Lumea marinarilor „Potemkin”șochează România. Panică la Constanța

În zorii zilei de 18 iunie 1905 apăru la orizont escadra de război din Sevastopol, sub comanda amiralilor Krieger și Visenevetchi pentru a obliga echipajul revoluționar de pe cuirasatul „Potemkin” să se predea. După o serie de manevre nereușite, escadra lui Krieger este nevoită să se înapoieze.
Inițial, cuirasatul “Gheorghe Pobedonoseț", care făcea parte din această escadră, fraternizează cu “Potemkin”, însă, în cele din urmă, acesta trădează cauza revoluționară și ancorează în portul Odessa.
Oboseala, lipsurile și starea de incertitudine de la bordul cuirasatului „Potemkin”fac să apară manifestări de descurajare. Dușmani ai revoluției, menșevicii și anarhiștii creau discordii printre marinarii răzvrătiți, urmărind să predea nava cu întregul echipaj în mâna guvernului țarist.
În aceste condiții, a apărut ideea ca marinarii de pe „Potemkin” să ceară azil României. Matușenko, care cunoștea bine relațiile de prietenie dintre regele Carol I și țarul Nicolae al II-lea, căută să-i convingă pe marinari, că îndată ce vor debarca în România, regele va ordona să fie arestați și trimiși înapoi în Rusia. Mai mult, Matușenko eraconvins că rămânerea lui “Potemkin” în apropierea Odessei era de preferat, deoarece mai spera ca armata de uscat și întreaga flotă de război vor fraterniza cu “Potemkin”. Cu toate eforturile depuse de Matușenko, majoritatea a hotărât ca nava să se îndrepte spre România.
 
„Elisabeta” versus „Potemkin”
Pe 19 iunie 1905 comandantul Diviziei de Mare și al crucișătorului „Elisabeta”, căpitan-comandorul Constantin Bălescu, a primit de la comandantul garnizoanei Sulina o telegramă, prin care acesta făcea cunoscut că, la ora 6.00 dimineaţa, a fost identificat venind dinspre Insula Şerpilor, un cuirasat mare cu trei coşuri şi două catarge, însoţit de un torpilor. Ambele nave navigau cu viteză mică, la circa 8 mile marine de coastă, îndreptându-se spre Sf. Gheorghe.



Cunoscute fiind evenimentele revoluţionare din Rusia, după verificarea informațiilor semnalate, s-a stabilit fără dificultate că acest bastiment era cuirasatul „Potemkin”, al cărui echipaj se revoltase.
În aceste condiții, comisarul maritim cere instrucțiuni cu privire la conduita care se impunea în cazul în care navele ar fi intrat pe Canalul Sulina.




Din fericire, acestea au evitat Sulina.



În întâmpinarea acestei vizite neaşteptate pe care bastimentul o făcea cu intenția de a se reaproviziona, în gabia crucişătorului „Elisabeta” a fost înfiinţat un post de observaţie. Totodată a fost înştiinţat şi comandantul staţionarului rus „Psezuape”, care se afla ancorat lângă crucişător.



La 6.15, din gabia „Elisabetei” a fost recunoscut cuirasatul„Potemkin”, însoţit de un torpilor, venind de la Nord. La ora 7.00 ambele nave auancorat în larg, cam la 2,5 km de portul Constanţa.




Imediat s-au remarcat mai multe focuri de tun, ca de salut, care însă nu au putut fi auzite. Cum însă acest salut nu a fost făcut după uzanțele oficiale, nu i s-a răspuns.



În acest timp, a fost trimis în vizită un ofiţer de la crucişător, care s-a deplasat la bordulcuirasatului „Potemkin”, împreună cu căpitanul portului.



Bastimentele rusești purtau numai pavilionul naţional legal şi flamura de război regulamentară, fără alt semn distinctiv.



În opinia căpitan-comandorului Constantin Bălescu, comandantul Diviziei de Mare și al crucișătorului „Elisabeta”, „Marinarii de pe crucișătorul «Potemkin» trebuie considerați ca dezertori. De aceea, nu se poate permite aprovizionarea de nici un obiect. Aceasta urmează a li se declara prin căpitanul portului. Dar dacă dânșii voiesc a debarca la Constanța, dânșii vor avea a depune armele și vor fi liberi a se duce în orice parte, fără a fi supărați de noi.”.
 
Panică în Constanța
Sosirea navelor ruseşti a cauzat o vie nelinişte în tot oraşul.
 


Prefectul judeţului, colonelul Mihail Capşa şi primarul oraşului au venit la bordul crucişătorului pentru a-l consulta pe comandant asupra atitudinii ce urmau să adopte faţă de aceste bastimente.



În acelaşi timp, s-a întors şi ofiţerul trimis în vizită, împreună cu căpitanul portului, care au confirmat faptul că,într-adevăr,bastimentele erau cuirasatul „Potemkin” şi torpilorul nr. 267, ambele controlate de revoluţionari. Ofiţerii au fost bine primiţi şi li s-au explicat, în parte, evenimentele care au avut loc şi că scopul vizitei lor intempestive este de a lua provizii de hrană şi materiale pentru maşini, în care scop au şi înaintat o listă.


Căpitanul portului le-a spus că nu poate da nici un rezultat până a doua zi şi, în nici un caz, materiale pentru maşini nu vor putea găsi. În acelaşi timp, conducătorul revoluţionarilor a încredinţat ofiţerilor un manifest în limba rusă, în care se arăta motivaţia acestei rebeliuni, neuitând să-i întrebe pe ofiţerii români dacă opinia publică străină simpatizează cu opera revoluţionară urmărită de ruşi. Manifestul a fost preluat de prefect.
 
Comandantul crucişătorului a convenit cu prefectul, primarul şi căpitanul portului să temporizeze chestiunea, fiind fermi faţă de ruşi şi evitând totodată orice măsură care ar putea inflama situaţia. Aceasta dat fiind starea de excitare şi anarhie care domnea pe bord şi lipsa de responsabilitate a rebelilor, care dispuneau, fără niciun control, de o forţă formidabilă.Şi căreia nimic nu i se putea opune în mod eficace, Constanța fiind lipsită de orice mijloc de apărare, iar „Elisabeta” fiind o cantitate neglijabilă, ca forţă efectivă, faţă de teribilul cuirasat.
 
Între timp se expediase o primă telegramă Ministerului de Război, anunţând sosirea navelor ruseşti şi stabilindu-se legătura operativă cu autorităţile superioare.
 
Ministrul de Război i-a ordonat comandorului Emanoil Koslinski, comandantul Marinei Militare, să se deplaseze urgent de la Galați la Constanța pentru a îndeplini ordinele transmise deja căpitan-comandorului Bălescu. De asemenea, a fost informat Regele Carol I la Peleș despre decizia adoptată în privința debarcării membrilor echipajului cuirasatului „Potemkin” la Constanța.



În urmă, a sosit la bord comandantul staţionarului rus, care ulterior s-a întors pe cuirasat. Acesta i-a comunicat comandantului că a fost bine primit, că i s-au dat asigurări că nimeni nu se va atinge de persoana sa şi i-a istorisit măcelul asupra ofiţerilor care a avut loc la bord.
Pe la ora 21.00, comandantul crucişătorului, mergând pe cheu pentru a comunica cu prefectul judeţului, a găsit acolo o şalupă de la cuirasat ai cărei mateloţi, prin interpret, i-au cerut permisiunea să comunice dorinţa lor de a şti dacă în cazul când s-ar hotărî să abandoneze nava, ar risca să fie extrădaţi. Atitudinea acestora  lăsa să se întrevadă starea sufletească deprimantă şi situaţia extremă în care se găseau şi asumarea grozăviilor pe care le comiseseră. Ca urmare, păreau să implore, ca un act de milă din partea autorităţilor, permisiunea de a debarca în România, sentiment împărtăşit, se pare, de majoritatea echipajului. Comandantul le-a recomandat să se întoarcă la bord şi să-i transmită şefului lor să trimită o delegaţie la bordul crucișătorului „Elisabeta”  pentru a le da un răspuns. De asemenea, în caz că se vor decide să debarce, să se regleze luarea în primire a navelor.


La bordul „Elisabetei”, căpitan-comandorul Bălescu a ordonat să fie luate toate măsurile impuse de împrejurări; echipajele şi ofiţerii la posturile de luptă, toate piesele pregătite de tragere, piesele mari încărcate, muniţii suficiente pe punte, detaşamentele de infanterie armate, porţile etanşe închise, instalaţiile de incendiu la post, proiectoarele explorând rada şi intrarea portului, maşina gata de manevre. Astfel s-a vegheat toată noaptea, gata de ripostă la primul semnal.
 
Primele tratative eșuează
Pe la ora 22.00, s-au prezentat la bord delegaţii răzvrătiţilor, respectiv şeful acestora, servantul torpilor Afanasie Nikolaevici Matuşenko, şi doi marinari, din care unul român; li s-a spus că comandantul se obligă să ceară libera lor trecere prin ţară, însă mai înainte de a se debarca, trebuie să predea comandantului Diviziei de Mare bastimentele, lucru pe care şeful revoluţionarilor l-a exclus cu energie; a reînnoit cererea de reaprovizionare, dar i s-a răspuns că autorităţile nu sunt de acord.
 
În aceste condiţii, cei trei au plecat, promiţând că a doua zi vor părăsi Constanţa.
 
Cu puţin înainte, venise la bord şi comandantul staţionarului rus „Psezuape” pentru a-i cere comandantului crucişătorului atât asistenţă împotriva unei eventuale răzvrătiri la bord, deşi echipajul îl asigurase în unanimitate că-i vor rămâne supuşi, precum şi împotriva unui eventual atac din partea torpilorului, căci echipajele lui „Potemkin” îi ameninţaseră cu distrugerea dacă nu trec de partea revoltaţilor.
 
Comandantul l-a asigurat că va beneficia de toată protecţia pentru securitatea vasului său şi a personalului. De asemenea, a intervenit la Căpitănia Portului, dispunând mutarea bastimentului în interiorul portului, la cheu, unde a rămas şi în zilele următoare, iar pe cheu s-a postat un detaşament de trupe de infanterie.
 
Așa încât pe timpul nopţii a fost linişte şi nu s-a ivit nici un incident, navele de la larg fiind atent supravegheate.
 
Sosit târziu, după miezul nopții, Ordinul Ministerului de Război, sancţiona toate măsurile luate de comandant, care au  fost menţinute neschimbate. Aceleaşi măsuri au fost ordonate şi bricului „Mircea”.
 
Despre cum au decurs tratativele de a doua zi, 20 iunie 1905, în episodul următor.
 
Bibliografie:
Marian Moșneagu, “Crucișătorul «Elisabeta» în campanie”, Editura Militară, București, 2012
Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu, Arhivele Militare Naționale Române
 
 
Despre Marian Moşneagu
Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.

 
Citește și: