Lumea marinarilor Eminescu la mare. Cu ce vapor o fi călătorit?

Eminescu nu poate fi imaginat altfel decât fascinat de legendele Dunării și fermecat de simfonia valurilor mării. Poate tocmai de aceea El le străjuie pe ambele, impozant și statuar, la Constanța și la Galați, garantându-le eternitatea afecțiunilor sale.


„La marginea mării strălucește viu și impresionant «Luceafărul» cugetării și simțirii românești. Nicăieri, acolo unde i s-a eternizat chipul – la București, Botoșani, Dumbrăveni, Galați, Cernăuți și Iași – nu există o operă mai măiastră decât aceea de la Constanța” – constata extaziat C. Săteanu, după serbările de la Constanța din 15 august 1934.
 
Din valurile vremii
Este de la sine înțeles că cel care-și oglindea adesea privirile și gândurile în luciul lacului albastru, prin nuferi și sălcii, nu putea rămâne insensibil și fascinantul univers acvatic. Pentru care a avut și a creat propria-i viziune și un cult al venerabilului. În fața măreției naturii – ca și a Istoriei – Eminescu a vibrat lăuntric, a cugetat profund și a zămislit versuri și rime inimitabile. Cel care „a făcut limba română să cânte” avea, cu certitudine, o slăbiciune pentru croazierele acvatice, tânjind adesea după „molcoma cadență a undelor pe lac”.
 

„Văzut-a Eminescu marea?” O întrebare – deloc retorică - la care ziaristul ieșean C. Săteanu a oferit următorul răspuns: „În timpul covalescenței sale, poetul a fost la Odessa. Acolo a cunoscut Eminescu marea – Marea Neagră – cu toate splendorile ei. Acolo fantezia sa a pătruns toate tainele infinite ale mării, și gândul său a pătruns adâncurile ei. ”
Este prea bine știut faptul că la Constanța, Eminescu poposește la „Hotel D’ Angleterre”.
Scrisoarea expediată de pe litoral Veronicăi Micle, pe 16 iunie 1882, confirmă faptul că Eminescu, la 31 de ani, a făcut o escală de 10 zile la Tomis, spre a profita de beneficiile băilor de mare. Dar aici intervine dilema: pe ce rută a călătorit poetul de la București la Constanța? În prima variantă se crede că ar fi călătorit cu trenul din Capitală până la Giurgiu, și de acolo cu vaporul la Sulina, de unde a ajuns la Constanța pe 15 iunie. Prima sa impresie despre mare, împărtășită iubitei:
„Efectul unei nemărginiri pururea mișcate”. Și, evident, intuiția remediilor adicente: “Cu toate că omul pare a întineri de ele (băile marine – n.n.), privirea mării liniștește, mai ales sufletește furtunoase. Șed într-o mansard și privirea mi-e deschisă din două părți asupra mării, pe care aș vrea să plutesc cu tine.”.

 
Dorință deșartă, de altfel…
 


Dar percepția mării nu este una nouă – ne previne Petru Creția.„Marea și mările din poezia lui Mihai Eminescu nu numai că sunt, mai toate, anterioare acelei veri de 1882, dar provin din alte viziuni și alte obârșii și sunt de altă esență. Nu, nu acolo, nu atunci s-au născut și au sporit atâtea priveliști și rumori de mări și de adâncuri, atâtea sensuri ale vieții, ale istoriei și ale morții, ale năzuinței și nemărginirii, ale zbuciumului și zădărniciei câte s-au alcătuit și întrupat în greu pieritoarele cuvinte care au fost lăsate, ca un dar împărătesc, în urna plină de ecouri a memoriei noastre.”.
„Eminescu a iubit marea, a cerut în strofe minunate să fie îngropat pe țărmul ei și bustul așezat acolo împlinește parcă ultima dorință a poetului” – afirma Vintilă Horia în vara anului 1938.



În privința itinerariului său danubiano-pontic, o a doua versiune este cea oferită de profesorul călărășean Nicolae Scăunaș, care consideră că „Eminescu și-a început călătoria spre mare sâmbătă, 10 iunie 1882. El pleacă din București-Filaret pe calea ferată dată în folosință la sfârșitul lunii octombrie 1969. La Giurgiu, unde mai fusese (Amintirile lui Caragiale), scapă pasagerul care trecea marțea, joia și sâmbăta. Nevoit să stea în Giurgiu, face o plimbare la Rusciuk (actualul Ruse), pe care-l folosește ca termen de comparație pentru Constanța. Marți, 13 iunie, pleacă spre Cernavodă, unde sosește miercuri și ia trenul spre Constanța unde ajunge joi, 15 iunie, după o călătorie de 16 ore.”.
Cu ce pasager a călătorit Eminescu – este o altă necunoscută.
 
Eminescu la izvoarele Dunării
„De e vremea bună, rea/ Mie-mi curge Dunărea” – este verdictul emblematic pentru filosofia identitară a Marelui Poet. Pentru că Dunărea va rămâne statornic reper existențial și spiritual pentru Mihai Eminescu, indiferent de contextul abordărilor sale lirice: „Axa geografică a spațiului european, Dunărea, coborând din Munții Pădurea Neagră spre Marea Neagră, e o personanță a mitologiei eminesciene – constată Mircea Vaida. În Memento Mori, glorificând rezistența ultimei Cetăți dacice, Eminescu aude parcă «A Mării Negre și a Dunării revoltă». Când, într-un cunoscut poem, Odin îl întreabă «De unde vii?», poetul răspunde:«Am răsărit din fundul Mării Negre». În cosmica panoramă a viziunii profetice din visul cuceritorului otoman, în Scrisoarea III, acesta«vede Eufratul, și Tigris, Nilul, Dunărea  bătrână». În fine, orbit de mirajul puterii, cucerind «țară după țară..., pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid»”.


După cum antologică este și replica datăSultanului de Mircea cel Bătrân: „Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști / Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști (...) Mulți durară după vremuri peste Dunăre vrun pod / De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod...”. Și, cu toate acestea, Armia Română învinge păgânătatea și «ca pe o pleavă vânturată… înspre Dunăre o mână».”.
 
Concluzia aparține editorialistului ziarului „Timpul”, care în ediția de marți, 11 septembrie 1890, conchidea: „Cu Eminescu poezia noastră intră într-o eră nouă. Niciodată un suveran n-a stăpânit atât de bine poporul lui, niciodată un căpitan n-a fost atât de ascultat de trupele lui precum stăpânește Eminescu literatura română.“
 
Pentru că Eminescu – vorba lui Tudor Arghezi – „e sfântul preacurat al ghiersului românesc…”.

Iar dacă în decursul celor 136 de ani care au trecut de la moartea poetului doar un simplu remorcher fluvial i-a purtat - simbolic - numele peste valurile Dunării, este pentru că în pupa acestuia s-au aliniat, cuviincioase, sutele de catarge care au supraviețuit vânturilor, valurilor și gândurilor posterității.
SĂ-I FIE SOMNUL LIN PESTE VEȘNICIA UNDELOR!
Bibliografie:

Sursa foto: „Realitatea ilustrată”,  „Flacăra”& „Tribuna poporului”
 Despre Marian Moşneagu

Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.


Citește și: 
Lumea marinarilor Acolo unde Dunăreasusurălegende. Hatmanul piraților