Lumea marinarilor Matrozii Roșii În România. “Potemkin”, azilanți, privilegii

Eveniment memorabil al primei revoluții ruse, răscoala marinarilor de pe redutabilul cuirasat“Potemkin” din iunie 1905– primul bastiment revoluționar rus - a avut numeroase urmări și în plan social. Rămas “teritoriu neînvins al revoluției”, prin încercarea de a crea un nucleu al armatei revoluționare „Potemkin” a făcut istorie la propriu. Chiar și cu prețul a numeroase jertfe și sacrificii umane.
Afacerea  “Potemkin”
        De altfel, la finalul acestui episod care tulburase într-atât apele Mării Negre și nu numai, toată Europa răsuflase ușurată. M.S. Sultanul a exprimat înalta sa satisfacție M.S. Regelui Carol I și guvernului regal român “pentru modul energic și înțelept cum s-a tranșat afacerea cuirasatului «Kneaz Potemkin», care constituia un pericol pentru Marea Neagră”. La rândul său, contele Agenor Goluchowski, ministrul Afacerilor Străine al Monarhiei Austro-ungare, a mulțumit guvernului român „pentru felul energic, corect și cuminte cum s-a rezolvat chestiunea vasului rusesc.”.
Drept urmare, într-o Circulară trimisă tuturor agenților diplomatici români,IacobLahovary, ministrul de Externe, exalta de încântare: “Atitudinea fermă ce autoritățile române au avut-o a impus răzvrătiților si țara a fost ferită de rușinea de a se supune exigențelor unor străini armați, veniți pe teritoriul său. Modul nostru plin de tact și în același timp hotărât de a proceda în această afacere, sub atâtea puncte de vedere grea, a fost deplin aprobat de guvernul imperial de la Petersburg și de toate guvernele.".   
Potemkiniști cu cetățenie română
        Împărțit în grupe de câte 40-80 de persoane, echipajul cuirasatului a fost dispersat în diferite orașe și porturi ale României.



 Cei din Galați lucrau fie la docuri, la fabrica Götz, fie la moșia Făltești.
        “Potemkiniștii” – cum au fost denumiții matrozii roșii – au găsit atunci de lucru, fie în București, fie pe la diferite moșii. „Câtva vreme s-a vorbit de ei fiindcă, un moment, li s-a atribuit un rol de instigatori în răscoalele țărănești de la 1907 – menționa redactorul cotidianului „Dimineața” de miercuri, 15 mai 1926. Cercetările făcute în 1907 asupra rolului lor n-au dat nici un rezultat. Ce vor fi devenit ei în timpul războiului și după, nu se știe. Or fi plecat încetul cu încetul din țară sau vor fi mai rămas din ei la noi?”.
Ajuns lavârsta de 77 ani, unul dintre numeroșii azilanți, Ilarion P. Sestidesiatîi,decorat cu Ordinul „Steagul roşu”, care a trăit în România doar două luni, plecând ulterior în Elveţia, avea să-și amintească:„Pe la amiază potemkiniştii au început debarcarea. Pe ţărm s-a adunat multă lume. Mulţi veniseră din localităţi înde­părtate să vadă crucişătorul revoluţionar şi pe curajoşii marinari. Cu recunoştinţă îmi amintesc întâlnirea cetăţenilor români cu potemkiniştii - atât de cald, de priete­neşte am fost primiţi la ţărm. Nici acum nu pot să-mi amintesc fără emoţii acele minute ale întâlnirii, mai ales cu munci­torii. Unii cetăţeni îşi schimbau şepcile sau pălăriile pe beretele marinăreşti... Pe mulţi potemkinişti românii i-au găzduit la ei acasă, iar alţii au fost conduşi în clădiri de stat.”.
Simpatia caldă a poporului român faţă de po­temkinişti s-a făcut simţită din plin în toate localităţile unde aceştia s-au stabilit şi au trăit.

„În oraşul Buzău– avea să declareIvan Akimovici Lîcev, la 76 de ani care, după ce a trăit mai mulţi ani în România, a plecat în America şi apoi s-a întors în Rusia -, populaţia ne-a primit cu bucurie. A fost o adevărată sărbătoare. Românii ne scoteau pur şi simplu din vagoane. O mulţime de oameni ne-au înconjurat. După salutări, strângeri de mână şi primele întrebări, am fost conduşi în oraş. Fiecare căuta să ne invite la el acasă. Invitaţiile nu mai conteneau... în fiecare casă eram serviţi, iar întrebările se ţineau lanţ.”.
Dar nu peste tot azilanții au fost primiți și tratați omenește. Astfel, ,,Romania Muncitoare" din 24 iulie 1905, relata faptul căGhica Simionescu, arendașul moșiei Merci din jud. Buzău, angajase 4 mecanici ruși, foști potemkiniști, pe care i-a alungat după ce a terminat munca, fărăsă le plătească niciun ban.
Stabilindu-se în România, potemkiniştii au primit un ajutor multilateral din partea muncitorimii. Cercurile muncitoreşti au creat comitete de ajutorare a potemkiniştilor, au organizat colecte şi i-au ajutat să găsească de lucru. Astfel, chiar la începutul lunii iulie 1905 clasa muncitoare din România a înființat Comitetul pentru ajutorarea marinarilor refugiați, cu sediul la București, susținut, printre alții, de dr. Ecaterina Arbore, Zamfir Arbore, dr. Caraciali, D. Blebea, Constantin Dobrogeanu-Gherea, M. Gheorghe Bujor, redactor al ziarului “România muncitoare”, S. Malcoci-Petrescu, dr. Cristian Racovski ș.a.
Pe 11 august 1905, la Galați, marinarii refugiați de pe “Potemkin” s-au constituit în Societate de ajutor reciproc.
În ședința Consiliului de Ministri din 13 aprilie 1906 s-a hotărât să i se propunălui Afanasi Matușenko,conducătorul Comitetului revoluționar de pe cuirasatul “Potemkin”, ca în 24 de ore să părăsească România.Măsura a fost dictată de faptul că liderul marinarilor răzvrătiți, carese folosea de un pasaport bulgăresc fals pe numele de Vasile Petroff,făcea o intinsă propagandă revoluţionară rusă printre conaţionalii săi aflaţi în Romania.



Înafară de aceasta, s-a hotărât expulzarea din țară a încă 40 de matrozi roșii.

Identificat în București de agenţii Siguranţei şi arestat, în 1906 Matuşenko a plecat inițial în Elveţia, unde s-a întâlnit cu mai mulţi lideri revoluţionari ruşi, inclusiv cu I.V.Lenin. Ulterior s-a deplasat la Londra, Paris şi New York.În anul 1907 s-a întors la Londra, de unde a decis să se înapoiezela Odessa, pentru a-şi continua activitatea „revoluţionară”.
La 3 iulie 1907 a fost arestat la Nikolaev, judecat şi condamnat la moarte prin spânzurare. Sentinţa a fost dusă la îndeplinire pe 20 octombrie 1907, la Sevastopol.
La Constanța, Mihail Bogomolov, servant la unul dintre tunurile de 144 mm de pe „Potemkin”, s-a căsătorit cu Carolina, din Palazul Mic. Au avut trei copii, dintre care cel mic, Ionică, a căzut răpus de gloanțe, în 1945, pe frontul din Cehoslovacia. Tot aici, Caterina, cea mai bună prietenă a sa, se căsătorise cu potemkinistul Ștefan Sabalda.
ServanPrintre marinarii de pe cuirasatul “Potemkin” care au ales să se stabilească la Câmpina s-au numărat I.A. Lîcev, IvanSpinov și P.E. Polikov. Ultimul a trăit în România până în 1917.
Născut în 1879 și decorat cu Ordinul „Steaua roşie”, G.I. Martînov a trăit la Buștenari până în 1918.„În Buştenari, unde lucram eu, era un sindicat al petroliştilor. Noi, potemkiniştii participam la toate grevele muncitorilor români.
Trebuie să spun că organizatorii acestor greve erau muncitorii români. Însă poliţia, având informaţii amănunţite despre activi­tatea noastră propagandistică în întreprin­derile petrolifere şi cunoscând trecutul nos­tru revoluţionar, se temea de noi mai mult decât de muncitorii români şi ne socoteau «instigatori» ai tuturor grevelor” – avea să declare acesta.
80 dintre potemkiniști – electricieni, mecanici, motoriști etc -, au fost angajați pe Valea Prahovei, în industria petrolieră. La inițiativa acestora, la Câmpina, unde munceau Atanasie I. Dimitrenko, A.I. Kuleanţev (născut în 1882, decorat cu Ordinul ,,Steaua roşie”, a trăit în România până în 1917)ș.a. s-a înființat prima Uniune sindicală a metalurgiștilor.
Pe 12 ianuarie 1907, unul dintre potemkiniști, Ignat Lîsak, încercând să oprească motoarele electrice de la puțul nr. 105 al Societății petrolifere„Steaua Română” din Câmpina, și-a rupt o mână. Pe 14 ianuarie avea să moară în spital. Funeraliile acestuia au fost prilej de proteste și de manifestare a nemulțumirilor acumulate, drept pentru care numeroși manifestanți au fost arestați timp de 5 zile.„Toţi potemkiniştii purtau banderole ro­şii, iar muncitorii români purtau flori roşii în piept... În urma sicriului mergeau toţi potemkiniştii cântând puternic: «Voi jertfă căzut-aţi în lupta cea grea». Apoi cântau cântece revoluţionare şi muncitorii români. Astfel, cântam pe rând: o dată noi, o dată românii”.
“Când convoiul a ajuns la cimitir - spune mai departe Dimitrenko - se adunaseră câteva mii de oameni. Înainte de a coborî sicriul în groapă s-au rostit cuvântări, iar când sicriul a început să coboare, s-a cântat din nou marşul fu­nebru revoluţionar. A urmat apoi o ade­vărată manifestaţie la locuinţa defunctu­lui.
Mitingul a ţinut cam un ceas şi ju­mătate. Au vorbit potemkinişti şi munci­tori români.”.
        “Cei mai mulți dintre potemkiniști, oameni tineri și muncitori, s-au căsătorit cu fete de români, care văzând că au de-a face cu oameni muncitori și așezați, au primit a contracta căsătorii cu ei – menționa redactorul ziarului „Dimineața” în ediția de sâmbătă, 24 martie 1907.
Toți acei care au venit în contact cu ei aveau numai cuvinte de laudă purtarea acestora.”.
Printre potemkiniștii arestați s-au numărat și Andrei Siloghin și Eugen Bughihen, cei doi marinari angajați de cunoscutul restaurator AndreiDumitrescu din Capitală.
Conform mărturiilor lăsate de Serghei P. Tokarev, I.I. Starţev şi alţii, în anul 1907, când au început răscoalele ţă­răneşti, toţi potemkiniştii din Valea Prahovei, Bucureşti, Constanţa şi din alte lo­calităţi unde se stabiliseră, au fost arestaţi şi ţinuţi închişi până la înăbuşirea răscoa­lei.
Iacob E. Gluşcenko, care lucra atunci în Bucureşti, povesteşte că au fost chemaţi la poliţie şi fotografiaţi din faţă şi din profil. După aceea li s-au luat toate documentele eliberate anterior, pe baza că­rora aveau dreptul de a locui în orice parte a ţării, şi li s-au dat altele în care se specifica faptul că nu au dreptul să părăsească oraşul fără aprobarea poliţiei. Chiar schim­barea domiciliului în aceeaşi localitate nu o puteau face fără permisiune specială.
Această situaţie incertă a potemkiniştilor în România a continuat să persiste și după 1907. De exemplu, în februarie 1910, Ministerul de Interne îl dădea în urmărire generală pe potemkinistul Serghei Cocerghin, dispărut din orașul Brăila.
Alexei F. Ţarev relatează faptul că pe timpul vizitei țarului Nicolae al II-lea la Constanţa cu familia sa, pe 1 iunie 1914, ca măsură de prevenire, toţi potemkiniştii din localitate au fost arestaţi şi duşi sub escortă la Cernavodă, în ca­zărmile armatei.



Grupul de potemkiniști din Tulcea a facilitat trecerea clandestină a literaturii revoluționare în Rusia și a organizat diverse acțiuni în rândul pescarilor din Delta Dunării.
Printre marinarii stabiliți la Ploiești s-au numărat Ivan Vasilievici Ghibelnov, angajat la Uzinele „1 Mai”, Zahar Ivanovici Kulikov, electrician, participant la greva petroliștilor din 1933, Nicolae Alexeev, I.I. Starţev, care la începutul anului 1907 lucra la o fabrică din Ploieşti. Născut în 1882 și decorat cu Ordinul „Steaua roşie”, acesta a trăit în România până în 1907. A murit în 1956.




Ivan Afanasievici Sceblîkin, originar din Belgorod, fost ochitor la unul dintre tunurile de pe „Potemkin”, s-a pripășit pe meleagurile Vasluiului. “Rusul” s-a însurat aici, dar a păstrat metehnele trecutului său învolburat. “Nu vă apropiați de răzvrătit. – îi somau jandarmii pe consătenii săi. S-a ridicat împotriva rânduielii lăsate de Dumnezeu!”.




Trecut printr-o răscoală și două războaie mondiale, în 1955 îl găsim pe Moș Ivan, potemkinistul membru al întovărășirii “13 Decembrie”, mândru nevoie mare de „Steagul roșu” de fruntașă pe regiunea Iași, acordat cu un an în urmă.
Favoruri și onoruri la semicentenar
La împlinirea a 50 de ani de la evenimentele din portul Constanța, sâmbătă, 25 iunie 1955, în sala de festivități a Cazinoului din Constanța a avut loc o întâlnire memorabilă cu foști potemkiniști din România. Îmbrăcați în uniforme de marinari, având înscris pe panglica beretelor “Flota Mării Negre”, cei cinci matrozi veterani au fost întâmpinați cu admirație și căldură de reprezentanții Forțelor Maritime Militare, în frunte cu căpitanii de rangul 1 Tudor Simion și maiorul Iosif Pricop.




Evenimentele revoluționare de pe „Potemkin” au fost evocate de electricianul Zahar Kulikov, deputat în Sfatul popular al orașului Ploiești, și de tunarul Mihail Bogomolov.
La finalul întâlnirii a rulat filmul „Crucișătorul «Potemkin»”, în regia lui Serghei Mihailovici Einsentein, desemnat cel mai bun film al anului 1926 la Expoziția mondială a artelor de la Paris. Despre care Ecaterina Oproiu scria în “Contemporanul”, prin 1957, că “Istoria cinematografiei nu cunoaște un film mai pătimaș, un manifest revoluționar mai zguduitor.”. Interzis, de altfel, în epocă, în Anglia, Germania s.a.m.d.



Miercuri, 20 iulie 1955, în sala de festivități a Muzeului “Lenin-Stalin” din Capitală a avut loc întâlnirea festivă a 34 dintre marinarii de pe cuirasatul „Potemkin”, stabiliți definitiv în România, cu muncitori, scriitori, militari, activiști de partid, lideri ai organizațiilor obștești și ziariști.
Cu acest prilej, prin Decretul nr. 322 din 15 iunie 1955 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a R.P.R., semnat de Petru Groza și,li s-a  conferit“Ordinul Muncii” clasa I și Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist” marinarilor Kulikov Zahar, Kubrak Grigore, Ghibirnov Ion, Glagoliev Pavel și Ciubenko Kiril.
 



Cu „Ordinul Muncii” clasa a II-a și Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist” au fost distinși Beaghin Vasile, Cinilov Leonte, Pavlenkov Dănilă, Gorobțov Vasili, Pughin Vasili, Gavrilescu (Gavrilkin) Gavrilă, Livițki Sofronii, Gheimin Mavtei, Hancerov Alexei, Scelblîkin Afanasiev, Eremișca Tihon și Afanasiev Piotr.
„Ordinul Muncii” clasa a III-a și Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist” au primit Alexiu Niculai, Stalenko Ulvar, Mitrofan Koșilev, Golovatenko Prikop, Alexenko Toma, Pimon Evsei și Harilov Dănilă.
„Medalia Muncii” și Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist” au fost acordate potemkiniștilor Soldatchin Roman, Cerednicenko Ilia, Seliutin Fiodor, Boldarin Iakov, Prihotcinko Vasili, Stelenko Piotr, Parișcura Anton, Belmaci Vladimir, Zirlianoi Ignat și Machei Tudose.
Printr-un Decret al Marii Adunări Naționale, marinarilor potemkiniști care locuiau în țara noastră le-au fost acordate pensii viagere.



În numele foștilor camarazi, bătrânul marinar Ivan Afanasievici Sceblîkin a mulțumit autorităților pentru grija constantă și distincțiile acordate.



Pe 25 iulie 1955, o delegație a potemkiniștilor stabiliți în România s-a întâlnit la Casa Centrală a Armatei sovietice “M.V. Frunze” cu foștii camarazi care trăiau la Moscova. La această întâlnire aniversară, prezidată de amiralul S.G. Gorșkov, din delegația română au făcut partemarinarul tâmplarLeonti N. Cinilov, electricianul Zahar Ivanovici Kulikov, miniorul Matvei B. Demin, matrozii V.I. Prihotcinko, I.V. Ghibelnov, P.I. Glagolev, Grigori Ivanovici Kubrak ș.a.



Din partea oaspeților români a luat cuvântul minerul Nikolai I. Alexeev, fost mecanic pe „Potemkin”.
Cu acest prilej, Prezidiul Sovietului Suprem al UR.S.S.a  conferit Ordinul “Steaua Roșie” unui număr de 89 de participanți la revolta armată de pe „Potemkin”.



Cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la răscoala marinarilor de pe cuirasatul „Potemkin”, la Institutul de istorie a partidului de pe lângă C.C. al P.C.R. a avut loc o întâlnire cu matrozii veterani.



Printre potemkiniștii stabiliți în România s-au numărat și AntonParișkuro (Bicaz), Vasili Nikitici Gorobțov, Stalenko și Gavril Gavrilkin (Brăila), Matvei Demin și Sofroni Livițki(București),Feodosei Makei, Vladimir Belmaci, Vasili Nikolaevici Pughin, PavelGlagolev și RomanSoldatkin (Câmpina), VasiliBeaghinși Prokop Golovatenko(Constanța), Leonti Cinilov (Fieni), Foma Aleksenko (Galați), Vladimir Belmaci (Piatra Neamț), Danil Pavlenko (Râmnicu Sărat), Fedor Seliutin, Zahar Ivanovici, Hancerov (Tulcea) ș.a.
În anul 1973, în România mai erau în viață opt potemkiniști. Dintre aceștia, nonagenarul Mitrofan Ignatici Koșilef locuia în comuna Largu, jud. Buzău.
Ivan Beșoff, ultimul supraviețuitor al revoltei de pe Potemkin, a murit în 1987, la Dublin, la vârsta de 102 ani.
Post-scriptum: Pentru aprofundarea documentării, rog respectuos descendenții marinarilor stabiliți în România sau posesorii unor mărturii documentare edificatoare referitoare la viața și activitatea acestora, să mă contacteze
Bibliografie:

Sursa foto: Ziarele „Apărarea patriei”, „Dobrogea nouă”, „Flota patriei”, “Munca”, „Scânteia” și “Veac nou” 1955

Despre Marian Moşneagu
Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.


Citește și:
Lumea marinarilor: O navă cu trei nume și patru proprietari. „Bucegi”,„Avistone”, „Petsamo”