Istoria Dobrogei - Bibliografie Leon Diaconul (sec. X) - „Istoria” (III)

• Leon s-a născut în Caloe, Asia Mică (Turcia Asiatică) și a deținut demnitatea clericală de diacon. El a luat parte la campania împotriva bulgarilor din 986 a împăratului bizantin Vasile II Bulgaroctonul (ucigașul de bulgari). În 992 a redactat „Istoria”, în zece cărți, relatând evenimentele dintre 959 si 976, la care a fost martor ocular, lucrarea sa având astfel o „remarcabilă” valoare documentară. Stilul său literar este arhaizant și îngrijit, după modelul lui Agathias (sec. VI)  și Teofilact din Simocata (sec. VII), dar amintește aminte și de Procopius din Caesareea . (H. Mihăescu & Gh. Ștefan)

 
Cartea IX
 
1 (p. 142). La revărsatul zorilor împăratul își întări oastea cu o împrejmuire puternică în felul acesta: la oarecare distanță în fața Durostorului [Silistra/Cadrilater-Bulgaria], înspre câmpie, se înalță o colină puțin înaltă ; el așeză oastea pe această colină și-i porunci să sape un șanț de jur împrejur, să depoziteze pământul scos din adâncime la marginea șanțului, iar deasupra pământului adunat în felul acesta să împlânte lănci și pe acestea să le prindă între ele cu scuturi, așa încât șanțul și ridicătura de pământ să stea în fața oștii dușmane ca un zid; să nu le fie cu putință dușmanilor să pătrundă înăuntru, ci să fie opriți la intrarea în șanț. Romanii erau obișnuiți să-și așeze tabăra în chipul acesta în țara dușmanilor. După ce și-a făcut o întăritură în felul acesta, în ziua următoare a rânduit oastea și a pornit împotriva zidurilor. Sciții ieșeau la iveală din turnuri și aruncau asupra oștirii romane sulițe, pietre și tot felul de proiectile, iar romanii se apărau de jos împotriva sciților cu praștiile și cu arcurile. Lupta s-a mărginit numai la aruncări de felul acesta din amândouă părțile, apoi romanii s-au retras în întăritură și au luat prânzul. Pe la scăpătat, sciții ieșiră călări din împrejmuire și atunci pentru prima oară se arătară luptând de pe cai ; căci ei obișnuiau să meargă totdeauna împotriva dușmanilor fără cai, deoarece nu erau deprinși să călărească și să lupte călări. Romanii îi loviră în grabă cu armele, încălecară pe cai, puseră mâinile pe lănci (căci folosesc în lupte lănci lungi) și îi alungară cu tărie și avânt puternic. Dușmanii nu se pricepeau să țină caii de căpăstru: ei aruncară armele împotriva romanilor, întoarseră spatele și se închiseră înăuntrul zidurilor.
 
2 (p. 144). În momentul acela apărură și triremele [corăbii cu trei rânduri de vâsle] incendiare ale romanilor, încărcate cu alimente și plutind pe Dunăre în sus [venite dinspre Delta Dunării]. Când le zăriră, romanii se umplură de o nespusă bucurie, iar sciții fură cuprinși de spaimă, deoarece se temeau de focul adus de ele, căci auziseră de la cei mai bătrâni din neamul lor cum incendiaseră romanii cu un astfel de foc medic, în Pontul Euxin, flota de mii se vase a lui Igor, tatăl lui Sviatoslav. De aceea, ei strânseră în grabă bărcile și le traseră lângă zidul cetății, pe unde curge Dunărea și spală una din laturile Durostorului. Pe acestea le supravegheau din jur corăbiile purtătoare de foc, ca să nu fie cu putință sciților să se strecoare printre ele și să scape în țara lor. A doua zi taurosciții ieșiră din cetate și se rânduiră în câmpie, purtând scuturi lungi până la picioare și zale în chip de plasă. Romanii ieșiră și ei din întăritură, înzăuați cu mare grijă. Și se luptară cu strășnicie de amândouă părțile, iar izbânda părea nehotărâtă, trecând când într-o latură, când în alta. (...). Sciții întoarseră spatele și se retraseră în cetate. (...)
Editorii români notează că este vorba de „focul grecesc”, care a respins al doilea atac al kievienilor conduși de Igor, în 941, împotriva Constantinopolului.
 
5 (p. 147) (...) Ioan Curcuas, magister militum, din neamul împăratului, avea în seamă paza acestor mașini [de război], când zări deodată năvala cutezătoare a dușmanilor. (...) Sciții se uitară la armele sale vrednice de luat în seamă, la zalele calului și la toate celelalte podoabe strălucitoare (căci se întâmplă să fie poleite cu aur) și crezură că e împăratul: ei alergară din toate părțile cu armele și-1 sfârtecară în chip sălbatec cu săbiile și securile, apoi îi înălțară capul într-un vârf de lance și-1 fixară deasupra turnurilor, bătându-și joc de romani, zicând că le-au măcelărit împăratul ca pe o vită de sacrificiu. Iar Ioan magister, când a ajuns victima furiei barbarilor, a ispășit pedeapsa greșelilor sale față de lăcașurile sfinte, deoarece se zice că în războiul împotriva moesilor [bulgari] prădase multe dintre ele și trecuse în posesiunea privată odăjdiile și obiectele sacre ale acestora.
 


6. Îndemnați de izbândă, rușii ieșiră a doua zi din cetate și se rânduiră pentru luptă. (...) Sciții nu fură în stare să reziste la asaltul dușmanilor, ci, cuprinși de o durere fără seamăn își puseră scuturile pe umeri și se întoarseră în cetate; iar romanii îi urmăreau de aproape și îi măcelăreau. După căderea nopții, pe o lună plină ieșiră în câmpie și își plânseră morții, apoi îi strânseră în fața împrejmuirii și-i arseră pe ruguri, după ce jertfiră pentru ei, potrivit legii lor strămoșești, o mulțime de prizonieri, bărbați și femei. Apoi organizară ceremonii funebre și înecară în Istru copii de țâță și cocoși, scufundându-i în apele fluviului. Se zice că ei cunosc și orgiile (p. 150) elenice, iar celor care mor le aduc, în felul elenilor, jertfe și libații; și le-au deprins fie de la Anaharsis și Zamolxis, înțelepții lor, fie de la tovarășii lui Ahile.
 
7. Apoi, la ivirea zilei, Sviatoslav îi chemă pe cei mai de seamă dintre oșteni la sfat, numit în limba lor comenton; iar după ce se adunară în jurul său, îi întrebă cum și ce trebuie să facă (p. 151). Unii îl sfătuiră să se îmbarce târziu noaptea pe corăbii și să fugă pe ascuns, folosind toate șiretlicurile, căci nu sunt în stare să se măsoare în luptă cu călăreții îmbrăcați în zale de fier, după ce an pierdut luptători de frunte, care erau tăria oștirii și însuflețeau inimile oștenilor. Îl sfătuiau să dea mâna cu romanii, să și-i facă prieteni și în felul acesta să salveze restul oștirii, căci nu vor avea întoarcere lesnicioasă, atâta vreme cât corăbiile purtătoare de foc vor supraveghea trecerile peste Dunăre, încât atunci când vor încerca să plutească pe fluviu, le vor incendia toate vasele. Sviatoslav scoase un geamăt greu de amărăciune și zise: „A pierit gloria care însoțea oastea rusă. Aceasta a izbit la pământ cu ușurință neamurile vecine și a subjugat fără vărsare de sânge toate țările; iar acum suntem în primejdie de a fi înfrânți în chip rușinos de romani. Dar să ne păstrăm tăria strămoșească, să ținem seama de faptul că până în prezent vitejia rușilor a fost de neînfrânt și să luptăm din toată inima pentru salvarea noastră. Nu stă în obiceiul nostru să fugim în patrie, ci să trăim și să învingem sau să murim plini de glorie săvârșind fapte vrednice de niște bărbați viteji". Așa i-a sfătuit Sviatoslav.
 
8. (...) În clipa aceea ei ascultară cuvintele comandantului lor și se hotărâră să înfrunte bucuroși primejdia spre a scăpa cu viață, rânduindu-se cu bărbăție împotriva armatei romane. Deci în ziua următoare (era ziua a șasea a săptămânii, și a douăzecea a lunii august), pe la apusul soarelui, taurosciții ieșiră cu toată oastea din cetate și hotărâră să înfrunte primejdia din toate puterile, rânduindu-se într-o puternică linie de bătaie și aruncând cu lăncile. Împăratul îi scoase pe romani din întăritură și-i rândui pentru luptă. (...) Anemas își îndemnă calul (deoarece era obișnuit cu asemenea acțiuni și omorâse mai înainte în felul acesta mulți sciți), îl struni din răsputeri, se repezi asupra lui Sviatoslav (p. 153) și îl izbi cu sabia peste grumaz: îl răsturnă la pământ, dar nu-1 ucise. Sviatoslav fu ocrotit de cămașa de zale și de scutul pe care le luase cu dânsul de frica romanilor. (...)
 
9. (...) Dar împăratul văzu șovăiala oștii romane și-i fu teamă ca ea să nu cadă pradă desperării din pricina puternicului atac al sciților: la un moment potrivit el dădu porunci celor din jurul său, puse cu tărie mâna pe suliță și se repezi împotriva dușmanilor. (...)
 


10 (p. 154). Așadar, romanii îl urmară pe divinul bărbat avântat înainte (p. 155) și se încăierară cu dușmanii. (...) Dușmanii o luară la fugă și alegară până la împrejmuire, murind fără glorie. N-a lipsit mult să fie prins chiar și Sviatoslav, care fusese atins de lovituri și pierduse sânge. (...) De aceea, îndată după ivirea zorilor, el a trimis soli la împăratul Ioan și a cerut oameni de încredere pentru a duce tratative, în condițiile următoare: taurosciții restituie romanilor Durostorul, eliberează prizonierii, se retrag din Moesia și se întorc în patria lor ; romanii îi asistă la plutire și nu-i înfruntă (p. 156) cu corăbiile incendiare (căci se temeau grozav de focul medic, capabil să topească și pietrele) ; în afară de acestea, îi ajută cu hrană și îi consideră prieteni pe cei trimiși după negoț în Bizanț, după cum era obicei stabilit de mai înainte.
Editorii români notează că focul medic era alimentat cu petrol brut adus din Media (Persia/Iran).
 
11. (...) Se zice că cei care au primit alimente au fost în număr de douăzeci și două de mii: numai atâția scăpaseră de la moarte din cei șaizeci de mii ai oștirii ruse, deoarece treizeci și opt de mii fuseseră nimiciți de armata romană. După ce și-au dat cuvântul, Sviatoslav a cerut să se întâlnească cu împăratul. Acesta n-a stat pe gânduri, ci s-a îmbrăcat în zale de aur și a sosit călare pe malul Dunării, ducând cu dânsul o ceată numeroasă de călăreți echipați cu arme poleite în aur. A venit și Sviatoslav, plutind pe fluviu într-o barca scitică și vâslind împreună cu ceilalți. (...) A schimbat numai puține cuvinte cu împăratul despre pace, stând pe scândura care împreuna pereții bărcii sale. Războiul romanilor împotriva sciților a luat sfârșit în felul acesta.
 
12. Sviatoslav a părăsit Durostorul, a predat prizonierii conform înțelegerii avute și a pornit pe apă împreună cu tovarășii săi rămași în viață, îndreptându-se spre patrie. În timpul plutirii 1-au hărțuit pecenegii [popor turcic la nordul Dunării de Jos], un neam de păstori foarte numeros, mâncător de păduchi, „cu casa în spate” și trăind mai mult în căruțe. (...) Iar împăratul Ioan, după ce a nimicit oastea rusă în patru luni, cum am arătat puțin mai sus, și a cucerit Moesia pentru romani (p. 158), a schimbat numele Durostorului în Theodoropolis, după numele conducătorului de oști și martir Theodor, a lăsat în el o pază vrednică de încredere și s-a întors în Bizanț cu trofee mărețe, fiind întâmpinat de cetățeni în fața împrejmuirilor și onorat cu cununi și sceptre lucrate in aur și cu pietre prețioase de tot felul. (...) Împăratul a primit cununile și sceptrele și a dat în schimb o mulțime de daruri de tot felul: dar n-a primit să se urce în carul triumfal; ci a așezat în car, pe un tron de aur, icoana maicii Domnului ținând în brațe cuvântul în chip de Dumnezeu-Om, pe care o luase din Moesia. Aceasta icoană era sprijinită pe veșmintele luate de la moesi și pe steme. (...) Apoi s-a îndreptat spre palatul împărătesc unde a dus și pe Boris, țarul moesilor, care și-a depus insignele domniei. Acestea erau: o tiară împodobită cu purpură și încrustată cu aur și mărgăritare (p. 159), o manta de purpură și încălțăminte de culoare roșie ; iar pe țar 1-a cinstit cu titlul de magister. (...)
Editorii români notează că, după cucerirea Bulgariei de răsărit, în 972, Dobrogea a redevenit pentru două secole provincie bizantină.
 
 
Bibliografie
Leonis Diaconi Caloensis Historiae libri decem..., e recensione C. B. Hasii, Bonn, 1828.
Haralambie Mihăescu & Gheorghe Ștefan (redactori responsabili) / ACADEMIA DE STUDII SOCIAL POLITICE - INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE – INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPENE, Izvoarele istoriei României, vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, Ed. Academiei R. S. R., București, 1970 (LXXXIV. Leon Diaconul)
 
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța


Despre Marius Teja

Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar afterschool, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armână“.
 

Citește și:

Istoria Dobrogei - Bibliografie: Leon Diaconul (sec. X) - „Istoria” (II)