Lumea marinarilor Astronomii Marinei. Cultul Uraniei la români

Nu există răsărit de soare fără ca cineva anume să nu ne spună, în detaliu, ce ne rezervă astrele pentru ziua care abia începe. Și, cum altfel ne-am dori să decurgă, decât sub cele mai bune auspicii.
Mult mai pragmatici, marinarii au privit dintotdeauna aștrii cu alți ochi...
Astronomia în Dobrogea
          Dacă în privința abordării științifice a fenomenelor astronomice, în ansamblu, Iașii și-au adjudecat întâietatea, prin  Observatorul Astronomic înființat în anul 1875 de căpitanul Constantin Căpităneanu, șeful Secției de Geodezie din cadrul Depozitului de Război, urmat de București, în anul 1877, Constanța s-a înscris în această constelație a cercetărilor aprofundate după 35 de ani. De altfel, interesul conaționalilor pentru acest domeniu era vizibil și prin faptul că în 1907 circa 100 de români erau membri ai Societății Astronomice franceze. Ca urmare, la inițiativa viceamiralului Vasile Urseanu, maiorului JeanSclia și a căpitan-comandorului Alexandru Cătuneanu, la 11 noiembrie 1907 s-a înființat în Capitală Societatea Astronomică Română „Camille Flammarion”.



Și cine putea să facă studii astronomicemai cu folos și mai temeinic decât marinarii? Și aceasta întrucât „se simțea de multă vreme nevoia înființării unui observator astronomic la Constanța, care să dea ora vapoarelor care frecventează acest port.
          În sfârșit, acest observator a fost înființat, mulțumită stăruințelor depuse de dl. comandor Cătuneanu, directorul Marinei de la Ministerul de Război – anunța ziarul „Universul” în ediția de joi, 14 iunie 1912.
          Observatorul militar de la Pisa a donat Școlilor Marinei o lunetă meridiană și s-a procurat și o excelentă pendulă siderală Riefler.
          În cursul lunii iunie dl. comandor Cătuneanu se va duce la Constanța pentru a instala observatorul, care va începe cât de curând să funcționeze.
          Se știe cât de necesar este vapoarelor care pleacă din porturi să aibă cronometrele reglate după meridianul Greenwich.Noul observator, cu ajutorul observațiunilor la meridian, va putea astfel să dea vapoarelor ora exactă.
          Ora va fi dată, ca în toate porturile principale, prin semnale luminoase sau auditive.”.




Informația a fost confirmată și de locotenentul Emil Enescu, cel care în paginile“Revistei Marine”din 25 ianuarie 1913 preciza: „În luna iulie 1912 Marina Militară a înființat în Constanța, la Școlile Marinei, un observator astronomic.
Clădirea acestui observator se află în partea de Est a Școlii și nu este decât o baracă de lemn construită în mod special, de Construcția Portului Constanța. Fundația este de beton și de ea se leagă prin buloane de fier scheletul barăcii, format din grinzi de lemn.
Peste schelet este prins un înveliș dublu de scânduri de brad. Pătura interioară a învelișului este din scânduri așezate longitudinal în mod obișnuit; pătura din afară este formată din bucăți de scânduri al căror plan e înclinat de 45º pe orizont, astfel ca aerul să circule în interiorul peretului, dar să nu intre ploaia sau zăpada.
Acoperișul are o secțiune în planul meridianului locului, iar cele două părți ale lui sunt așezate pe câte două șine cu ajutorul unor roți. Astfel acoperișul se poate deschide în dreapta și stânga, lăsând liber un câmp într-o parte și alta a meridianului pentru observații. Manevra de deschidere și închidere a acoperișului se face cu ajutorul unei cremaliere și un cric de fier.
În centrul barăcii se află un piedestal de beton, de secțiune pătrată și orientat în direcția meridianului. El are o adâncime de 1,50 metri sub nivelul solului, pentru a se resimți cât mai puțin trepidațiile produse de trenurile care trec prin apropiere (linia ferată e numai la 100 metri depărtare).
Deasupra solului, acest piedestal are o înălțime de 1 metru.

În colțul SE se găsește un alt piedestal, tot de beton de secțiune dreptunghiulară, cu o adâncime de 1,50 metri sub nivelul solului și 2,50 metri deasupra.
Pe piedestalul din centru s-a instalat o lunetă meridiană. Luneta  se poate schimba cu ajutorul unui șurub, astfel ca cercul de declinație să vină când la dreapta, când la stânga.
Ocularul are o cutie cu 14 fire, astfel că se ia trecerea astrului la fiecare din aceste fire, iar media lor dă ora trecerii astrului la meridian. Cu această lunetă se poate observa atât soarele ziua, cât și diferiți aștri noaptea.
Pe piedestalul din colțul SW se află instalată o pendulă siderală, de o construcție foarte simplă, și care se întoarce o dată pe săptămână.
Pendula este legată electric cu un cronograf, puțin modificat față de cel întrebuințat la telegraf. La fiecare bătaie de secundă un ac înțeapă o bandă de hârtie, care se desfășoară de pe un rulou.
Un alt ac al cronografului se poate mișca tot electric, de către observator, printr-un buton de sonerie ce se află lângă lunetă. Cu modul acesta observatorul apăsând butonul, înțeapă banda în momentul trecerii astrului la fiecare fir. Cu ajutorul unei scări de sticlă convenabil făcută, se poate aprecia de pe bandă momentul trecerii astrului la fiecare fir. Un calcul special dă momentul trecerii astrului la meridian.
Curentul electric este dat de două baterii de câte 6  pile Meidinger.”
Autorul articolului detaliază tipul de calcul necesar pentru determinarea orei meridianului, precum și unele îmbunătățiri care urmau să fie făcute, instalația de bază fiind utilă îndeosebi personalului repartizat observatorului.
În final, locotenentul Enescu menționează: „Dl. comandor Cătuneanu, care a făcut practică în Observatorul astronomic din Paris, și care este inițiatorul și înfăptuitorul acestui observator, a fost în luna iulie în Constanța și a instalat toate aparatele arătate. În luna august am început amândoi observațiile.Primele observații au fost pentru aranjarea lunetei în meridian. În urmă s-au făcut observații pentru determinarea corecției pendulei. În luna septembrie am continuat singur observațiile, dar mai puține din cauza timpului ploios și noros.
Pe la sfârșitul lunii octombrie începând frigul, am deșertat lichidul din pile ca să nu înghețe și astfel am întrerupt observațiile până la primăvară, când nu va mai fi pericolul de a îngheța acest lichid. Pendula singură își continuă mersul ei neîntrerupt.
Astfel s-a înfăptuit începutul acestui observator astronomic, care dus până la sfârșit, va acoperi una din nevoile unui port modern, căruia nu trebuie să-ilipsească nimic din ceea ce poate fi de folos navigației.”.
Cultul Uraniei la români
          Sub acest titlu, ziarul „Gazeta Transilvaniei” evidenția faptul că interesul românilor pentru astronomie a fost constant elogiat și de celebrul astronom francez Camille Flammarion. Fie că era vorba de Bernard V. Vermont, autorul lucrării “Efemeridăastronomică pentru București pentru anul 1906”, de reputații profesori universitari NeculaiCulianu și NicolaeCoculescu, de generalul Constantin I.Brătianu, locotenent-colonelul TheodorRâmniceanu, viitor general, maiorul RaduToroceanu, viitor general și director superioral Servicului Geografic al Armatei, dar și de profesorii de astronomie și de fizică de la Școlile Militare de Aplicație sau cursurile superioare ale liceelor cu tradiție, studiul astronomiei a dat rezultate remarcabile, apreciate ca atare pe plan național și internațional.
„Mai avem pe lângă aceștia o altă pleiadă de ofițeri români savanți și plini de ardoare pentru știința Astronomiei. Corpul întreg al ofițerilor de marină, care lucrează pentru cea mai mare cinste și cel mai mare folos al țării, nu numai pentru dezvoltarea marinei noastre de război și de comerț, dar care, sub conducerea savantului marinar și astronom – dl. locotenent-comandor Alexandru Cătuneanu – au făcut prin ridicarea Hărții Coastei române a Mării Negre, cu o precizie remarcabilă apreciată și admirată de toată lumea specială, un serviciu neprețuit navigației în genere pe lângă coasta noastră, până acum așa de necunoscută și de periculoasă, și Țării Românești, în special.”.



Fost președinte al Societăţii Astronomice Române, în anul 1908 viceamiralul Vasile Urseanu (1848-1926) a construit, prin eforturi financiare proprii, o clădire în Bucureşti, pe bulevardul Colţei, unde a funcţionat primul Observator Astronomic Popular din România. „Mi-am construit casa în formă de yacht, cu cupolă de observator, ca în acelaşi timp când fac observaţii cu luneta pe bolta cerească, să am senzaţia că plutesc şi pe mare” – a mărturisit amiralul.



În anul 1933, soțiaacestuia a donat Primăriei Capitalei clădirea Observatorului Astronomic Popular, care în anii următori va adăposti Pinacoteca oraşului Bucureşti.
Bibliografie:

Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.

Citește și:
Lumea marinarilor Mai marii Mării Negre. O mărturie peste veacuri