Istoria Dobrogei – Bibliografie Ana Comnena (sec. XI-XII) – „Alexiada” (III)

 
Anna Comnena a fost fiica împăratului Alexie I Comnenul (1081-1118) și a Irinei Ducas,  născându-se la 2 decembrie 1083. Ea fost căsătorită cu prietenul tatălui ei, scriitorul Nichifor Bryennios, după moartea acestuia renunțând la politică și retrăgându-se într-o mănăstire. Acolo, Ana a scris „Alexiada”  , lucrare istorică dedicată domniei părintelui ei, continuând scrierea lui Bryennios. „Alexiada”, terminată în 1148, cuprinde 15 cărți și prezintă evenimentele perioadei 1069 – 1118. Deși fiica împăratului pretinde că a scris o lucrare obiectivă, chiar titlul cu rezonanță homerică indică intenția omagială a autoarei. Sursele lucrării includ pe istoricii bizantini Skylitzes, Attaliates, Psellos, Bryennios, amintirile demnitarilor și militarilor de toate gradele care au luptat alături de Alexie, actele de cancelarie și propriile amintiri. Dotată cu o cultură puțin obișnuită pentru o femeie din epoca, Ana Comnena scrie într-un stil care imită pe clasicii elenismului și face trimiteri științifice la teologie, medicină, astronomie și astrologie. „Alexiada” s-a bucurat de o mare prețuire în lumea bizantină și a fost considerată de posteritate ca un important monument al literaturii Bizanțului. (A. Elian & N. Ș. Tanașoca)

7
 
1087-1090. Războiul bizantinilor cu pecenegii. Înfrângerea lui Tzelgu, șeful pecenegilor și respingerea acestora dincolo de Balcani. Expediția lui Alexie pe uscat și pe Dunăre împotriva pecenegilor. Armistițiul de scurtă durată. Asedierea Dristrei de trupele bizantine. Tatos trece Dunărea, revenind cu ajutoare cumane. Pierderile suferite de bizantini în ciocnirea cu pecenegii. Conflictul intre pecenegi și cumani îi determină pe cei dintâi să ajungă la o înțelegere cu împăratul Alexie.
 
„La ivirea primăverii, Tzelgu (acesta era comandantul suprem al armatei scitice), trecând prin valea care domina Dunărea în fruntea unei armate amestecate de vreo 80 000 de oameni, formată din sauromați [uzi – nota editorilor români] și sciți [pecenegi – n. e. r.] și nu puțini oameni din armata dacică [ungurii din Transilvania – n. e. r.], cărora le era comandant așa-numitul Solomon [rege ungar filogerman (1063-1074) detronat de filobizantinul Geza I (1074-1077) – n. e. r.], prădă orașele din preajma Chariopolisului [Rodosto/Tekirdag- Turcia europeană]. Și ajungând chiar la Chariopolis și luând multă pradă, ocupa un loc numit Skoteinos. Aflând aceasta, Nikolaos Mavrokatakalon și Vebetziotes, care-și trăgea numele de la locul său de baștină [oraș pe fluviul Eufrat / Irak – n. e. r ], sosesc la Pamphilon [între Demotika și Rodosto, în apropiere de Uzunkopru/Turcia european[- n. e. r.], cu oștile de sub comanda lor, ocupându-1. Dar văzându-i pe oamenii din ținuturile învecinate alergând cu multă spaimă spre orașe și fortărețe, pornesc din așa-numitul Pamphilon și ocupă orășelul Kule [între Aenos / Turcia europeană și Constantinopol – n. e. r.], cu toata armata. În spatele lor însă veneau sciții care-i observară pe așa zișii „codași” [ariergarda] ai armatei romeice - acesta e un termen obișnuit de al soldaților - și care se țineau îndeaproape, ca să zic așa, de urmele lor. După ce s-a luminat de ziuă, Tzelgu își așeză oștile și dorea să dea lupta împotriva lui Mavrokatakalon. (...)


După ce au dobândit așadar o strălucită victorie asupra sciților, oștenii împăratului intrară în capitală [Constantinopol]. (...) Alungați astfel din părțile Macedoniei și ale Filipopolului [Plovdiv / centrul Bulgariei], [sciții – n. e. r.], întorcându-se din nou lângă Dunăre  , și-au așezat tabăra și locuind în țara noastră de parca ar fi fost a lor, jefuiau peste tot în deplină libertate. Aflând acestea, împăratul nu suportă [gândul – n. e. r.] că sciții  locuiesc înăuntrul hotarelor romeice, dar totodată se temea ca nu cumva, trecând prin pasurile [Balcanilor – n. e. r.] să săvârșească iarăși lucruri și mai rele decât cele de mai înainte. Prin urmare, după ce și-a pregătit și și-a înarmat bine oastea, vine la Adrianopol [Edirne / Turcia europeană] și de acolo pleacă spre Lardea, care e situata între Diampolis Iambol / sud-estul Bulgariei – n. e. r.] si Goloe [Lazarevo / sud-estul Bulgariei]. Și acolo, numindu-1 comandant pe Georgios Euphorbenos, 1-a trimis pe mare [Marea Neagră] la Dristra. Iar împăratul, rămânând acolo patruzeci de zile, a chemat trupe de pretutindeni. Și după ce a strâns destulă oaste, se sfătui dacă trebuie ca, trecând clisurile [defileurile Balcanilor – n. e. r.], să primească lupta cu sciții. „Nu trebuie”, spunea, să se dea deloc răgaz sciților” și avea deplina dreptate gândind astfel în privința acestor barbari. Căci incursiunile sciților nu încep într-unul dintre cele patru anotimpuri pentru ca să se sfârșească în cel următor, [ca de pildă – n. e. r. ], dacă încep vara, devreme, să se sfârșească toamna sau chiar iarna, când se strâng ultimele roade. Și nici un singur an încheiat nu închidea în sine tot prăpădul acesta, ci împărăția romeilor  a fost bântuită ani îndelungați, deși n-am amintit, în ce ne privește, decât puține din cele multe [întâmplate – n. e. r.]. Nici prin vicleșuguri nu puteau fi dezbinați, deși împăratul adeseori căuta să-i atragă în toate felurile, dar nici unul nu a trecut, nici măcar în ascuns, de partea împăratului, într-atât sunt de încăpățânați. Nichifor Bryennios și Grigore Mavrokatakalon, care fusese luat prizonier de sciți și pe care împăratul îl răscumpărase cu prețul de patruzeci de mii, nu erau nicidecum de acord să se ducă războiul cu sciții în Paristrion. Dar Georgios Paleologul și Nikolaos Mavrokatakalon și atâția alți tineri și oameni în puterea vârstei, alăturându-se voinței împăratului, îndemnau să se treacă prin văile Haemusului [munții Balcani – n. e. r.] și să se dea lupta cu sciții în Paristrion . (...)



După ce sciții văzură pe Georgios Euphorbenos venind împotriva lor pe Istru cu multă oaste și flotă (fluviul acesta curge de sus, din munții Apusului și se varsă, după trecerea cataractelor, prin cinci guri în Pontul Euxin, fiind mare și bogat [în ape – n. e. r.] și trecând printr-o vastă câmpie și e navigabil, încât chiar și cele mai mari vase și cele mai împovărate plutesc pe acest râu ; și nu are numai o singură denumire, ci în părțile mai de sus, de către izvoare, are numele de Danubiu, iar în cele de jos, dinspre gurile sale, i se spune Istru), după ce așadar o parte din sciți îl văzură pe acest râu pe Georgios Euphorbenos și aflară că și împăratul, cu armată foarte numeroasă, sosește acum pe uscat împotriva lor, găsind că o luptă cu amândoi este cu neputință, căutau un mijloc prin care să poată scăpa din această grea primejdie. Trimit deci o solie de 150 de sciți pentru a întreba chipurile despre pace, strecurând totodată și oarecare amenințare în cuvinte și, pe de altă parte, [însărcinându-i -  n. e. r.] să și promită, dacă împăratul ar aproba cererile tor, că vor lupta alături de el ca aliați cu treizeci de mii de călăreți, oricând ar voi el. Împăratul însă, cunoscând bine înșelăciunea sciților și dându-și seama că, pentru a scăpa de primejdia iminentă, îi trimit asemenea solii și că, de s-ar ivi prilejul, ei ar aprinde într-o mare vâlvătaie scânteia ascunsă a răutății lor, nu primi solia. Pe când se desfășurau aceste convorbiri, Nikolaos, unul dintre ajutorii de secretari, apropiindu-se de împărat, îi șopti la ureche spunând : „Așteaptă-te, împărate, ca îndată să se producă o eclipsă de soare”. Și fiindcă el se arătă neîncrezător, i-a jurat că nu se înșală. Atunci împăratul, cu spontaneitatea sa, întorcându-se spre sciți le spune: „Las judecata în seama lui Dumnezeu ; și dacă se va arăta acum un semn din cer, veți ști că eu nu primesc solia voastră ca fiind amăgitoare, pentru că șefii voștri nu trimit solie de pace cu adevărat. Iar dacă nu, voi purta vina că m-am înșelat în bănuiala mea”. Nu trecură două ceasuri și lumina soarelui pieri, întregul său disc fiind întunecat de trecerea lunii prin fața lui. Și sciții se înspăimântară dintr-odată, iar împăratul îi predă lui Leon Nikerites (acesta era un eunuc care din copilărie trăise în mijlocul soldaților și era foarte prețuit), cu porunca de a-i duce sub pază bună până la regina orașelor [denumire retorică bizantină pentru capitala Constantinopol – n. e. r.]. Iar el, cu mult avânt, apucă drumul către Constantinopol. Barbarii însă, care se gândeau mereu la libertatea lor, când au ajuns la Niceea Mica, ucid noaptea pe paznicii neglijenți în îndeplinirea pazei lor și se întorc pe niște drumuri cotite la cei care-i trimiseseră [în solie – n. e. r.]. Iar Nikerites, salvându-se numai cu trei oameni, vine la împărat, la Goloe.

(...) Iar în ziua următoare [împăratul] sosește la un râu care curge in preajma Dristrei , la o distanță de vreo 24 de stadii [1 stadion grec antic = 177 m] de ea și, depunându-se acolo echipamentul, își așeză tabăra. Dar sciții, aruncându-se deodată din spate asupra cortului împăratului, uciseră nu puțini dintre soldații ușor înarmați și capturară și pe câțiva dintre maniheii [denumirea religiei persane antice pentru sectă creștină similară] care se luptaseră mai cu înverșunare. În urma acestora, se produce în armată multă învălmășeală și dezordine, încât și cortul împărătesc se prăbuși din pricina cailor care alergau la întâmplare, ceea ce li se păru un semn rău prevestitor celor care nu erau binevoitori față de împărat. El însă, după ce a respins cu o parte din oaste departe de cortul său pe barbarii care atacaseră, ca să nu se mai producă tulburare, încălecând îndată și potolind tumultul, înaintează cu trupele sale în bună ordine și ajunge la Dristra (aceasta e un oraș vestit dintre cele așezate lângă Istru) ca s-o asedieze cu mașini de asediu. Apucându-se așadar de lucru și împresurând-o din toate părțile și dărâmându-i una din laturi, pătrunde înăuntru cu toată oastea. Dar cele doua fortărețe ale numitului oraș erau încă în stăpânirea rudelor celui numit Tatos, care apucase să plece mai înainte ca să-și câștige de partea sa pe cumani și să se întoarcă cu ei in ajutorul sciților. Când era să plece, luându-și rămas bun de la ei, el le spusese : „Eu știu sigur că împăratul are să asedieze cetatea aceasta. Îndată, deci, ce-l veți vedea că ajunge în câmpia aceasta, grăbiți-vă să ocupați voi mai întâi înălțimea care o domină, fiindcă este cea mai avantajoasă [poziție – n. e. r.] din toate și așezați-vă acolo tabăra pentru ca să nu aibă răgaz împăratul să asedieze fortăreața, ci să se îngrijească deopotrivă și de ce se întâmplă în spatele lui, temându-se de paguba pe care i-o puteți aduce. Iar voi, toată ziua și toată noaptea să nu încetați a trimite împotriva lui ostași, unii după alții”. Iar împăratul, chibzuind la ceea ce era necesar, părăsi asediul fortărețelor și, plecând de acolo, își așeză tabăra lângă un râu din apropierea Istrului, sfătuindu-se dacă trebuie să dea asalt asupra sciților.

Paleologul și Grigore Mavrokatakalon amânau bătălia cu pecenegii și îndemnau ca, înarmându-se, să ocupe Marele Preslav. „Căci sciții, văzându-ne mergând astfel în arme și într-o perfectă ordine, nu se vor încumeta nicidecum să poarte război împotriva noastră” ziceau ei. „Iar dacă vor îndrăzni călăreții lor să lupte fără care, bine să știți, ei vor fi învinși și noi vom deține de acum înainte o întăritură foarte puternic: Preslavul Mare”. Acesta este un oraș vestit, așezat lângă Dunăre, care nu avea odinioară numele acesta barbar, ci purta un nume elenic și era și se numea cetatea cea mare” (Megalopolis). Dar de când Mokros [imaginația Anei Comnena – n. e. r.], regele bulgarilor   și cei născuți dintr-însul și încă și Samuil [țar bulgar 980-1014], care, precum Sedechia la Iudei [rege al Iudeei în Vechiul Testament], a fost cel din urmă din dinastia bulgară, năvălind în Occident, orașul a căpătat un nume compus, fiind numit Mare după denumirea grecească, dar cu adăugirea cuvântului de la slavi  , încât e numit pretutindeni de ei Marele Preslav  „Avându-1, deci, drept loc de refugiu” ziceau cei din jurul lui Mavrokatakalon, „și atacând pe sciți în fiecare zi, prin lupte de hărțuire, nu vom înceta să le aducem pierderi, nedându-le voie nici într-un chip să iasă din tabăra lor după furaje sau ca să-și strângă cele de trebuință”. (...)

Dar și sciții și-au alcătuit dispozitivul de luptă ca unii care, printr-o îndemânare înnăscută, știau să lupte și să se așeze în linie de bătaie ; și după ce au pregătit curse și au unit rândurile prin legături tactice și și-au fortificat armata cu ajutorul carelor acoperite, merseră pe companii împotriva împăratului, aruncând săgeți de departe. (...) Pe când împăratul se pregătea astfel, din depărtare apărură sciții venind cu carele lor acoperite, cu femeile și copiii lor. (...) Bătălia era în cumpănă, iar amândouă armatele se luptau cu înverșunare, când apărură venind de departe câteva căpetenii ale sciților, cu treizeci și șase de mii de oameni. Romeii, nemaiputându-se apăra față de atâția, au dat atunci dosul .< ... >.

<... >Iar căpeteniile sciților doreau să-i omoare pe cei pe care-i prinseseră, dar mulțimea de riând nu îngăduia nicicum aceasta, vrând să-i vândă pe preț de răscumpărare. După ce această dorință s-a impus, se dă de știre împăratului prin scrisori ale lui Melissenos, care, prizonier chiar fiind, îi indemna pe sciți stăruitor în acest sens. Iar împăratul zăbovind încă la Beroe, trimițând să se aducă bani îndestulători din împărăteasa orașelor [Constantinopol – n. e. r.], a răscumpărat pe prizonieri. Atunci sosește și Tatos la Istru, cu cumanii [popor turcic ca și pecenegii] pe care și-i câștigase de partea sa ; aceștia, după ce au văzut atâta pradă și mulțimea captivilor au spus căpeteniilor sciților: „Noi ne-am părăsit casele și bunurile și am venit în ajutorul vostru, pentru ca, după atâta drum, să fim partași și la primejdie și la biruință. Participând deci cu ce avem, nu trebuie să fim trimiși înapoi cu mâinile goale. Căci nu într-adins am lipsit, venind după încheierea bătăliei și nici nu suntem noi vinovați de aceasta, ci împăratul care a luat-o înainte cu lupta. Așadar, sau împărțiți cu noi întreaga pradă, sau, în loc de aliați, ne veți avea dușmani”. Sciții se împotriviră. Iar cumanii nesuferind [împotrivirea lor – n. e. r.], o luptă înverșunată se încinge între ei. Și sciții cu desăvârșire biruiți au scăpat cu greu la așa-numita Ozolimne [discuția localizării de la gurile Dunării până la Pliska, la P. Diaconu, Les petchenegues au Bas Danube, București, 1970 – n. e. r.]. Strâmtorați de cumani, au rămas acolo multă vreme, fără să îndrăznească a se strămuta. Ceea ce se cheamă acum la noi Ozolimne este un lac foarte mare ca diametru și ca perimetru și care, sub raportul mărimii, nu stă mai prejos de nici unul dintre lacurile de oriunde despre care vorbesc geografii. Și e situat dincolo de cele „o sută de movile” și râuri foarte mari și foarte frumoase se varsă într-însul ; iar spre miazăzi poartă corăbii multe și mari, de transport, încât se vede de aici limpede cât de mare este adâncimea lui. A fost numit Ozolimne nu pentru că răspândește un miros rău și pătrunzător, ci pentru că venind cândva la lac o oaste hunică (pe acești huni limba populara îi numește uzi [popor turcic]) șj punându-și tabăra pe malul lacului, au numit acest lac Uzolimne, cu adăugarea cred și a vocalei u. Dar din scrierile vechi nu se poate afla încă nimic despre faptul că o armata hunică ar fi ajuns aici ; ci abia sub domnia împăratului Alexie, atunci toți, din toate părțile adunându-se acolo, au dat locului numele <... >.


Iar cumanii, deoarece duceau lipsa de cele trebuincioase, se întorc iarăși acasă, pentru a-și aduna cele de trebuință și a se întoarce din nou împotriva sciților. (...) Plecând deci de acolo, împăratul cu oștile pe care din nou le adunase ajunge la Adrianopol [1088 – n. e. r.]. Iar sciții, după ce au străbătut trecătoarea dintre Goloe și Diampolis, și-au așezat tabăra lângă localitatea numita Markella. Și împăratul, care aflase ce se petrecuse cu cumanii, deoarece erau așteptați să se întoarcă, se temea, cu bănuială, de sosirea lor. Chemând deci pe Synesios și încredințându-i hrisoave pentru sciți, îl trimite cu însărcinarea ca, dacă s-ar îndupleca aceștia să încheie pace și să dea ostateci, să-i oprească să înainteze mai departe și să facă astfel încât ei să rămână pe locul pe care 1-au ocupat mai înainte și să le dăruiască, după ce se va fi îndeplinit aceasta, din belșug cele de trebuință. Căci avea de gând să se folosească de ei împotriva cumanilor, dacă, ajungând din nou la Istru, aceștia ar fi încercat să înainteze mai departe. Dacă însă sciții nu se lasă convinși, să-i părăsească acolo unde sunt și să se întoarcă. Amintitul Synesios ajunse la aceștia și, spunându-le cele cuvenite, i-a convins să încheie un tratat cu împăratul. Și rămânând mai multă vreme acolo, a socotit că merită să li se poarte de grijă, înlăturând orice pretext de jignire. Dar cumanii, întorcându-se pregătiți pentru războiul împotriva sciților și neîntâlnindu-i, după ce au aflat de trecerea lor prin clisuri și că, ajunși la Markella, au încheiat pace cu împăratul, cer să străbată clisurile si sa se arunce asupra sciților. Împăratul nu a îngăduit acest lucru, deoarece apucase să încheie pace cu sciții și le-a spus: „Nu avem nevoie in clipa de fata de ajutor. Luați daruri îndestulătoare și înapoiați-vă!”. Și tratându-i cu prietenie pe soli și dându-le daruri nu puține, i-a trimis cu pace îndărăt. Aceasta a dat sciților curaj ; călcând tratatul, ei se înverșunau în neomenia de mai înainte, prădând orașele și tinuturile vecine. Căci barbarii toți sunt în general nestatornici și nu stă în firea lor să respecte un tratat. Văzând aceasta, Synesios se întoarce la împărat și dă pe față, de la sine, nerecunoștința și perfidia sciților.”
 
 
Editorii români notează că autoarea confunda Marele Preslav, fosta capitală creștină a primului stat bulgar, care nu era situat pe Dunăre, cu Micul Preslav sau Preslavet, fiind citat P. S. Năsturel, Peut-on localises la Petite Preslav a Pacuiul lui Soare? Commentaire a Anne Comnine, Alexiade, VII, „Revue des etudes sud-est europeennes”, III, 1965, 1-2.
 
Bibliografie

Anne Comnene, Alexiade (Regne de l'Empereur Alexis I Comnene, 1081-1118), texte etabli et traduit par Bernard Leib, Paris, 1937-1945 (3 volume).
Alexandru Elian & Nicolae Șerban Tanașoca (redactori responsabili) / ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE - INSTITUTUL DE ISTORIE „NICOLAE IORGA” – INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPENE, Izvoarele istoriei României, vol. III. Scriitori bizantini. Sec. XI-XIV,  Ed. Academiei R. S. R., București, 1975 (Ana Comnena)




Despre Marius Teja

Marius Virgil Teja s-a născut în judeţulConstanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureştişi are un master în RelaţiiInternaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar afterschool, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armână“.
 

Citește și:

Istoria Dobrogei – Populație – PopoareGoții (V)