Lumea marinarilor Odessa sub asediu. Răzmeriță pe cuirasatul „Potemkin”

Cuirasatul „Potemkin” („Prințul Potemkin de Taurida”), navă de linie construită și finalizată la 11 octombrie 1904 în Șantierele Navale germane din Schickau, a devenit protagonistul unui eveniment memorabil, petrecut în urmă cu 120 de ani. Unul din cele opt moderne cuirasate de escadră ale flotei ruse, liderul „Potemkin” era, de departe, cel mai mare, cel mai frumos și cel mai puternic bastiment din Marea Neagră. Avea un deplasament de 12430 tone, lungimea – 113 metri, lățimea – 22 metri, 24 cazane sistem Belleville de 10000 CP, viteza 14-16 Nd, 44 de tunuri mari și 32 mai mici, șase tuburi lanstorpile și un echipaj de 750 de membri.
 
Între 14 și 24 iunie 1905, la bordul său a avut loc o revoltă încrâncenată a marinarilor împotriva puterii țariste, care a marcat începutul primei revoluții ruse (1905–1907).
Din cauza condițiilor insuportabile de la bord, a măsurilor draconice impuse de comandant, căpitanul de rangul 1 Gr. I. Golicov, bătăilor corporale și pedepselor inumane, precum și a hranei de proastă calitate și tot mai împuținate, Comitetul revoluționar de pe navă, condus de marinarul Vaculinciuc, a întocmit planul răscoalei care urma să fie pus în aplicare la momentul oportun. Refuzând să consume carnea alterată, cumpărată cu bună știință, la un preț mult mai mic, din Odessa, la bord s-a iscat un conflict reprimat cu cruzime de comandantul secund, căpitanul de rangul 2 Ghiliarovschi. Victime au existat de ambele părți. În aceste împrejurări dramatice, revoluționarii au încredințat comanda cuirasatului sublocotenentului Alexeev.




Cum în drum spre Odessa marinarul Vaculinciuc a decedat, conducerea comitetului revoluționar de pe navă a fost preluată de Matușenko.
 
Revoluție în Odessa
 
La mijlocul lunii iunie 1905, viaţa normală a Odessei a încetat dintr-odată. Pe uliţa Meşceansca s-au ridicat baricade; uliţa Preobrajensca a fost ticsită de mulţime, care era gata să treacă la excese. Peste noapte s-a lăsat puţină linişte, dar a doua zi mişcarea a luat proporţii şi mai mari, extinzându-se din ce în ce mai mult. Spiritul războinic al populaţiei creştea de la o oră la alta şi aceasta deja trecea la fapte; pe Uspensca s-a ridicat o baricadă; un sergent a fost omorât. De-a lungul străzii Preobrejansca era o adevărată bătălie; lucrătorii, cu o înverşunare nemaiîntâlnită, se luptau cu cazacii şi poliţia; pietre, cuţite, pumnale, revolvere – tot ce le era la îndemână era întrebuinţat fără rețineri.



O mulţime de circa 3000 de suflete cutreiera oraşul, fălfâind drapele roşii şi cântând Marseieza rusească; orice patrulă care ieşea în cale era întâmpinată cu o ploaie de pietre şi gloanţe. În unele puncte a oraşului erau stăpâni lucrătorii, iar în altele armata. Încăierările, foarte numeroase, încă nu erau sângeroase, deoarece soldaţii şi cazacii nu voiau să țintească în muncitori şi trăgeau în aer; circulaţia tramvaielor s-a menţinut graţie soldaţilor şi cazacilor, care stăteau înarmaţi în vagoane. Trenurile care mergeau spre băile limanelor erau însoţite de echipe de câte 20 de soldaţi, cu puştile încărcate. Staţiile şi birourile tramvaiului au fost ocupate milităreşte. Cu toată rezistenţa soldaţilor, pe strada Moscovsca greviştii au oprit mai multe vagoane şi apoi din ele au ridicat o baricadă. O trupă de cazaci a luat cu asalt baricada, omorând trei inşi şi rănind alți 11; cazacii au tras 9 salve. Un sergent începu să înjure un grup de evrei care, înfuriaţi, l-au trântit la pământ, i-au luat revolverul şi l-au împuşcat.
 
În cursul zilei au fost omorâţi vreo 9 ofiţeri de poliţie. Seara, pe la ora 22.00, în Piaţa Catedralei (Sobornaia) un socialist a omorât cu o grenadă un sergent. Grenada avea altă destinaţie, dar sergentul vrând să-l aresteze, acesta a aruncat grenada asupra lui. Sergentul, socialistul şi un trecător au fost sfâşiaţi.
 
 
Revoltă pe cuirasatul „Potemkin”
 

 Pe 15 iunie, la ora 03.00 comitetele revoluţionare din oraş au fost înştiinţate de pe cuirasatul „Potemkin” că echipajul acestuia s-a răsculat. Ulterior marinarii au trimis comitetelor greviste un aviz spunând că cuirasatul va cere forțelor de ordine să depună armele iar dacă acestea vor refuza, oraşul va fi bombardat.
 
Dimineaţa, după ora 07.00, populaţia Odessei a fost îngrozită de salvele de tunuri care veneau dinspre mare. Mulțimea curioasă a văzut în radă cuirasatul „Potemkin” şi un torpilor care se îndrepta spre cheu, protejând o şalupă. Imediat toată activitatea din port a a paralizat.
 
Populaţia năvăli în port, iar şalupa a debarcat cadavrul lui Vaculinciuc. Greviştii au fost invitaţi de marinari să se răscoale şi să rămână fermi pe poziție, căci cuirasatul le-a venit în ajutor, iar cât de curând va sosi şi escadra. Vestea a produs o fierbere nemaipomenită. În port se formau grupuri, grupuri, unde revoluţionarii ţineau discursuri înflăcărate. Pe la prânz în port se adunaseră circa 20.000 de lucrători. Surescitarea ajunsese la culme. Câţiva agenţi de poliţie încercaseră să dea mişcării un caracter antisemit, dar au fost uciși pe loc.
 
Populaţia se înarmează
 
Între timp comitetele revoluţionare din Odessa s-au întrunit, hotărând să se dea amploare şi sprijin revoluţiei. Însă tocmai aici a apărut neputinţa comitetelor, care ezitau, nefiind pregătite pentru răscoală. Pe când lucrătorii voiau să se organizeze în trupe armate, să baricadeze străzile, să se înarmeze cu grenade, revolvere, puşti etc., luate prin surprindere, comitetele n-au pus la dispoziţia greviştilor decât câteva grenade. În aceste condiții, greviştii s-au înarmat care cu ce a putut: puşti vechi, revolvere, ciomage şi, treptat, greva a luat caracterul revoluţiei; mase mari de lucrători cutreierau oraşul, deshămând caii de la tramvaie şi închizând magazinele; mari procesiuni de muncitori cu steaguri roşii străbăteau oraşul, intonând cântece revoluţionare şi scandând slogane. Situaţia deveni critică, deoarece patrulele refuzau să întrebuinţeze armele împotriva muncitorimii, fraternizând cu aceasta. Un regiment şi un batalion trecuseră deja de partea lucrătorilor. Spre a putea lupta cu forțele de ordine, aceștia au ridicat baricade din trăsuri, pietre, mobilier etc. Greviştilor li s-au alăturat o mare parte dintre orăşeni, precum şi numeroşi ţărani din împrejurimi.



Tinerii între 13 și 18 ani au luat partea cea mai activă la ridicarea baricadelor, la răsturnarea vagoanelor de tramvai, la închiderea prăvăliilor şi atelierelor. Cete de băieţi alergau prin toate colţurile străzilor, încurajându-i pe grevişti şi ţinând discursuri emoționante. Entuziasmate de implicarea junilor, numeroase femei se înarmau şi ele, dându-le tot concursul lor.
 
Devastări, distrugeri  și panică
 
Pe la ora 15.00 administraţia Odessei a intenționat să separe oraşul de cuirasat. Ca urmare, a ordonat ca toate activitățile portuare să fie suspendate, iar portul să fie înconjurat de trupe. Soldaţii au format un lanţ de-a lungul portului, dar mulţimea a rupt cordonul acestora, năvălind în depozitele vămii.
 
Între timp se încinsese o încăierare totală între agenţii poliţiei şi socialişti. Pe când, pe de o parte, revoluţionarii se amestecau prin mulţime, implorând-o să nu recurgă la excese, pe de altă parte agenţii poliţiei căutau să dea mişcării un caracter barbar, incitând la violență și devastări. În fine, au recurs la un tertip sălbatic: au scos din depozitele vămii butoaie cu vinuri şi rachiuri, cu care au ademenit mulţimea.
 
Anticipând degringolada, socialiştii au organizat o gardă pentru a împiedica accesul mulţimii; marinarii au alergat în ajutorul gărzii, strigând: „- Vă vor vinde rachiul! Nu beţi şi nici altora nu daţi să bea. Nu rachiu, ci libertate ne trebuie!” Dar dacă, pe de o parte, garda improvizată apăra butoaiele cu băutură, pe de alta mulţimea totuşi a fost cinstită de agenţii poliţiei. Cu urmare, mulți s-au îmbătat, pierzându-și cumpătul şi raţiunea.
 


Masele au fost surescitate până la nebunie de alcool, de discursurile revoluţionare şi de provocările agenţilor de poliţie. Din moment în moment furtuna se putea dezlănțui; în timp ce revoluţionarii se căzneau să îndrepte furia populară împotriva poliţiei şi a regimului autocratic, poliţia a reuşit să-şi desăvârşească opera: a deturnat furia poporului spre devastări. Au urmat momente critice.
 
Un agent de poliţie, cocoțat pe un butoi, întrebă mulţimea din jur: „ - Voi sunteţi flămânzi?”. „- Da, da!” răspunse gloata. „- Iată depozitele cu hrana pe care aţi făcut-o voi!”, spune agentul, arătând spre magazii. „- Sunteţi goi şi desculţi?” întrebă din nou agentul. „- Da! Da!” răspunde mulţimea surescitată. „- Să mergem să ne îmbrăcăm şi să mâncăm!” îi invită agentul. Conducând el însuși mulţimea către magazii, a dat cu toporul într-o uşă, spărgând-o.
 
Ajunsă aproape de paroxism, surescitarea maselor s-a descătușat: plebea s-a dedat la adevărate ravagii, devastând prăvăliile şi magazinele. Lăzi de şampanie, săpunuri, stafide, stofe scumpe - totul era spart, rupt şi aruncat în stradă. Iar când devastatorii au dat peste 13 lăzi de artificii, au început să le incendieze. Fumul acestora, pocnetul și focul a atras atenţia pompierilor, care au venit în goană, crezând că e vreun incendiu; dar salvatorii au fost goniţi cu o ploaie de lămâi şi portocale, cu care ripostau devastatorii. Tot ce se afla în port a fost jefuit şi prădat de plebei, care au pătruns şi în oraş, unde și-au continuat actele de vandalism.




La „Creditul Lionez”, de exemplu, toţi funcţionarii lucrau de zor în birouri. Deodată un zgomot infernal din stradă zgudui birourile: funcţionarii s-au repezit la ferestre şi au văzut cum mulţimea furioasă devastează casele de primprejur. Îngroziţi, unii au vrut să se ascundă în beciurile tezaurului băncii, dar directorul îi opri, spunând că banca nu va fi atacată, fiind o instituţie franceză; mai mult, acesta a ieşit în balcon, arborând drapelul francez. Zărindu-l, revoluţionarii au reacționat instantaneu: „- Jos Franţa! Voi, francezii, întreţineţi războiul ruso-japonez cu banii voştri!”. Atunci funcţionarii băncii s-au refugiat iute în beciuri, în timp ce revoluţionarii au năvălit în sediu, l-au prins pe scări pe director şi l-au bătut crunt, până ce l-au lăsat în nesimţire.
 
Apoi au devastat birourile, distrugând hârtii de cea mai mare valoare. După ce au sfârâmat şi rupt tot ce se putea rupe, revoluţionarii au trecut mai departe. Funcţionarii au stat închişi două zile în beciuri, neîndrăznind să iasă afară; două zile au stat pitiți printre sacii de aur şi mureau de foame. Apoi au ieşit şi s-au refugiat pe la case particulare.
 
Îmbătată de succesele repurtate, mulţimea începu să atace trupele şi patrulele de soldaţi. Gest total neinspirat, întrucât imediat a pierdut toată simpatia şi sprijinul acestora. În replică, patrulele au început să circule pe străzi şi să uzeze de arme. În disperare, organizaţiile revoluţionare s-au retras, lăsând mulțimea dezorganizată și fără nici o călăuză. Din acel moment cauza revoluţiei din Odessa era pecetluită.
 
Şi într-adevăr, scăpate definitv de sub orice control, haosul mulțimii a luat un caracter de vandalism total. Încercând să atace Banca Comercială Rusă, trupele de ordine au ripostat cu fermitate, făcând vreo 60 de morţi şi peste 100 de răniţi. Cuprinşi de furie, devastatorii au început să incendieze casele şi, către ora 21.00, au dat foc portului. Printre vapoarele mari aflate la cheu au ars „Iujnaia Zvezda”, „Rusi”, „Sevastopol”, „Volga”, „Ecaterina”, „Sergiu”, „Platon”, „Petr” şi „Puşchin”. Ulterior focul a mai distrus aproape 30 de şalupe, peste 20 de şlepuri, magazii, mărfuri, case, 100 de vagoane, 1 km de cale ferată aeriană şi tot ce se găseau în port; numai mărfuri au ars în valoare de 8 milioane lei.
 
Pierderile au urcat la 160 milioane lei, Odessa pierzând, în mod direct şi indirect, peste 800 milioane de lei.
 
Reacția autorităţilor
 
Pe lângă panica uriașă, în rândul autorităţilor s-a înregistrat şi mare dezbinare. Primăria cu greu s-a adunat în plen şi nu ştia ce să facă. Vizibil buimăcit, locţiitorul primarului (care lipsea) începu să gângăvească lucruri pe care nici el singur nu le pricepea. Când o parte din membrii consiliului comunal au insistat ca Primăria să se transforme în sediul Comitetului revoluţionar, să înarmeze poporul, să proclame Republica Odesană şi să înceapă lupta cu cazacii şi poliţia, viceprimarul a început să tremure, spunând „- Împuşcaţi-mă, spânzuraţi-mă, trimiteţi-mă la casa de nebuni; iată-mă, eu sunt aici!”.
 
La rândul său, prefectul oraşului s-a speriat de moarte, neștiind ce atitudine să adopte. Singurul, comandantul regiunii militare, generalul Cahanov prinsese mai mult curaj, proclamându-se „halif pe un ceas”. Drept urmare, a chemat garnizoanele din Benderi, Tiraspol, Ecaterinoslav, Nicolaev şi alte oraşe; a adus asemenea artileria, cazacii şi dragonii. În oraş nu fuseseră decât rezerviştii. Ulterior a chemat și escadra din Sevastopol.
 
Masacrul din port
 
Până seara au sosit trupe suficiente şi la ora 20.00 oraşul a fost declarat sub stare de asediu; portul a fost înconjurat de trupe, care au deschis focul asupra tuturor celor aflați în port. De la 22.30 şi până la a doua zi, pe 16 Iunie, la ora 14.30, o canonadă continuă de sus, de pe malul portului, umplea văzhuhul cu milioane de gloanţe. Toată noaptea oraşul a fost luminat de flăcările teribile din port. Cuprinsă de spaimă, populația s-a refugiat treptat, trenuri întregi părăsind Odessa, încărcate până la refuz.
 
În port, o mulţime haotică de oameni turbaţi, sălbăticiţi, cu minţile rătăcite de băutură se zbătea între flăcările imense şi miile de puşti care împroșcau foc şi moarte.
 
Zeci şi sute de oameni cădeau, se zvârcoleau, din nou se ridicau şi iarăşi străpunşi de gloanţe cădeau sau se pârpăleau în focul vizibil de la peste 75 km.
 
Bubuitul salvelor, pocnetul puştilor şi răpăiala mitralierelor, șuierăturile gloanţelor, zgomotul incendiului, răcnetul disperat al celor expuşi morţii, toate acestea alcătuiau un tablou înfiorător, o scenă  a infernului, ceva apocaliptic.




O săptămână întreagă în portul Odessa au continuat să ardă mocnit resturile de mărfuri, vapoare, cheuri etc.
 
În decursul a 16 ore, în port au fost ucişi şi răniţi grav peste 1200 de oameni. Cât priveşte numărul celor cu răni ușoare - acesta depășea 10.000.
 
Joi, 16 iunie, la ora 06.00, au început să se opereze arestările. Soldaţii pătrundeau pretutindeni în port şi săltau pe oricine găseau, îi legau câte 3-4 fedeleș şi-i aruncau într-o grămadă. Ulterior au început să vină trăsuri, în care au fost încărcaţi acei legaţi.
 
Pe un camion se aruncau câte 20-40 oameni grămadă, legați precum mobila, în caz de transport, ca să nu cadă.
 
După prânz, publicul Odessei a aflat că Vaculinciuc va fi îngropat; toţi au răsuflat mai uşor, căci toţi ştiau că cadavrul acestuia era acel obiect care imflama mulţimea, la a cărui privire lucrătorii se înfuriau şi toată ura contra spoliatorilor săi izbucnea.
 
Cadavrul lui Vaculinciuc fu dus pe străzile oraşului şi marinarii pe drum înştiinţau publicul că dacă ei vor fi arestaţi - oraşul va fi bombardat. Fiorii treceau printre locuitorii Odessei, ştiind că poliţia nu poate trăi fără prostii şi-i va aresta pe marinari.
 
Înainte mergeau cazacii şi făceau drum. În urmă duceau cadavrul când studenţii, când domnişoarele. Publicul plângea, cădea în genunchi şi striga: „Jos autocratismul! Jos ţarul ucigaş!” „Să trăiască libertatea, egalitatea, fraternitatea”.
 
La cimitir s-au ţinut discursuri politice de o violenţă extraordinară. Poliţia n-a spus nimic, ba mai mult, colonelul de cazaci a oferit trăsuri marinarilor ca să plece pe cuirasat. Pe drum, ei au fost opriţi de o companie de soldaţi, care staţionau pe uliţă. Ofiţerul a cerut să se dea jos; marinarii au ascultat; dar soldaţii imediat au deschis foc; marinarii au luat-o la fugă.
 
Sosi ora 19.30 când marinarii trebuiau să fie pe cuirasat; dar numai 9 s-au întors, 3 lipseau. Mii de locuitori stăteau pe acoperişuri, pe înălţimi, pe malul mării, în fine, pretutindeni de unde se putea vedea cuirasatul.
 
Bombardarea oraşului
 
Amenințător, cu tunurile îndreptate spre oraş, „Potemkin” arunca nori de fum, gata de bombardare. Iată cuirasatul ieşind în mare, se opreşte; marinarii se aşează la tunuri, vasul arborează drapelul roşu – semnalul declanșării luptei. Pe toţi i-au trecut fiorii, inima li s-a făcut ghem şi, încremeniţi, cu ochii holbaţi, aşteptau descărcarea tunurilor.
 
Bu-u-u-m! Toţi au tresărit. Dar a fost o lovitură oarbă, căci bubuitul a fost cam surd. A doua şi a treia iarăşi oarbe. Toți au priceput că sunt focuri în onoarea răposatului Vaculinciuc.
 
Un  trăsnet năprasnic se auzi şi imediat după el o ghiulea cu un șuierat îngrozitor a trecut peste capetele mulțimii. Într-o clipă totul s-a golit; publicul sărea ca broaştele de pe acoperişuri, pomi etc. O panică nemaipomenită i-a cuprins pe toţi. Pe străzi lumea alerga într-o goană nebună.
 
Aristocrate îmbrăcate în haine luxoase, copii, lucrători, câini - toți fugeau, urlau, ţipau, cădeau, leşinau; această turmă de oameni, care păreau că-şi pierduseră minţile - căuta să găsească undeva adăpost.
 


Prima ghiulea a sfredelit turla catedralei şi apoi a lovit în marea casă a lui Feldman, situată în colţul străzilor Nojinsca şi Spiridonovsca, adică tocmai în centrul oraşului, aproape de catedrală. A doua ghiulea a trecut peste oraş după 10 minute. Zburând deasupra întregului oraş și parcurgând circa 11 km, la periferie a lovit casa lui Strepetov de pe uliţa Bugaevsca, a străpuns-o, a mers mai departe, a ajuns la fabrica de zahăr a lui Brodschi, a străpuns acolo ulucii şi s-a înfipt în pământ în grădina fabricii, unde erau numeroşi oameni; speriaţi, aceştia s-au împrăştiat ca potârnichele.
 
... Peste oraşul buimăcit s-a așternut o tăcere mormântală; Odessa parcă murise. Numai câinii speriaţi urlau prin colţuri. Ascunși prin toate cotloanele, oameni, câini, pisici, păsări şi toate vieţuitoarele tremurau ca verga. Pretutindeni lucrul s-a oprit. La sute de fabrici în mare grabă s-au descărcat cazanele şi sfârâitul vaporilor, care ieşeau cu zgomot din cazane, producea un sunet asurzitor şi infernal. O parte din trupele care staţionau pe străzi şi bulevarde s-a pus pe fugă, în timp ce alta se pregătea de luptă. Însă timpul se scurgea şi altă ghiulea n-a mai survolat oraşul. Apoi s-a înserat şi Odessa s-a cufundat în întuneric, deoarece nici uzina de gaz, nici uzina electrică nu funcţionau, iar felinarele cu petrol nu fuseseră aprinse.
 
Ici-colo o stradă era luminată de felinarul mic al vreunui birjar mai curajos sau al vreunui ofiţer.
 
O nouă grijă
 
A doua zi, pe 17 iunie, a sosit în Odessa artileria, care s-a instalat de-a lungul portului; totodată sosi ştirea că se îndreaptă spre port  și escadra din Sevastopol. Din nou, toată lumea s-a alarmat. Ce va fi? Se va lupta „Potemkin” cu escadra, ori nu?
 
Tuturor le era frică de această confruntare navală, de pe urma căreia ar fi avut de suferit și portul şi oraşul. Publicul a năvălit iarăşi în punctele strategice. Cu o extremă încordare, erau urmărite toate mişcările escadrei şi ale lui „Potemkin”; publicul se umplu de groază când a văzut că „Gheorghe Pobedonoseţ” a trecut de partea lui „Potemkin”.
 
Ziua de 18 iunie a fost, de asemenea, una plină de incertitudini, mai ales că „Gheorghe Pobedonoseţ”  intrase în port. Populația se temea că acest cuirasat va bombarda oraşul; ulterior s-a mai liniştit văzând că „Pobedonoseţ” se predă. În sfârșit, „Potemkin” plecase și el.




În tot cursul zilelor de 15, 16, 17 şi 18 iunie băncile făceau o evaluare generală a efectelor publice. Renta statului, acţiunile etc. se vindeau pe preţuri derizorii, așa încât băncile au realizat un profit neașteptat.
 
Pe 19 iunie Odessa era încă în stare de asediu. Ca şi în cele trei zile precedente, pe străzi erau mai multe trupe decât polițiști. 80.000 de soldaţi staţionau pe străzile oraşului. Accesul la mare era oprit. Piaţa Catedralei a fost transformată în lagăr. Bulevardul era păzit cu o deosebită scrupulozitate şi maximă stricteţe de către forţele militare. Pe faţa trecătorilor şi a soldaţilor se observa o nervozitate crescândă. În port focul încă nu se isprăvise; întregul bazin prezenta o grămadă de ruine, de fier topit şi de cenuşă. Generalul Cahanov, comandantul districtului militar, dispusese să fie afișate anunţuri, prin care aducea la cunoştinţa publicului că pericolul de la cuirasate a trecut şi populaţia poate să se întoarcă la ocupaţiile sale cotidiene.
 
Pe 20 iunie populaţia a început să se calmeze, să se liniştească; starea de asediu a fost uşurată. Așa cum se aștepta, din Sevastopol au sosit două torpiloare, care au ancorat la intrarea portului, temându-se ca nu cumva „Gheorghe Pobedonoseţ” să fugă.
 
Treptat, publicul a fost lăsat să circule pretutindeni; provocările pentru turburările antisemite au încetat. În cursul zilei oraşul a fost într-atât de liniştit iar viaţa pe atât de pașnică, încât nimeni nu ar mai fi crezut că aici se întâmplaseră asemenea grozăvii.
 
Poliţia a început să izgonească din oraş toate elementele revoluţionare. De asemenea, a fost instituit un tribunal militar pentru judecarea celor care au fost arestaţi în timpul tulburărilor.
 
Pe 23 iunie ordinea publică se restabilise complet; patrulele au fost luate de pe străzi şi numai grămezile de cărbuni din port aminteau ororile petrecute.
 
Pe 25 iunie aproape toate fabricile lucrau, deoarece patronii au satisfăcut toate cererile angajaților.
 
Dar muncitorii încă mai aşteptau revenirea cuirasatului „Potemkin” ca să se răscoale din nou. În timpul revoluţiei crescuse enorm influenţa socialiştilor şi a literaturii revoluţionare. A câştigat mult revoluţia şi în rândurile soldaţilor, care în timpul confruntărilor îi înjurau în gura mare pe superiori, arătându-și simpatia pentru revoluţionari. Când „Gheorghe Pobedonoseţ” s-a predat, soldaţii l-au tratat ca trădător de patrie.
 
A urmat o lună întreagă de lucru intens pentru restabilirea mersului normal al vieţii portuare, refacerea sau ridicarea de noi magazii şi a altor instalaţii. Lucrătorii din port atunci erau în număr insuficient, deoarece în port lucrau peste 50.000 oameni.
 
Un merit deosebit în restabilirea ordinii și la calmarea populației l-a avut generalul Carangozov, căruia de la 20 iunie i s-a încredinţat administrarea Odessei. Acesta a emis o proclamaţie către populaţie, invitând-o să se reîntoarcă pașnică şi liniştită la ocupaţiile sale zilnice.
 
Dar spiritul revoluției și aventura cuirasatului „Potemkin” aveau să continue, la fel de imprevizibile și de șocante, în portul Constanța. Detalii și documente inedite în episodul următor.
 
 
Bibliografie: Colecția ziarelor „Adevărul”, „Dimineața”, „Evenimentul”, „Tribuna” - iunie 1905
 
Sursa foto: Ziarul „Adevărul”, iunie 1905
 
 
Despre Marian Moşneagu
Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.

 
Citește și:
Lumea marinarilor: O navă ghinionistă. Botezată de Regina Iugoslaviei