Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
01:04 13 11 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Memoriul preotului militar Vişan Ioachim de la Spitalul Mobil nr. 6

ro

24 Mar, 2018 00:00 2053 Marime text
Printre preoţii mobilizaţi la intrarea României în Primul Război Mondial s-a aflat şi preotul Vişan Ioachim, din Galaţi. Numit prima oară la Spitalul Mobil nr. 6, preotul Ioachim a fost transferat ulterior la Regimentul „Matei Basarab“ nr. 35.
 
La sfârşitul războiului, unul dintre superiorii săi, colonelul Constantinescu, îl caracteriza astfel pe preotul Ioachim: „S-a afirmat conştiincios, totdeauna în mijlocul soldaţilor, face regulat servicii şi ţine predici. În lupta de la Gherbauţi (Mihăileni), Bucovina, ce regimentul a avut cu trupele maximaliste, a îngrijit răniţii, iar celor morţi le-a oficiat serviciul prevăzut de lege. Este un preot care îşi face datoria“, iar lt.-col. dr. Daniel scria următoarele: „Bun preot, rezistent la muncă, cunoaşte bine misiunea sa şi o îndeplineşte cu multă dragoste“.
 
În arhivele militare a rămas posterităţii un scurt raport redactat de preotul Ioachim, referitor la activitatea sa pe front: „Rolul preotului în armată pe timpul războiului este de a menţine şi ridica nivelul moral al ostaşilor prin exemple şi probe luate din religia creştină, căci ştiut este că credinţa religioasă la soldat are o mare influenţă asupra moralului său şi acolo unde este morală se poate dobândi izbânda.
 
Activitatea mea, ca preot, se poate rezuma în următoarele puncte: La începutul campaniei am fost mobilizat la o formaţie sanitară (Spitalul Mobil Nr. 6) care făcea parte din Corpul 6 Armată. Aici, pe lângă îndatoririle mele părinteşti care îmi reveneau din regulile preoţeşti şi din obiceiurile creştine, m-am ocupat de aproape de starea morală a personalului spitalului, ţinându-le mai întâi o predică la înfiinţarea spitalului, tratând despre înfiinţarea acestui spital, rolul pe care îl are în război şi mai ales foloasele pe care le aduce o asemenea instituţie în timpul campaniei.
 
La 14 noiembrie 1916, din cauza evenimentelor, acest spital a avut ordin să se transporte în oraşul Galaţi, consecinţa căreia întreaga formaţie a şi început deplasarea. Vremea rea, din cauza anotimpului ploios, şi, mai cu seamă, influenţa întrucâtva dăunătoare soldatului din punct de vedere moral, căci inamicul începuse să pătrundă în ţară, erau factorii care îndreptăţeau ca chemarea preoţească să fie de folos în mijlocul unităţii din care făceau parte.
 
Totdeauna în mijlocul lor, prin sfaturi şi exemple, le arătam că răbdarea este pentru noi oamenii, că trebuie să primim cu resemnare toate greutăţile vieţii, aşa cum pilda cea mai puternică o avem chiar de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care a îndurat atâtea prigoniri pentru cauza creştină.
 
În drum de la Bucureşti spre Galaţi, ne-am oprit în comuna Urziceni, judeţul Ialomiţa, unde am oficiat un serviciu religios cu sfinţirea apei, urmat de depunerea jurământului întregului personal de trupă şi ofiţeri care formau acest spital. Cu această ocazie am rostit o predică scurtă, arătând importanţa pe care îl are jurământul pentru un ostaş, care este pe de-o parte legătura sfântă dintre soldat, Ţară şi Rege, iar pe de altă parte, răspunderea sufletească faţă de Atotputernicul.
 
Cu regretul ca nu mă găseam în acest moment cu un regiment care lupta pe front pentru cauza naţională, îmi plăcea să stau totdeauna lângă soldaţi, îndurând chiar unele privaţiuni, mergând tot timpul cu ei, mâncând lângă ei, luând parte la bucuriile şi greutăţile lor, numai şi numai ca să-i câştig sufleteşte - să mă asculte - şi am obţinut.
 
În drum, trecând prin Buzău, am oficiat de asemenea un serviciu religios urmat de o cuvântare proprie situaţiei în care ne găseam. La Galaţi am staţionat, aşteptând ordine de urmare. Spitalul nostru intra în adevărata lui misiune, începând a primi răniţi de pe front, sosindu-ne primul transport de 1.000 răniţi. Spitalul s-a deplasat în judeţul Falciu, oprindu-se în comuna Cârligaţi.
 
În această localitate am stat în tot timpul iernii, ocupându-mă pe lângă îndatoririle mele preoţeşti, dar eram si un veghetor al bunului mers fizic şi moral al acelora care se găseau sub îngrijirea noastră.
 
S-a ivit epidemia de tifos exantematic şi febra recurentă care a costat vieţile atâtor ostaşi şi care ne-au atras atenţia asupra a lor noştri, îngrijindu-i conform cu regulile sanitare ce erau în vigoare. Prin traiul îngrijit şi cu un moral ridicat, am putut salva alături de personalul medical, ca în spitalul nostru să nu moară decât 4 ostaşi, deşi numărul celor bolnavi era foarte mare.
 
Acestora (celor morţi) în faţa camarazilor lor, le-am făcut serviciul religios cerut de legea creştinească. La Cârligaţi, spitalul s-a transformat în Spital de Specialităţi de Evacuare Nr.20; de aici s-a transportat în gara Tutova, în barăcile construite pentru acest scop şi unde a început funcţionarea. La inaugurare am oficiat un serviciu religios urmat, de asemenea, de o cuvântare cu arătarea însemnătăţii spitalului şi foloasele ce le au acei care vor fi îngrijiţi de personalul lui sanitar.
 
Începând luptele din a doua parte a campaniei: Mărăşeşti, Muncelul şi celelalte, spitalul nostru a fost unul dintre cele mai aglomerate, prin aducerea răniţilor şi ostaşilor bolnavi de pe front. Acum începe o nouă sarcină a subsemnatului, prin sfatul ce dădeam în orice moment bravilor luptători, supravegheam la transportul răniţilor din gară până în barăci, le spuneam pilde pentru alinarea suferinţelor, făceam serviciul religios urmat aproape totdeauna de predici pentru a le menţine curajul şi moralul ridicat.
 
Totdeauna mă îngrijeam de cei grav răniţi, asistând pe domnii medici la operaţii şi intervenind cu autoritatea mea morală acolo unde era trebuinţa. Cerând sa fiu trecut la un regiment combatant, mi s-a aprobat numirea la Regimentul Matei Basarab Nr. 35, unde m-am prezentat la 15.IX.1917.
 
Aici activitatea pe care am desfăşurat-o era în strânsă legătură cu situaţia regimentului. Trupa se găsea în refacere, în urma luptelor de la Mărăşeşti, Valea Zăbrăutului şi Muncel. Zilnic m-am găsit în mijlocul soldaţilor, luând parte sufleteşte alături de ei, prin convorbiri şi sfaturi le arătam situaţia noastră, le insuflam sentimentul de credinţă şi dragoste pentru Ţară, Biserică şi Neam, şi prin pilde din viaţa sfinţilor le arătam că datori suntem să depunem toată silinţa şi sacrificiul nostru pentru binele şi fericirea ţării.
 
În fiecare duminică şi sărbătoare am oficiat serviciul religios, urmat aproape totdeauna de predici cu caracter religios şi naţional. Am oficiat parastase pentru odihna eroilor morţi pentru ţară pe câmpul de onoare. Încheindu-se armistiţiul, rolul meu de preot era ca alături de domnul comandant şi ofiţerii corpului să menţinem sentimentul războinic la oameni, lucru pe care l-am obţinut cu prisosinţă, căci în toate acţiunile corpului s-a putut vedea sentimentul de datorie de care toţi erau stăpâniţi.
 
În ultimul timp, regimentul, având ordin sa acţioneze la dezarmarea ruşilor, care nutreau sentimente potrivnice intereselor noastre, având conflict armat cu trupele maximaliste în sectorul Mihăileni-Gherbăuti-Tg.Siret, Regimentul 35 a încercat pierderi în ofiţeri şi trupă, având morţi şi răniţi.
 
Celor morţi le-am oficiat serviciul religios creştinesc, iar pe cei răniţi i-am încurajat cu vorbe, arătându-le că trebuie să se simtă mulţumiţi, căci au fost răniţi la postul lor de onoare.
 
Astăzi regimentul se găseşte pe front. Stau la postul de comandă al regimentului, luând parte la toate acţiunile ce mă privesc şi îndeplinindu-mi îndatoririle mele prevăzute de lege, morală şi patrie.
 
În rezumat, atribuţiile mele le-am exercitat din dor şi dragoste totdeauna în mijlocul soldaţilor, cu scopul de a-i dobândi sufleteşte şi a le cere maximum de sforţări atunci când se simte nevoia pentru binele ţării şi conlucrând alături cu toţi domnii ofiţeri pentru realizarea scopului comun.
Confesorul Regimentului Matei Basarab Nr.35, Preot Ioachim Vişan“.
 
A.M.R., fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 15, f.397,412
 

Biblliografie

 
Nicolescu, Gheorghe, Dobrescu, Gheorghe, Nicolescu, Andrei, Preoţi în lupta pentru făurirea României Mari, Bucureşti, 2000
 
Nazarie, Constantin, iconom, Activitatea preoţilor de armată din campania 1916-1918, Bucureşti, 1920
 
Sursă foto: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/imagini-inedite-de-pe-frontul-romanesc-in-primul-razboi-mondial
 
Despre Ionuţ Druche 
 
Ionuţ Druche s-a născut pe 16.12.1982 în Constanţa. Este absolvent al Şcolii Generale nr. 9 „Ion Creangă“ din Constanţa, al Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini din Constanţa şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Sfântul Apostol Andrei“ din Constanţa, promoţia 2005. Din anul 2007 lucrează în cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, iar în prezent ocupă postul de director al Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi pe cel de redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“, publicaţie de cultură şi spiritualitate a Arhiepiscopiei Tomisului. Preocupat de istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea, Ionuţ Druche a organizat din 2010 şi până în prezent mai multe comemorări şi simpozioane. De asemenea, este autor şi coautor a mai multor cărţi şi articole.
 
Citeşte şi:
 
Colaborare ZIUA de Constanţa Ionuţ Druche, directorul Editurii Arhiepiscopiei Tomisului, despre istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea
 
Interviu online cu Ionuţ Druche, directorul Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“ „Ca un detectiv, am căutat zeci de familii ale vechilor preoţi dobrogeni“
 
Preotul militar Alexandru Moroianu, ctitorul Bisericii „Sfinţii Împăraţi - I“ din Constanţa - galerie foto
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii