Istoria Dobrogei - Instituții Thema Paristrion (sec. X-XII)

• Organizarea administrativă și militară

După recucerirea estului Bulgariei de către împăratul Ioan Tzimiskes (969-976) în 971, Dobrogea a fost transformată în thema (provincia) Paristrion, cu capitala la Durostolon/Drâstra, condusă de un strateg. Pe un sigiliu de la sfârşitul secolului X se poate citi: „Theodor, primicer (patriciu) şi strateg de Drâstra”, succesor al lui Leon Sarakinopoulos (Ion Barnea, Din Istoria Dobrogei, III, p. 89). Alți strategi în Paristrion au fost Tzitzikos, fiul lui Theudate Iberul, iar după 1018, Katepanul Simeon.
Tzimiskes a consolidat frontiera dunăreană, restaurând cetăţile din vechiul limes: Dorostolon, Axiopolis, Capidava, Carsium
, Troesmis, Dinogeţia, Noviodunum  etc. O cetate nouă este Păcuiul lui Soare, pe o insulă la 20 de km în aval de Dorostolon, construită după tehnici arhitecturale bizantine (Petre Diaconu, D. Vâlceanu, Păcuiul lui Soare, Cetatea bizantină, I, Buc. 1972.; Dimiter Ovceacov,  „Dobroudza, Etudes ethno-culturelles”, Sofia, 1987).
Tentativele bulgare de revenire la Dunărea de Jos au fost respinse, pericolul bulgăresc fiind înlăturat definitiv în 1014, prin victoria decisivă a împăratului Vasile II (976-1025) contra ţarului Samuil şi recucerirea Bulgariei vestice .

Fortificațiile defensive au fost consolidate cu flota danubiană și maritimă, precum și cu cele trei valuri de apărare dintre Constanţa şi Cernavodă.
Cel mai vechi este Valul mic de pământ, simplu și cu şanţul orientat spre sud. Are 61 km lungime, pornind de la Cetatea Pătulului de pe Dunăre şi oprindu-se la Constanţa, pe ţărmul mării. Înălţimea variază între 1-3 m și lățimea între 7-10 m.

Valul mare de pământ, pe lângă şoseaua Cernavoda-Constanța, are 54 km lungime. Primii 4 km de la Dunăre se suprapun cu Valul mic de pământ, indicînd că este mai recent. Merge pe Valea Carasu şi ajunge în cartierul Palas din Constanţa. Înălțimea este de 3,5 m, cu şanţuri la nord şi la sud, cel nordic, mai adânc, fiind un obstacol, în timp ce cel sudic s-a format prin scoaterea pământului necesar unei refortificări ulterioare. Dispunea de 63 de fortificaţii, adică 35 de castre, mai mari, şi 28 de castella, mai mici făcute din pământ. Distanţa dintre ele este de 1 km, dar desimea lor se mărește spre Dunăre şi spre mare
Valul de piatră a fost construit din pământ cu un zid de piatră înalt de 1,5 m și un şanţ la nord de 2 m. Traseul de 59 km lungime este vizibil şi azi, pornind de la sud de cetatea Hinog-Axiopolis şi atingând litoralul la 75 m sud de Valul mic de pământ. Era dotat cu 26 de castre, distanţate între 1-4 km. Zidul şi castrele au fost construite cu piatră loculă, în zona Basarabi fiind folosite blocuri de cretă din cariera aşezării monahale rupestre.



Principala ipoteză arheologică susține că cele trei valuri datează din secolele X-XI, dovezile fiind sistemul de construcţie şi vestigiile descoperite inscripţia lui Jupan Dimitrie (943) de la Mircea Vodă, calupurile de la Basarabi, ceramica de epocă. De asemenea este sigur că valul de piatră în care s-au găsit astfel de mărturii este o construcţie bizantină dintre domniile lui Ioan Tzimiskes şi Vasile al II-lea. „Fără a renunţa la jumătatea de nord a Dobrogei, bizantinii dublau obstacolul natural al Văii Carasu, înălţând valurile împotriva duşmanilor de la nord, în primul rând a pecenegilor ... " (I. Barnea, Din Istoria Dobrogei, III). Dacă Valul mare de pământ ar fi refăcut peste unul de epocă romană din secolele IV-VI, Valul mic de pământ ar putea să fi fost o graniță între două state temporare.


De asemenea, Valul de la Niculiţel datează din secolele XI-XII, închizând o arie mică, cu întărituri în interior şi cu linie mediană de apărare. Unii istorici l-au considerat Onglosul lui Asparuch, omițând însă detaliul că izvoarele scrise plasează această zonă în nordul Deltei. Săpăturile arheologice au demonstrat că aparţine dinastiei bizantine a Comnenilor (1085-1181), în interior degajându-se o biserică, de plan treflat, din sec. XI-XII. În structura acestui există şi elemente de cultură romană, deoarece au fost găsite materiale externe, posibil de la Noviodunumul aflat în apropiere.



Alți localnici au fost cei care i s-au închinat lui Tzimiskes după victoria sa contra lui Sviatoslav din Kiev la Dorostolon, în 971 - după cum ne mărturiseşte Skilitzes - Kedrenos (Compendiu de istorii, 23, p. 401=FHDR, III, p. 141): „Şi au venit la dânsul din Constanteia şi din alte fortăreţe ridicate dincolo de lslrn, soli care cereau iertare pentru faptele rele săvârşite, predându-se împreună cu acele fortăreţe; primindu-i cu blândeţe (împăratul) a trimis oameni să preia fortăreţele şi oaste îndestulătoare pentru paza lor". Arheologul constănțean Adrian Rădulescu (1932-2000) înțelegea prin Constanteia actuala Constanţa zilelor noastre, unde în secolul X funcţiona un jupanat, concordând cu menţionarea numelui său de către împăratul Constantin Porfirogenetul (913-959).
După stăvilirea expansiunii pecenege (1091) şi după anihilarea cumanilor, puterea themei Paristrion crește, sigiliile menţionând numeroşi strategi. Chiar şi după înființarea celui de a-l doilea stat bulgar în 1185, flota bizantină a continuat să controleze litoralul şi Gurile Dunării.
 
 
Viața social-economică
Pe lângă unelte şi arme din metal, au fost descoperite şi urme de prelucrare a fierului la Dinogeţia, Capidava, Păcuiul lui Soare.
Skylitzes - Kedrenos (Compendiu de istorii, 33) menționa situația materială deosebită găsită de pecenegi la invazia din 1046: „Aceştia (pecenegii), odată cu trecerea fluviului [Dunărea], găsiseră mare belşug de vite şi de vin şi de băuturi preferate, din miere, de care nici nu auziseră vreodată ... ".
Mărfurile de lux (îmbrăcăminte, stofe, podoabe, ceramică fină smălţuită, produse alimentare rare, arme ş.a.) se importau din Bizanţ şi din orașele Europei Centrale şi sud-estice, ale căror drumuri spre mare treceau obligatoriu prin Paristrion. Este edificatoare în acest sens scrisoarea cneazului kievean Sviatoslav către mama sa Olga, din anul 968-969, care ilustra un trafic comercial de amploare la Pereiaslaveţ, vechea capitală a protobulgarilor păgâni.
În epocă, la Dunărea de Jos au circulat mari cantităţi de monede de aur, argint şi bronz, expresie a exportului și importului de mărfuri. Monede bizantine bătute la Constantinopol, Philippopolis și Thessalonik au fost găsite în zeci de situri dobrogene. Această poartă în efigie chipurile împăraţilor de la Ioan Tzimiskes până la Alexios Angelos (1195-1203). Un recent tezaur de monede skifate descoperit ocazional la Isaccea este compus din peste 1000 de piese de bronz argintat,  cele mai numeroase aparținând dinastiei Comnenilor.

Harta călătorului arab Idrisi din secolul XII menționează posibile localități dobrogene: Armucastru (Ermocastro, Argamum  (?)=Jurilovca) era un „oraş vechi cu clădiri înalte, câmpii roditoare şi comerţ aducător de câştig, aşezat pe panta unei coline plăcute ce domină marea”;  Dirista=Silistra apare ca un „oraş cu străzi largi, bazaruri numeroase şi resurse bogaţe”. Celebra, dar neidentificata Vicina „are mulţi locuitori şi un ţinut fertil. Oraşul are venituri însemnate din comerţul său" (P. Diaconu, „Pontica”, 3, 1970, p. 275-294 ); Akli (Aqlik, Akla)=Chilia (?) „era situat într-o câmpie foarte roditoare şi perfect cultivată. Proprietăţile sale sunt mari şi bine udate. La nord sunt munţi înalţi, dincolo de care curge Dunărea. În oraş se află ateliere meşteşugăreşti şi meşteri foarte pricepuţi, mai ales în pre lucrarea obiectelor de fier". (I. Barnea, Din Istoria Dobrogei, III).
Istoricul A. Rădulescu susține că sursele scrise atestă doar etnia valahă și califică ca „gratuite” tezele  istoriografiei bulgare (Dimiter Anghelov, în „Dobrudza, Etudes ethno-culturelles”, Sofia, 1987).
 


Invazii turcice: pecenegi, uzi, cumani, tătari
Pecenegii au traversat Dunărea prima dată în 934. În 1040 s-a găsit soluţia diplomatică de a-i transforma în foederați („aliaţi”), cu obligaţia de a apăra graniţa. Tot prin diplomație, în 1046, două căpetenii, Tyrah şi Kegen, au fost instigate să se confrunte. Ulterior, ultimul a fost acceptat  în Paristrion, ca aliat, de strategul Katakalon Kekaumenos, învingător al cneazului Vladimir al Kievului, la Varna, în 1043. Împăratul Constantin IX Monomahul (1042-1045) le-a oferit pământ şi cetăţi, iar pecenegii lui Tyrah au pătrundă și ei la sud de Dunăre, (Kedrenos - Skilitzes, II, p. 585), dar epidemiile i-au decimat şi au fost înfrânţi de trupele bizantine. Unii dintre cei care au scăpat au fost colonizaţi în sudul Dunării. În anii 1049-1053, s-au mobilizat împotriva lor forțe puternice, inclusiv din Paristrion, conduse de Roman Diogene. Alături de pecenegi, apar în 1059, în regiune și „sauromaţii” (maghiarii).
Uzii se adaugă pecenegilor în 1064, traversând Dunărea în pofida rezistenţei comandanților de la Dunăre, Vasile Apokapes şi Nichifor Botaneiates. Deși au ajuns până la Tesalonic, au fost decimaţi de ciumă şi învinși. Unii s-au stabilit pe malul stâng al Dunării, iar alții au fost colonizaţi în Macedonia sau sunt încorporaţi în armata bizantină (Zonaras, XVIII, 9; I. Barnea, DID, III).

Sub domnia împăratului Mihail VII Dukas (1071-1078), izbucnește în imperiu o criză provocată de speculaţiile cu grâu ale unor demnitari imperiali într-o vreme de foamete. Nemulţumirile locuitorilor de la Dunăre au condus la o răscoală condusă de căpetenia Tatos de la Drâstra, care se aliază cu pecenegii şi cumanii. Ana Comnena, fiica împăratului Alexios  I Comnenul, descria astfel evenimentele (Alexiada, VI, 14),: „Un neam scitic, prădat zi de zi de sarmaţi [cumani], părăsindu-şi sălaşele, au coborât la Dunăre. Cum aveau nevoie să se înţeleagă cu cei care locuiesc la Dunăre, căzând de acord asupra acestui lucru, au intrat în tratative cu conducătorii lor, cu Tatos, numit şi Chalis, şi cu Sestlav şi cu Satza ... unul ţinând în stăpânirea sa· Drâstra, ceilalţi Vicina şi celelalte. După ce s-au înţeles cu aceştia, trecând Dunărea fără teamă de acum în colo, prădau ţinutul învecinat, ocupând chiar şi unele orăşele. Apoi, bucurându-se de oarecare tihnă, au arat pământul semănând mei şi grâu ... ". Cele trei nume au produs controverse între istorici şi lingvişti în privința originii etnice, A. Rădulescu considerînd că „rezonanţa celor trei antroponime le conferă apartenenţa românească”. În bătălia de la Drâstra din 1087, Alexios I Comnenul scapă fugind, fiind nevoie de alte expediții pentru a readuce situația sub control. Pericolul peceneg a fost anihilat în 1091, când Alexios I, aliat cu cumanii, a obținut victoria decisivă de la Lebunion. După acest an, în izvoare apar doi duci de Paristrion: Leon Nikerites şi Demetrios Katakalon, ambii menționați pe sigilii.

Cumanii au atacat imperiul în 1094, pentru a-l instala pe tron pe fiul lui Roman IV Diogene. Ei au ocupat Paristrionul şi s-au îndreptat spre Adrianopol, dar Alexios I a reușit să le facă față (N. Bănescu, Bizanţul şi romanitatea la Dunărea de Jos, p. 27-28; I. Barnea, DID, III).
În 1185, a izbucnit o răscoală a armânilor („vlahi” în cronica bizantinului Nicetas Choniates) și bulgarilor din Balcani, conduși de fraţii armâni Petru, Asan și Ioan, care vor fi primii conducători ai celui de a-l doilea stat bulgar (1185-1396; statul româno-bulgar în istoriografia românească). Victoria împăratul Isac Anghelos (1185-1195) îi obligă pe Petru şi Asan să se retragă în nordul Dunării, de unde se întorc cu ajutoare cumane şi obțin independența, așa cum menționează Theodor Skutariates (Cronică pe scurt, 9): „Iar barbarii lui Asan, trecând aşa cum s-a arătat Istrul şi unindu-se cu sciţii [cumanii], luând de acolo foarte mulţi aliaţi, veniră în patria lor, Misia, cu şi mai mare trufie. De aceea nici nu mai vrură să rămână într-ale lor, ci socoteau că este ceva cu totul de nesuportat să nu aducă daune împărăţiei romeilor şi să nu unească domnia misienilor [vlahii] şi a bulgarilor într-una singură, cum fusese odinioară".
Ascensiunea celui de-al doilea stat bulgar a fost întreruptă de atacurile tătarilor, care, în 1241, sub conducerea lui Kadan traversează Dunărea. Instauraţia dominaţiei tătare la sudul Dunării a dus la decăderea centrelor comerciale Vicina, Licostomion, Chilia etc.
 
Bibliografie
Adrian Rădulescu & Ion Bituleanu, Istoria Dobrogei, ed. II, Ex Ponto, Constanța, 1998.
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța


Despre Marius Teja

Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar afterschool, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armână“.
 

Citește și:

Istoria Dobrogei - Instituții: Religia creștină în secolele VII-X