Cadetul Biju

Acrobație pe bompres

Viața oricărui om este un lung șir de întâmplări. Mai mult sau mai puțin faste.
Născut la 20 septembrie 1938, la Iaşi, în zodia Fecioarei, Mircea nu avea de unde să știe ce-l așteaptă. Adică ce-i va rezerva viitorul. În Marină a petrecut aproape „un cincinal”: cadet în Şcoala Militară Superioară de Marină, între 1955 și 1959 și nici un an ca ofițer. De ce numai atât? Pentru că a fost trecut în rezervă cu primul ''lot al păcii''.
Cu toate acestea, confesiunile sale din Cartea Promoției sunt dominate de un optimism debordant.

Din întâmplare

„Exprimarea asta face parte din năzbâtiile lingvistice moderne! Ca şi cum m-aş înjosi, dacă i-aş spune autobiografie? Aş fi incult? Oare o să se mire cineva dacă susţin că nu-s, şi totuşi o prefer pe asta? E parcă mai pe limba mea, bogată, mândră şi frumoasă! Din întâmplare? Da! Fiindcă aşa a început totul. Ca multor altora, mie întâmplarea mi-a decis viaţa. De la “b” la “y”, fiindcă "a''-ul si ''z''-ul mi-au fost decise de pompos zisele tranziţii: de la mizerabila orânduire capitalistă, la victorioasa şi viguroasa, dreapta şi măreaţa orânduire comunistă; apoi, cea de la mizerabila orînduire comunistă, la victorioasa şi viguroasa, dreapta şi măreaţa orânduire capitalistă. Două catastrofe istorice, mizerabile, dar victorioase...
''A''-ul meu a debutat cu mult ''înaintea'' mea, când doi tineri şi frumoşi ofiţeri de cavalerie se duelau, la propriu. Premiul? Viitoarea mamă a celui care va fi Mircea Dabija! Miză mare, aceasta fiind fiica adoptivă a prinţului Mihai Sturza.

Una peste alta, în septembrie 1938 se naşte ''fecioara'', botezată Mircea şi-n ianuarie 1942, în prima zi a anului, ''capricornul'' Cătălin. Naşterile se produc la Iaşi, iar botezurile la Cozmeşti, lângă Paşcani, într-un fel de palat al prinţului Sturza de pe una dintre moşiile sale.
Deşi reşedinţa familiei era în Bucureşti, mama se stabileşte temporar la Iaşi, unde locotenentul Corneliu Dabija era ofiţer de cavalerie în Regimentul 7 Roşiori. Ce vremuri şi ce uniforme?! Nici regele Mihai nu era aşa de elegant ca ei! Dintr-o fotografie, într-o astfel de uniformă, se mai uită din când în când la mine...
Vine şi pe la noi războiul! Tata pleacă pe frontul de Est, se remarcă în Crimeea şi devine ''eroul luptelor de la Kerci''. Este apoi grav rănit, iar noi ne întoarcem în Bucureşti, împreună cu Sturza, cu care împărţim un apartament în blocul Domnica, de pe Calea Victoriei 101.

Casa noastră, o vilă din apropiere de Arcul de Triumf, pe fosta Alee C, din fostul Parc Barbu Delavrancea, era ocupată.
Fac primii ani de şcoală la Colegiul ''Sf. Iosif'', unde profesorii erau ''bruderi''; bruder Paul era diriginte, iar directori erau nuiaua şi o riglă groasă, lungă de un metru şi frumos gradată, cu care deseori se înroşeau palmele sau fundul, în funcție de (vezi, toate-s în funcţie de!) cât de gravă îi părea ''fratelui'' nostru mai mare dandanaua pe care o făceai. Mărturisesc că le-am simţit pe amândouă...

Anul 1947 ne prinde în vila noastră de la Șoseaua Kiseleff. Dar familia nu mai era cea de altădată! Tata îşi făcea veacul prin spitalele militare, unde îşi oblojea rănile produse de gloanţele ruseşti. În ziua când, la difuzoarele instalate pe străzi, se auzea, din timp în timp, ''Atenţiune, atenţiune! Vom transmite în curând un comunicat important pentru ţară!'', era în spitalul militar, aflat aproape de casă, tot pe Șoseaua Kiseleff, la intersecţia cu strada Arhitect Ion Mincu şi vecin cu ambasada, pe atunci, a Uniunii Sovietice. Eram în drum spre el când a abdicat Regele Mihai I.
 

Copilărie printre elite

În '48 părinţii se despart. Fratele rămâne mamei, iar eu ajung, în cele din urmă, în grija tatălui care stătea pe strada Viitor, în casa în care şi-au trăit ultimii ani Ion şi Sofia Nădejde şi unde încă trăia una din cele doua fete ale acestei celebre familii. Se numea Amelia, fusese profesoară de franceză şi română, soţia unui avocat, cândva la modă, numit [George] Gesticone. O femeie distinsă, frumoasă şi discretă.
Puţin mai departe, pe Răsuri, stătea Victoria Beldiceanu, cea de-a doua fată a familiei Nădejde, fostă profesoară de arte şi care, atunci când am cunoscut-o eu, făcea, în mărime naturală, tablouri cusute cu fire de mătase de o frumuseţe pe care nu pot aici să o comentez; spun doar că îmbinarea culorilor era dumnezeiască. Era blajină, dar fermă. Fusese nevastă de poet. Nevasta lui Nicolae Beldiceanu!

În fundul curţii din Răsuri, într-o căsuţă cu cerdac şi verdeaţă ca în Rai, trăia discret, încărcată de amintiri pe care le depăna într-o limbă româna divină, Camelia Nădejde. Era verişoara surorilor Nădejde, dar mai presus de toate, era cea care s-a ascuns în spatele pseudonimului Lucia Mantu, scriitoarea pe care George Călinescu o pomeneşte în istoria lui ca fiind o desăvârşită stilistă. Nu s-a sfiit niciodată să-şi recunoască marea ei dragoste şi nici că, preţ de 19 ani, anterior, sau ştiu eu, poate concomitent cu Otilia Cazimir, l-a avut în preajma ei pe năbădăiosul George Topârceanu. De! Nu zice el: ''Pe trotuar, alături saltă/ Două fete vesele.../ Zău că-mi vine să-mi las baltă/ Toate interesele!''.
Ţin minte că de la Lucia Mantu am primit, broşură după broşură, întreaga colecţie a ''Aventurilor submarinului Dox”, pe care le-am citit pe ascuns (era literatură interzisă), cu pasiune şi nerăbdare.

Apropo de George Călinescu! Trebuie, măcar în treacăt, să spun că şi tatăl meu a fost robul pasiunii de a scrie; a publicat două volume de poezie. E menţionat în istoria călinesciană¹ şi până a închis ochii a adunat un teanc de manuscrise, care zac în biblioteca mea şi, probabil, niciodată nu vor cunoaşte tiparul.
Nu-i de mirare că într-o astfel de selectă conjunctură, am avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Sadoveanu, care o adula pe Victoria Beldiceanu, ca om şi o aprecia nespus ca artistă, o bună parte a tablourilor ei ajungând la el.

Amelia Gesticone era prietenă cu Profira Sadoveanu şi astfel am cunoscut-o şi pe ea.
Prin tatăl meu l-am cunoscut pe Marcel Anghelescu, pe Camil Petrescu, care stătea undeva spre Obor, nu foarte departe de noi. M-a încântat, fizic vorbind, Ionel Teodoreanu, cu fruntea lui la care, după ce l-am văzut prima dată, am trăit obsedant cu impresia că s-a uitat Coşbuc, când a asemuit luna mândră, care la munte iese gânditoare din brădet, cu o frunte de poet. Şi cum a murit acest Ionel Teodoreanu! S-a întâmplat în năpraznica iarnă a anului 1953/1954 [3 februarie 1954 – n.n.], când nămeţii astupaseră efectiv Bucureştiul. Pe Viitor erau la nivel cu gardul casei, tramvaiele nu mai circulau şi, cu greu, împreună cu tata am ajuns la casa lui, care era pe undeva prin zona lui Sf. Gheorghe-Negustori. Casă mare, cu camere înalte, lume multă, lumea bună de altădată!

Ionel Teodoreanu era întins pe o tăblie, aşezată la rându-i pe nişte scaune fără spătar. Se purtau pe vremea aceea pantofii cu talpă de crep. Dacă se tocea vârful sau tocul, dădeai fuga la cizmar să modeleze rapid bucăţica lipsă, o lipea şi plecai cu pantofii ca noi. Aşa erau şi pantofii lui Ionel Teodoreanu. Şi scrisese de mult ”La Medeleni”!...
Murise la o coadă la Alimentară, de unde fiul lui l-a adus printre nămeţii aşternuţi în Bucureşti, pe o sanie de pe care, până acasă, a căzut de câteva ori.
Intrasem bine în noua eră! Îmi amintesc o poveste scurtă, de-a tatei, despre acest mare scriitor. Iaşul, prolific şi neîntrecut în viaţa spirituală pe care o trăia la acea vreme, organizează un concurs literar cu o temă generoasă: Primăvara. Toţi s-au străduit în a o prezenta cât mai romantic, nostalgic, feeric, ca pe o stare ireală şi idilică.
A venit rândul lui Ionel Teodoreanu, care intră pe scenă cu mâinile la spate, fără fiţuici şi manuscrise, se înclină în faţa publicului şi-l salută. Apoi spune: ”- Doamnelor şi domnilor, vă prezint primăvara!”, şi scoate de la spate o crenguţă de măr înflorit. Mai trebuia oare altceva? Nimic, în afara hotărârii juriului de a-l declara câştigător!...
 

Tentații și opțiuni

În 1955 se încheie, odată cu examenul de maturitate, o copilărie săracă material, dar neasemuit de bogată spiritual. Termin Liceul ''Dimitrie Cantemir'', unde am fost înscris după ce am plecat de la mama, adică după ce am terminat clasa a cincea la Şcoala 30 Băieți, aflată şi ea tot pe Șoseaua Kiseleff, aproape de Piaţa Victoriei. Ca un făcut, şi şcoala aceasta era şi este vecină cu o biserică!
Ţin minte că, făcându-se nişte săpături prin vasta-i curte, au fost scoase la iveală schelete întregi, cu tigvele cărora jucam, nebuni de vraja ineditului, un fel de fotbal; că oricum mingi n-aveam, dacă nu ni le confecţionam singuri, din cârpe îndesate într-un ciorap, pe care îl masam cu măiestrie, până devenea şi el un fel de sferă. Erau semne că prin zonă fusese, cândva, vreun minicimitir, unde odihna de veci a fost temporară, nedefinită, pentru cine ştie câţi nedefiniţi. Ce dacă?!
În clase, pe peretele din spatele catedrei, agăţate în cuie bine înfipte, tronau tablourile celor 7 nepreţuiţi urmaşi ai gintei daco-romane, începând cu Ana Pauker, Teohary Georgescu… şi alţi creştini ortodocşi!
Începe un şir nesfârşit de ”din întâmplare”. De pildă, din întâmplare, originea mea socială este proastă din punct de vedere al orânduirii victorioase şi drepte, care îşi propune să construiască un om nou, superior, multilateral dezvoltat, altfel decât mizerabilul burghez: să aibă capul orientat spre Răsărit şi, indiferent de poziţia sa geografică, să arate Estul; să fie un fel de busolă pe care este înscris un singur punct cardinal; paşii lui trebuie să meargă, neabătut, spre un viitor luminos; mintea lui trebuie modelată într-o matriţă de formă pătrată, o formă apropiată de perfecţiune, care te ajută să vezi, indiferent de poziţie, acelaşi lucru, până la îndobitocire, proces nobil care te păstrează în interiorul unui proces verbal, care te ţine pur şi falnic, punct, adică...
Aşa se face că, deşi tot liceul am tocit anatomia şi altele necesare unui examen de admitere la Medicină, dosarul îmi este respins. Fac altul, contrar pregătirii mele psihice şi practice şi dau la Politehnică (mecanică), la zi şi cad din pricina limbii ruse, care mi-a repugnat organic. Sigur, nejustificat! Dar ''kak'' şi ''pişu'' m-au pus totdeauna în dificultate, atunci când trebuia să fie pronunţate cu voce tare.
Fac rost de o adeverinţă, din care rezulta că practic o meserie soră cu Politehnica şi rudă cu tramvaiul 16 (circula pe Viitor), fără de care orice dosar de admitere la fără frecvenţă era respins din start, dau şi intru tot la Polizu, unde la limba română obţin cea mai bună medie la ambele examene. La al doilea însă, cu folos...
...Din întâmplare, pe ultima pagină, în colţul din dreapta jos, într-un chenar, ziarul “Informaţia Bucureştiului” publica un anunţ, pe care din întâmplare îl şi citesc. Rar îmi cădea în mână acest ziar!
Se spunea că Şcoala Militară Superioară de Marină (SMSM), recent intrată în circuitul învăţământului superior printr-un Decret, care cred că avea nr. 1887, organizează un al doilea examen de admitere pentru completarea locurilor neocupate.
Vin la Constanţa, împreună cu peste 400 de candidaţi pentru 20 de locuri şi faptul că intru printre primii îmi permite să aleg şi o fac, optând dintre cele patru facultăţi pentru cea de Navigaţie, în termeni cazoni UL 1, adică Unitatea de Luptă nr.1. [...]
Cam aşa a început totul. Dar “A”-ul meu nu s-a sfârșit. Prima din cele două tranziţii va mai dura vreo cinci ani. Un cincinal adică, concept economic diabolic şi înrobitor; sistem ingenios de a ţine permanent “în priză” populaţia activă şi de a da, în acelaşi timp, activiştilor gloriosului Partid Comunist apă la moară; generos prilej de “analize”, critice şi autocritice, de tragedii dar şi de nesperate, şi de prea multe ori nemeritate, împliniri.
... Apropo de început! A funcţionat perfect principiul selecţiei, pentru că cei rămaşi au fost, şi unii au rămas, oameni de aleasă calitate. De altfel, sfidând legile unei construcţii literare logice, îmi permit să încep acest capitol cu concluzia: nu cred că până la noi - promoţia 1959, autonumită prin consens «Promoţia Căpitan de rangul 1 Nicolae Milu», şi nici după, să fi fost o promoţie mai unită sufleteşte şi care să fi reuşit să păstreze spiritul, verva, bucuria şi, în pofida trecerii timpului, să nu-şi fi pierdut tinereţea sufletului, aşa cum a făcut-o până acum. Şi au trecut peste 55 de ani, minunaţii mei colegi!
 

O săritură de pomină

Debut marinăresc spectaculos: o croazieră pe Dunăre, la bordul unui monitor, de la Turnu Severin la Sulina unde, mândru, înțelept şi înţelegător, la câteva mile marine mai la Sud de vărsare ne aştepta falnic bricul “Mircea”. Ce nadă mai iscusită se putea concepe pentru ca un începător profan să-i devină sclav pe viaţă?! Ce muritor de rând îşi putea permite la vremea aceea o asemenea escapadă? Ce importanţă avea faptul că Dunărea românească am străbătut-o la bordul unui monitor, supravieţuitor al celui de-al Doilea Război Mondial, care nu putea oferi decât strictul necesar existenţei! Mi-amintesc ce sentiment de tristeţe am trăit atunci când am aflat că a fost dezmembrat, tăiat şi dat la fier vechi.
Au urmat trei ani de viaţă militară, care au coroborat studiul specific militar cu ceea ce se preda la nivel similar în învăţământul tehnic civil. Aveam un mare avantaj faţă de învăţământul civil, o pregătire căreia îi spun, fără ipocrizie, multilaterală. A dat şcoala asta rezultate care se aşează mult peste condiţiile pe care le-a putut oferi! Să nu uităm că între ce oferă actualul “Mircea cel Bătrân” şi ceea ce a oferit Şcoala Militară Superioară de Marină, fără să mă sfiesc, spun că valorile care au slujit-o pe cea de-a doua, legendele, pe atunci vii ale unei perioade istorice tulburătoare, nu pot fi înlocuite cu niciun avantaj de ordin material. Îi poate uita cineva pe Bibi Costăchescu, pe Milu, pe Miu? Nu va putea fi egalată de nicio dotare modernă; confortul şi oricâtă ''mobilă de lux'' vor fi având ”marii” care i-au urmat, nu vor avea niciodată aura celor care au fost mentorii noștri!...
Poate oare cineva să conteste sau să anuleze legătura stabilită între noi, care am trăit zi de zi, atâta timp împreună? ''Bărbieream'' cartofi la popota şcolii, când ne venea rândul să fim de serviciu, pentru toţi care aşteptau cu sufletul la gură să audă trompeta ce vestea că masa este gata; orele, zilele şi nopțile în care erai de gardă pentru liniştea tuturor celorlalţi - erau totuşi vremuri tulburi -, şi ce ciudată stare de mister îţi provoca vreun măgar rătăcit (dacă nu dirijat!) prin preajma turnului de apă, noaptea pe la miezul ei, când, disperat şi singur în faţa duşmanului, strigai din răsputeri: ”Stai”!''Stai că trag!'' şi, câteodată, chiar trăgeai... într-un biet şi inofensiv măgar! La propriu, că cei de la figurat nu erau deloc inofensivi! Dar nici nu apăreau în bătaia puştii după miezul nopţii...
Cei de la UL 1 îl pot uita pe Toni Pantea² cântând la ...”cheson''?, pe Gioni Burcă, dându-şi ghioage-n creştetul capului şi scoţând pe gură, cu buzele făcute portavoce, zgomote bizare de pepene sec? Dar ce frumos mobilată era ”mansarda” lui Gioni!
Cum să-l uiţi pe Paul Paraschiv, care pe bric îşi făcea veacul prin bastingajul plin de hamace (paturile noastre din feericele nopţi de vară petrecute pe bricul ”Mircea”); dar pe Voinea şi Dănilă, cuplul venit din Paşcani, unul ajuns amiral iar celălalt, ca mulţi alţii, ”devenit” decedat; sau pe Nic Moise - mai târziu director al flotei comerciale maritime a NAVROM-ului Constanţa, tip de poveste, înzestrat cu un spirit comercial aparte (Ehe! Prin '56-'57 să ai ceas de mână era semn de distincţie, da' nu pentru Nic. Apăruseră ceasurile ”Ruhla” şi Nic vindea câte o sacoşă! Pe alte meleaguri astea se vindeau la kilogram); dar olteanul înalt şi mândru, care mi-a fost coleg de bancă pe rândul de la uşă, Costică Urdăreanu, cu un umor care pentru mine, acum când vreau să-l definesc, avea ceva din Amza Pellea, ceva specific oltenesc!
O, Doamne, cum să-l uit pe Bebe Munteanu?³ Eram amândoi bucureşteni, cu istorii aproximativ apropiate, dar şi cu aspiraţii care aproape se suprapuneau: vroiam să scriem o carte şi chiar o începusem, dar aşa a rămas (pentru că, din întâmplare, blestemata mea origine socială ne-a despărţit curând). Ar fi fost povestea romanţată a fascinantei perioade în care ceaiul şi-a făcut drum din Asia spre Europa. Drumul ceaiului avea toate şansele să devină ceva de genul lui ''Toate pânzele sus!”...
Proiectul ăsta s-a sfârşit, dar prietenia noastră a rămas vie şi astăzi [2010 -.n.n.] şi, după o jumătate de secol, face o subtilă legătură între azi și ieri. Optimism, humor şi erudiţie lipsită de ostentaţie fac din Bebe un ”volum” pe care ar trebui să ai ocazia să-l răsfoieşti. Vei fi surprins de câte surprize spirituale îţi va oferi!
Şi dacă tot veni vorba de noi, mi-l amintesc pe Bebe cocoţat la ”rândunică”, unde tangajul şi ruliul se simţeau al naibii, iar el, pentru protecţia celor mai înalţi şi deci, mai puţin cocoţaţi, făcea din coafa beretei de marinar un veritabil şi încăpător lighean. Cu răul de mare nu te pui!...
Printre întâmplările perioadelor de practică la navă, într-o vară, fiind tot pe bricul ”Mircea”, într-o zi când aveam liber la scăldat îmi vine ideea să realizez ceva mai deosebit, să-mi testez curajul. Mă duc în vârful bompresului, mă sfătuiesc din priviri cu galionul, doar era tizul meu! El îmi face cu ochiul, semn că acceptă giumbuşlucul. Eu îmi iau inima în dinţi şi sar în mare! Multă vreme de atunci, o astfel de experienţă nu era la îndemâna oricui. De altfel, cât am fost în Marina Militară nu ştiu să se fi repetat. Circula şugubăţ, în calitate de veste nouă: ”-Băi, ştii c-a sărit Biju de pe bompres?!”
Şi astăzi când ne întâlnim şi apar şi eu pe acolo, se-aude câte o voce care anunţă noutatea. Câte altele au mai fost! Gelu Sozanschi, cântând aproape ireal la chitară; Răgălie jucând fotbal; Tică Stanciu, căruia la gimnastica pe aparate îi juca bara în faţa ochilor şi nu putea să se prindă de ea (Nu se putea hotărî de care să se agaţe); Eleţchi (promoţie '57) un desăvârşit gimnast; Petre George (promoţie '58), care m-a dus, în calitatea lui de şef, de două ori să-mi ispăşesc pedepsele de arest la garnizoană.
O dată, chiar m-a scos. Eram în echipa de baschet a şcolii şi, după un meci cu echipa mare a Marinei Militare, căreia i-am marcat vreo zece coşuri, pentru că m-am bucurat probabil mai aparte, la sfârşitul meciului, contraamiralul prezent la eveniment, drept recompensă pentru evoluţia mea, mi-a dat cinci zile de arest la garnizoană. Dar pentru că în următoarele zile echipa Marinei Militare juca în campionatul naţional cu „Farul”, la cererea lor de a mă aduce la echipă, viitorul contraamiral Petre George, înarmat cu o puşcă şi echipat ireproşabil, m-a scos de la garnizoană şi, după meci, m-a dus înapoi. Nu mai spun că tot meciul am jucat cu gândul că cineva va dispune graţierea mea! N-a fost aşa!
Cum oare să poţi uita că ai fost coleg şi cu unii prieten, când printre ei au fost şi mai sunt încă oameni? Ca [Alexandru] Rădoi, unul din “lianţii” acestei promoţii, plecat, incognito, într-o călătorie încă secretă; Anton Uncu şi el plecat când mai avea atâtea de spus; Spirea Toader - Dode, Dode pe care l-am întâlnit după mulţi ani, în calitate de căpitan de port, întâi la Brăila, apoi la Giurgiu, un tip aparte, cu o personalitate aparte, un om care ştie să râdă din tot sufletul când trebuie, dar ştie să-şi impună punctul de vedere când e cazul; Noli [Emanoil] Ionescu, un munte cu climă blândă, căruia acum, un diabet perfid care se hrăneşte cu unul din simţurile lui primordiale, îi răpeşte bucuria de a vedea răsăritul soarelui; jovialul Mirea Victor, care îşi pronunţa prenumele în engleză; Ursu Liviu, care în viaţa civilă a devenit director la Navlomar Constanţa - şi-a împlinit menirea şi-a plecat; şi a mai fost un Ursu, chipeş şi deştept, căruia toţi îi vedeam un viitor plin de lumină, dar pe care, Dumnezeu ştie ce vijelii lăuntrice, ce frustrări şi ce dezastre l-au împins spre un viciu, în general comun, dar care pe el l-a înfrânt şi l-a îmbălsămat cu aura neagră a veşniciei, a fost Mircea Ursu (promoţie '58)!; şi-a mai fost printre noi noi un personaj şugubăț şi pitoresc! După acte, dar mai ales după spuse şi fapte, Jan Întorsură, moldovean sadea, copie desăvârşită a mucalitului; s-a chinuit să scrie “Pe creste de valuri” şi acum pluteşte, în derivă, prin cine ştie ce mări celeste... sau coclauri. Du-te Jane! Şi fii şi tu puţin mai serios, deşi cred că nu ţi-ar sta bine!
Sigur că pe mulţi timpul i-a ascuns memoriei mele active şi i-a trecut într-un fel de ”recycle bin” , de unde, cu prilejul întâlnirilor noastre, răscolim cu toţii. Aşa au reieşit la iveală: distinsul Corneliu Gheorghiu, pe vremea începuturilor noastre doar ”Cleampă”, Mitică Gaşpar, Jugănaru Zaharia, Lipovan Viorel, Gheorghe Becheş, precum şi Traian Vasiliu, destul de apropiat de mine în timpul şcolii şi, bineînțeles, Nicu Eremie, care a plecat dintre noi fără să reuşească să-i lămurească pe comandorii (r) Fane [Ștefan] Chira şi Bebe Munteanu, ca şi pe alții care mai eram pe acolo, cum de a ajuns el amiral?
Întrebare venită într-o seară de pomină, la vila lui din Mamaia-Sat, unde prin bunăvoinţa sa şi a Steluţei lui am fost excepţional găzduiţi cu prilejul ultimelor noastre întâlniri, noi cei împrăştiaţi aiurea. După moartea lui, sensul întrebării a fost deturnat de veşnic neîntristaţii mei colegi: - De ce să nu fi ajuns Eremie amiral?! Răspunsul urmează...”.


Bibliografie: „Promoția «Căpitan de rangul 1 Nicolae Milu» 1959 a Școlilor Militare Superioare de Ofițeri de Marină. 50 de ani de la absolvire”, Coordonator: Contraamiral de flotilă (rtr) Mircea Neacșu, Editura CallasPrint, Mangalia, 2012


Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu


Despre Marian Moşneagu
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).

Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017) și „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, București, Editura Militară (2019).


Citește și:

O eșuare... perfectă!