne legat tocmai de un act menit să-i întunece cariera politică, de guvernulce a prezidat sub ocupaţiuneaduşmanului,şi de pacea delaBucureşti.
De astă dată soarta nu i-a fost numai neprielnicădar şi nedreaptă.
Dacă în mijlocul şi în ajunul marilor evenimente a văzut greşit,vina a fost tocmai a firei sale, aşacum am arătat-o mai sus, fire carejudeca şi socotea mult fără să simtă destul.
Dar evenimentele dela 1916 la1918 s’audesfăşurat în astfel decondiţiuni, că omului politic i secerea mai mult să prevadă decât săvadă, să creadă fără să cerceteze,să simtă victoria din urmă printrevictoriile germane dela începutulși dela mijlocul războiului.
Mintea luiera un jăratec tot mereu viu, dar flacăra inimein’a putut vâlvori pentru ca să-i descopere idealul național, ascuns atunciîn dosul înfrângerilor noastre militare.
A fost un jucător nenorocit,care, deşi a câştigat toată viaţa,soarta a voit ca să piardă tocmaipartida din urmă, partida cea marepe care mizase tot capitalul său politic.
Dar istoria îl va dezvinovăţi. Alexandru Marghiloman n’a fost un suflet trădător, a fost un bun romândar n’a avut încredere în putereade a învinge a aliaţilor.
Văzând Germania biruitoare petoate fronturile, văzând, mai alesprăbuşireaşi trădarea rusească, ela voit să-şi apere ţara de concluziafatală a suprimarei.
 În ceasul dureros al celei maicrâncene tragediinaţionalei-a fost dat să fie un post care, cu cât era mai primejdios cu atât era mai lipsit de glorie[se referă la cel de președinte al Consiliului de Miniștri: 5 martie-23 octombrie 1918 – n.n.]. Postul l-a ţinut cudemnitate şi cu conştiinţă, de aceea, oricât l-au flagelat patimilepolitice, opinia publică a ţării– toată – i-a păstrat respectul şisimpatia datorite unui nobil învins (CONSTANTIN BACALBAȘA, în „Dimineaţa”, 13 mai 1925).
 

A murit A. Marghiloman!
Viaţa politică a luiAl. Marghilomanprezintă două tablouri: unul luminos, altoi, întunecos. Primul tablou priveşte activitatea omului politic de partid, care a încercat să introducă în desbaterile parlamentare o notă particulară şi interesantă de exotism, de eleganţă verbală, prin îngrijirea expunerei, prin ordonanţa logică a argumentelor, prin preciozitatea termenilor, ca şi prin dorinţa de a place, mai mult decât prin voinţa de a convinge şi învinge.            Ca fruntaş politic al partidului conservator, Al. Marghilomana rămas devotat unui program limitat şi a unor metode, care nu-i permitea să îmbrăţişeze problemele mari şi interesele permanente generale, dintr-un punct de vedere mai larg şi mai generos.
Spirit realist, el nu se avânta în sferele senine ale idealismului, care reclamă lupte aprige, suferinţe, jertfe.Ca ministru de resort, în diferite ministere junimisto-conservatoare, Al. Marghilomana dat dovezi de capacitate constructivă.
Ca ministru de justiţie, în cabinetul conservator, prezidat de Lascăr Catargiu (1891), el a venit cu codificarea competenţei judecătorilor de pace, apoi cu întinderea inamovibilităţii lamembrii Curţilor de Apel şi lapreşedinţii tribunalelor (proecte completate şi realizate de Th. Rosetti).
Al. Marghilomana manifestat tendinţa de a face un pas către acea separare a puterilor din stat, fără de care nu se poate asigura o bună funcţionare a regimului constituţional monarhic.      Amintim că fiind ministru al lucrărilor publice, Al. Marghiloman, s’a pus piatra fundamentală, la9 octombrie 1890, a podului de peste Dunăre. Ca fruntaş al grupărei junimiste şi apoi al partidului conservator, Al. Marghilomana manifestat însuşiri reale de politician, aducând servicii acestor organisme politice, în faza lor de formaţiuneşi consolidare.
 Al. Marghilomancu toate că a trăit în epoca renaşterei poporului românesc şis’a adăpat dela cultura franceză, n’aînţeles, nici imperativele categorice ale acestei epoci, nici ceea ce înseamnă pentru umanitate şicivilizaţie, o cultură izvorâtă din genial fecund şi generos al latinităţii.
Titu Maiorescu a pomenit cândva de unii politiciani, din epoca domniei regelui Carol I, cari au crescut în tradiţia rămasă de pe urma domniei fanarioţilor. Aceşti politicieni fiind prizonierii unei tradiţii, unei şcolişi unei mentalităţi, care nu permitea introducerea elementului idealist în viaţa publică şi nu favoriza politica instinctului naţional, au practicat oportunismul, în credinţa profund eronată, că oportunismul e echivalentul politicei realiste, pozitiviste. Al. Marghilomana fost victima acestei tradiţii, acestei şcoli, acestei mentalităţi. Evenimentele petrecute în ultimul deceniu au dovedit cu prisosinţă că în viaţanaţiunilor, nu poate, în epocile hotărâtoare istorice, să domine altă politică decât aceea inspirată direct delaînaltele principii civilizatoare şi idei generoase, care impun tuturor sacrificii pentru înfăptuirea unu ideal. Pe când adevăraţiibărbaţi de stat, în epocile mari sunt exponenţii instinctului naţionalşi călăuzesc popoarele pe drumul mântuirii şiînălţării (...)oportuniste, se pierd în calcule şicombinaţiuni de partid, nu zăresc obiectivele principale, nu îmbrăţişează orizonturile largi, nu au previziunea justă a desfăşurării evenimentelor şi fatal sunt condamnaţi să cadă în erori grave, erori cari pot fi explicate şi scuzate, dar niciodată justificate.
Al. Marghiloman, dacă a putut într’un timp când părea foarte îndepărtată putinţa realizării unităţii neamului românesc, să fie un abil politician, un elegant „debater” parlamentar, un ministru de resort cu suprafaţăşi cu autoritate, el nu mai putea corespunde epocei mari, când s’a pus întreg problemul de care depindea însăşiexistenţa poporului românesc.
El n’a putut să rupă atunci ca o politică tradiţionalistă externă, care era în opoziţie cu interesele superioare şi supreme ale românismului; el n’a găsit în adâncul conştiinţei sale substratul sufletesc capabil să-l ilumineze şi să-l îndrumeze spre bine; el n’a avut apoi tăria de a se învinge pe sine însuş, atunci când ceasul cel mare a sunat, ci a perseverat într’o atitudine, care i-a interzis pentru totdeauna comunitatea de idei şi de sentimente cu massaconştientă a naţiunii, în plină epopee eroică.
 De aceea, după evenimentele istorice din 1916-1919, Al. Marghilomana încetat de a mai fi un factor viabil în politica României Mari. Şi la moartea lui Marghilomanse potrivesc cuvintele pe care Take Ionescu le-a scris la moartea luiMaiorescu:
„Despre morţi numai bine”, dar când e vorba de morţi cari n’auştiut să se poarte în împrejurările tragice, în care au murit un chip frumos zeci şi sute de mii de copii de-ai noştri, datoria se schimbă. Despre morţi, adevărul („Universul”, 13 mai 1925).
 
 
Cel cari nu mai sunt
ALEXANDRU MARGHILOMAN
 
 Mărturisim că moartea lui Alexandru Marghiloman ne inspirăo adâncă melancolie.
Prin talentul său, fără îndoialăunul din cele mai frumoase talenteoratorice din viaţa parlamentarăa României cenzitare şi mici, şiprin auspiciile deosebit de fericitesub care s’a deschis cariera sa politică – Marghiloman ar fi pututsă aibă o mare influentă asupravieţei politice a României.
Esteincontestabil că în partidulconservator el a jucat un rol însemnat şi că viaţa acestui partiddin ultimile decenii, este strâns legată de numele său. În ceasul însă,în care s’au pus în faţa Neamuluiromânesc, cele două mari probleme pe temelia cărora stă astăziRomânia întregită, adică democratizarea şi unitatea tuturor Românilor Alexandru Marghiloman’aştiut să se indentifice cu niciuna din aceste două mari aspiraţiuninaţionale.
Partidul conservator, a eşitsdrobit din această criză iar carierapolitică a lui Alexandru Marghiloman s’asfârşit altfel decât puteaus’o legitimeze frumoasele speranţece se legaseră acum 40 ani de numele lui.
E întotdeauna melancolic să veziopunând o forţă fără să lase înurma ei toate roadele ce puteaiaşteptadela dânsa („Viitorul”,13  mai).
 
 
Să ne închinăm!
Ce coincidență!
 În ziua în care tot neamul românesc își serba trecutul;în ziua cînd, atîtea popoare și atîtea minți răma-s’au cu gîtul sucit spre stînga, sub presiunea ideologieidemocratice, iar poporul romînescuitîndu-se spre dreapta și peste umăr, își vedeatradiționalismul sau triumfător;în ziua cînd serbam: 66de ani delaunirea principatelor Moldovei și Valahiei sub sceptrul Domnitorului Cuza; 59 de ani decînd marele Rege Carol, a călcat pămîntulromînesc spreaa-i da independența și bogăția; 44 de ani delaproclamarea regatului și 8 anidelaunirea tuturor sufletelor și pămînturilorromîneștisub puterea energiei RegeluiFerdinand și jertfa pentru țarăa celor căzuți pe cîmpiile deluptă; în ziua cînd, vremilede după război așteptau curîvna sa vie un „om” careluîndfrînele guvernului înmînă, să cîștige și victoriaeconomica, în acea zi „omul” acela hărăzit de natură pentru fapte mărețe și sacrificiidureroase, „omul” acela, pecare toate mințile îl chemaulalocul de cinste și greu, de cîrmaciu; „omul” acela, înamurgul zilei glorioase, seninprecum a fost o viață întreagă, a îndeplinit cel din urmă sacrificiu.
Simbolul tradiționalismului,șeful partidului progresist, a murit conservatorîn clipaîn care sentimentul conservator al întregului neam romînesc se agăța de ființaluiAlex. Marghiloman, cerșindu-i cu ochi rugători săfacă gestul salvator pentruțară, să o cîrmuiască, să oscoată laliman.
Și asta nu s’a putut.
Săplîngem pe omul careși-a dat sfîrșitul, încă plin deenergie? ori să plîngem poporul care-și perde speranțaîn zile mai bune?
Să-l plîngem pe acest dinurmă, căci greu va fi înlocuit uriașul care a dispărutdintre noi, dar a cărui umbră va ocroti încă multa vreme „o idee” care reprezintă forța neamului, acea iubire atrecutului închinat cu zorileviitorului forță culminantă prinrațiune și bun simț.
 Nu-l plîngem pe Marghiloman, plîngem biata țarăromînească, rămasă fără bunul păstor pe care-l aștepta (C. IRIMESCU, în „Dacia” [Constanța], 13 mai 1925).



Am anunțat în ediția specialăa „Lumei” apăruta eri dimineațălaorele, moartea luiAlex. Marghiloman. Suntem azi în măsurăsă dăm noi amănunte.
Buc. 12.—Duminică seara laorele 7, imediat după moartea lui Marghiloman, soția sa a deschis în prezența membrilor familiei o scrisoare prin care defunctul își exprimă ultimiledorinți. Plicul purta următoarea inscripție:
Se va deschide pe dată, după deces, de familie, spre întocmai îndeplinire A.M.
 
 Iată acum textul scrisoarei:
25 Septembrie 1924
Voința mea expresă este ca trupul meu să nu fie mutilat. Am închis ochii? Pace bună. Nu voesc autopsie și alte zgândăreli, ca să se știe mai adânc pentru ce-am murit.
Nu doresc paradă militară, nici măcar un pichet de onoare. Cer stăruitor aceasta.
Nu voesc să se țină discursuri nici acasă, nici la cimitir.
Voesc o înmormântare de tot simplă. Trupul sa fie așezat în hall-ul locuinței noastre. Odaia este bună, deoarece nu are oglinzi și nu are nevoe de a introduce odiosul postav negru.           Ceremonia se va face în casă, de unde cortegiul va porni direct la groapă. Totul se va petrece într’o dimineață, între 10-12 jum. ore. Așa se va cruța timpul tuturor. Caii vor continua să alerge sub numele lui, Mihai Deinbek. Prea multe interese sunt legate de industria unui grajd de curse, ca din simplă ipocrizie ele să fie lovite. A doua zi de înmormântare caii vor reapare pe hipodrom. Jockey Clubul va nota un Merçi.
Alexandru Marghiloman

Eri laorele 5-45 sicriul cu rămășițele pământești ale luiAlex. Marghilomana fost adus cu expresul în gara de Nord. Delagară corpul a fost transportat lalocuința defunctului în strada Mercur, unde a fost depus. Înmormântarea va avea loc probabil Mercuri între orele 10-12jum. dimineață. Înhumarea va avea loc lacimitirul Bellu, în cavoul familiei.
Membrii clubului progresist s-au întrunit eri dimineață la orele 10pentru a aviza asupra situației creată în urma morții luiAlex. Marghiloman. Au lua parte peste 100fruntași din Capitală ai partidului progresist.S’a luat act de scrisoarea tunetului și s’a hotărât ca ultimii dorinți să-i fie întocmai respectate.
S’a decis înștiințarea telegrafică a organizațiilor din provincie invitându-le să trimită delegați la înmormântare.
Organizațiile partidului progresist din Capitală au fost toate prezente în Gara de Nord lasosirea vagonului mortuar cu rămășițele pământești ale luiAlex. Marghiloman, întovărășind carul funebru până ladomiciliul defunctului.
S’a convenit ca d. Mitilineu să intervie pe lângă membrii familiei Marghilomancu rugămintea ca înmormântarea să aibă loc mercuri între orele 10—12 luni, nu Marți cum se proectează pentru ca organizațiile din provincie să poată întovărăși cortegiul.

Guvernul a hotărât să fie reprezentat laînmormântarea lui Marghilomanprin d. Săveanu, ministrul sănătăței publice, întrucât defunctul era președinte al „Crucei Roșii” („Lumea”,  13 mai 1925).
 
 
 


 
Cu dispariția lui Alexandru Marghilomans’a mai desfăcut unul din puţinele inele rămase din puternicul lanţce a constituit mândra generaţie care,acum o jumătate de veac, a luat peumerii săi viguroşi povara destinelor României. S’a făcut un nou gol – gol mare, imens, a cărui măsură ne-odă mărimea jalei pricinuită de pierderea suferită de ţară.
Căci, oricât de vii ar fi fost controversele asupra acţiunii politice a defunctului din anii de adâncă frământare, în care s’a plămădit şi înfăptuitvisul întregirii naţionale, nu se poategăsi minte sănătoasă, cuget curat caresă pună la îndoială curăţenia sentimentelor de care a fost călăuzit omulcare n-a fost numai unul din cei mai înzestraţi, mai destoinici şi mai desinteresaţibărbaţi politici ai Românieide după Războiul Independenţei, darşi o podoabă a vieţei noastre publice.
Cu Alexandru Marghilomans’a stinso lumină mare, o lumină orbitoare, deradiaţunile căreia ţara mai avea nevoie, mai ales acum când e atâta trebuinţă de oameni dintr’o bucată — oameni cari nu numai să ştie ce vor darsă şiaibe chemarea de a alege ce ebun, precum şi energia necesară de arealiza ceace cu adevărat e folositor.Şi, în această privinţă, în lunga e i şistrălucita-i carieră, nu odată Alexandru Marghilomana dat măsura mareisale priceperi şi a neobicinuiteisaleputeri de înfăptuire.
De multe şi însemnate progrese în desvoltarea politică şi economică a României şi-a legat el numele; actul însă de care numele îi va rămâneînvealnedespărţit, e acela al Unirii Basarabiei cu patria-mumă, Unire săvârşităîntr’unul din cele mai grele ceasuri ale existenţei noastre naţionale. Şi aceasta n’o poate uita conştinţaromânească, ori cari ar fi fost aprecierile asupra orientării politice din ajunul intrării noastre în război.
De greşitgreşim cu toţii; ceea ce secere — şi trebuie să se ceară — e ca,în greşeală, să nu ni se poată discutabuna-credinţă. Patriotismul lui Alexandru Marghiloman a fost deasupra oricărei bănueli. Cu dânsul a închis ochii un bun şi mare Român („Oglinda Lumii”, 30 mai 1925).