ConstantinPsellos s-a născut la Constantinopol în 1018 și a murit în1097. El s-a călugărit în 1055 cu numele de Mihail și a fost un mare cărturar care a jucat și un rol politic. Inițial Psellos a fost secretar imperialși a devenit ministru al împăraților Isaac Comnenul (1057-1059), Constantin X Ducas (1059-1067)și Mihail VII Ducas (1071-1078). El a predat filozofia la Universitatea din Constantinopol, iarscrierile sale în proză și în versuri, al căror stil se caracterizează prin retorism, au fost apreciate de contemporani si urmași. Din opera lui s-au păstrat cuvântări funebre și omagiale, câteva sute de scrisori, comentarii, tratate de demonologie, astronomie, geometrie, muzică, retorică, cronologie etc. „Cronografia” sacontinuă„Istoria” lui Leon Diaconul (sec. X)și relatează evenimentele anilor 976-1077. La baza lucrării stau propriile amintiri, evocând portrete alemembrilorcurții imperiale. Partea întâi, scrisă probabil între 1059 și 1063, descrie perioada 976-1059 și pare credibilăși imparțială, informațiile posterioare anului 1040 fiind ale unui martor ocular al evenimentelor. Partea a doua, istoria perioadei 1059-1077, a fost scrisă la cererea lui Mihail VII și este mai puțin obiectivă, deoarecePsellos a fost prietenul lui Constantin X și profesorul lui MihailVII, pe care-i laudă excesiv. „Cronografia” lui Mihail Psellos, scrisăîntr-o limbaj dificil din pricina retorismului său savant, are „o mare valoare istoricăși literară”, fiind folosită ca sursă de scriitorii bizantini Nichifor Bryennios, Ana Comnena, loanSkylitzesși Zonaras (sec. XII). Majoritatea operelor lui Psellosnu sunt editate corespunzător exigențelor științifice, iar unele au rămas inedite. (A. Elian& N. Ș. Tanașoca)
 
CRONOGRAFIA
1
Vasile al II-lea Bulgaroctonul[976-1025] reface tezaurul imperial
Deci, după ce a ferit împărăția de trufia și invidia soartei, nu numai căși-a făcut lesnicios drumul puterii, dar oprind scurgerile de daruri bănești,a îmbogățit avuția imperiului pe de o parte nefăcând daruri, iar pe de alta adăugând din afara. Căci a umplut visteriile palatului până la 200 000 de talanți. Dar restul câștigurilor lui cine ar fi în stare prin cuvinte să-1 socotească? Căci toate cele adunate de la iviri [georgieni – nota editorilor români]și de la arabi, câte comori se aflau la celți[probabil normanzii din sudul Italiei și Sicilia – n. e. r.], câte le cuprindea țara sciților , și, ca să vorbesc pe scurt,lumea barbară dimprejur, pe toate îngrămădindu-le la un loc le-a depus în visteriile imperiale.
Editorii români notează că nu este clar ce popor se ascunde sub denumirea de sciți, acest nume fiind folosit de scriitorii bizantini pentru populațiile barbare de la nordul Dunării de Jos.
 
2
1059. Expediția lui Isaac Comnenulîmpotriva pecenegilor. Caracterul și obiceiurile acestora Așadar,împăratul, cinstind pe cel răposat [patriarhul de Constantinopol Mihail I Cerularios, 2 noiembrie 1058 – n. e. r.] cu un asemenea succesor [Constantin III Lichudes, 2 februarie 1059], după ce opri întreprinderile barbarilor din Răsărit [turcii selgiucizi – n. e. r.] - și această oprire a fost pentru el un lucru foarte ușor – pornește cu toata oastea împotriva celor din Apus[Europa], pe care vremea veche îi numea misieni și care în urmăși-au schimbat numele în acela cu care sunt desemnați astăzi [pecenegi – n. e. r. ]. Locuind tot ținutul [stânga Dunării – n. e. r.]pe care Istrulîl mărginește înspre împărăția romeilor
, ei se ridicară deodatăși emigrară pe teritoriul nostru.
Pricina ridicării lor era neamul geților, vecinii lor, care jefuindu-i și pustiindu-le țara îi siliră a se strămuta. De aceea, odată, când Dunărea îngheță, folosindu-se de ea ca de uscat, se strămutară de pe malul celălalt la noi, împovărând ținuturile noastre de hotar cu tot neamul lor și neputând să rămână liniștiți și să nu tulbure pe cei cu care au fost vecini.
Cu ei este mai greu de luptat și de purtat război decât cu celelalte popoare, fiindcă nu sunt nici viguroși la trup, nici îndrăzneți la suflet ; dar nu îmbracă nici platoșa, nici nu încalță cnemide [jambiere], nici nu-și apără capul cu căști, nici vreun scut oarecare nu au în mâini, nici de cel lung, cum se zice că erau scuturile argiene [cetatea greacă antică Argos], nici de cel rotund; dar nici cu sabie nu sunt încinși; țin sulițeîn mâini și au numai aceasta armă cu care să se apere. Nu se împart în companii și nici vreo știință militară nu-i conduce în război, nu cunosc așezarea în front, nici aripa stângă nu au, nici aripă dreaptă; nici nu-și ridică palisade, nu știu să-și tragășanțîmprejur, ci, amestecându-se în dezordine laolaltă, în disprețul lor pentru viață, scot strigăte puternice și astfel se aruncă asupra adversarilor. Și, dacăîi resping, ca niște turnuri [formație de luptă în careu – n. e. r.] se aruncă asupra lor și fără cruțare urmărindu-i îi ucid. Dar dacă armata dușmanăține piept năvalei lor și frontul ei strâns nu se sfărâmă de izbirea barbarilor, ei, întorcându-se îndată, își caută scăpareaîn fugă. Nu fug însăîn ordine, ci răzlețindu-se unul aici, altul în altă parte ; unul, aruncându-se într-un râu, ori scapăînot, ori se îneacă cuprins de vârtejuri; altul, intrând într-o pădure deasă, a și scăpat de privirile celor care îi urmăreau și altul altfel procedează. Și după ce s-au risipit deodată toți, se adună mai târziu iarăși în același loc, unul venind din munte, altul dintr-o râpă, unul din fluviu și altul din altă parte [răsărind – n. e. r.] pe neașteptate. Dacă au nevoie să bea, când dau de ape, fie de izvor, fie de râu, îndată se aruncăși sorb cu lăcomie; dacă nu găsesc, fiecare coborând de pe cal, lasă să se scurgăsângele cailor din vinele deschise cu fierul și astfel își potolesc setea, folosindu-se de sânge ca de ape. Apoi, tăind calul cel mai gras și aprinzând lemnele pe care le-au găsit, încălzesc puțin membrele tăiate ale calului și le devorează pline de sânge. Și după ce s-au refăcut în felul acesta, se reped la primele colibe care le ies in cale. Și se ascund ca șerpii în râpe adânci și în povârnișuri repezi de care se folosesc ca de niște metereze.
Întreg neamul acesta este un neam de oameni groaznici și prefăcuți. Nici tratatele de prietenie nu-i rețin, nicidacă au jurat pe jertfe, nu rămân credincioși jurămintelor, căci nu cinstesc nici o divinitate, ca sa nu mai vorbim de Dumnezeu; tot ce li se întâmplă vine de la sine, după ei, și cred cămoartea este sfârșitul oricărei existențe. De aceea, ei încheie ușor paceași îndată ce au nevoie de război, calcă tratatele. Iar dacă ai biruit în război, ei cer din nou o a doua prietenie, iar dacă ei au biruit în luptă, pe unii dintre prizonieriîi ucid, iar cu ceilalți fac târg mărețși pun mare prețpe cei bogați; dacă nu iau acest preț, îi ucid.
Împăratul Isaac, încercând să alunge acest popor din hotarele romeice, merge împotriva lui cu o puternică oaste. El nu se prea încrede în dușmanii răzlețiți și de păreri diferite, dar conduce oștirea împotriva părții lor celei mai puternice și totodată greu de combătut și de prins și, apropiindu-se de ei, îi înspăimântă prin propria sa persoana și prin armata sa. Căci, la vederea celui socotit ca purtător de trăsnet, nu îndrăzneau să-1 priveascăîn fațăși, văzând neclintita întrunire de scuturi a armatei, se răzlețiră. Și, atacând în grupuri mici pe ai noștri, se năpusteau asupra lor cu strigăte, dar aceștia erau cu neputință de clintit. Și fiindcă nu erau în stare nici să-i prindăîn capcane, nici să-i înfrunte așezându-se în linie de bătaie în câmp deschis, cei care vestiseră războiul pentru a treia zi, părăsindu-și în chiar prima zi corturileși pe toți bătrâniiși pruncii care nu puteau să fugă, se risipiră prin locuri greu de umblat. Iar când împăratul, potrivit regulilor războiului, înainta cu armata în ordine de bătaieși nu văzu nici un barbar, el n-a socotit că-i bine să-i urmărească, temându-se de cete dușmane ascunse și pentru că trecuseră trei zile de la fuga lor. Distrugându-le corturile și luând cu dânsul prada găsită, s-a întors triumfător. (...)
Editorii români notează că „geții”suntcumanii turcici, conform studiului Lespremierescristallisationsd'etat des Roumains, publicat de Nicolae Iorga în 1920, uzii turcici, conform studiului LesPetchenegues au Bas-Danube, publicat de Petre Diaconu în 1970, și românii, conform studiului Din istoria Dobrogei (III), publicat de Ion Barnea în 1971.
 
Bibliografie
Michel Psellos, Chronographic ou Histoired'unsiecle de Byzance (976 - 1077), texte etabli et traduit par Emile Renauld, 2 vol., Paris, Societed'editionLesBellesLettres, 1926 (vol. I), 1928 (vol. II).
Alexandru Elian& Nicolae Șerban Tanașoca (redactori responsabili) / ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE - INSTITUTUL DE ISTORIE „NICOLAE IORGA” – INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPENE, Izvoarele istoriei României, vol. III. Scriitori bizantini. Sec. XI-XIV,  Ed. Academiei R. S. R., București, 1975 (Mihail Psellos)
 
 
 
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța


Despre Marius Teja

Marius Virgil Teja s-a născut în judeţulConstanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureştişi are un master în RelaţiiInternaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar afterschool, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armână“.
 

Citește și:

Istoria Dobrogei - BibliografieKekaumenos (sec. XI) - „Sfaturi și povestiri”