Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
23:48 21 04 2021 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Macellariu așteaptă recunoștința Constanței!

ro

05 Mar, 2021 00:00 3654 Marime text

Noi cât mai amânăm?

În urmă cu doi ani m-a contactat domnul Mihnea Hagiu, vicepreședintele Comunității Elene „Elpis” din Constanța, pentru a mă cunsulta în privința domiciliului pe care l-a avut contraamiralul Horia Macellariu în perioada în care a activat la Constanța. Concetățenii noștri doreau să amplaseze o placă comemorativă pe acel imobil. Cu toată bunăvoința mea, nu am reușit decât să restrâng aria de identificare a prezumtivei locații undeva în vecinătatea fostului restaurant „10 Mai”.
Am făcut această precizare pentru a readuce în actualitate necesitatea de a ne revanșa, măcar simbolic, ca breaslă și comunitate maritimă, față de cel care a așteptat 30 de ani până ca un istoric precum reputatul general Eugen Bantea, să-i facă cunoscute, în 1973, în plenul colocviului internațional de la Stockholm, cu tema „Operațiile de coastă”, meritele incontestabile în conducerea Marinei Regale și apărarea Dobrogei în cel de-al Doilea Război Mondial.
Și căruia, conform istoricului militar Petre Opriș, Nicolae Ceaușescu s-a învrednicit să-i acorde, în 1966, o pensie de 1200 lei!
După alți 32 de ani de la trecerea sa la cele veșnice, singurul și marele vinovat pentru evenimentele petrecute la Constanța înainte și după 23 august 1944 așteaptă, în cripta familiei de la Cozia, ca o instanță morală să-i recunoască verticalitatea. Deși, prin Sentința publică din 17 ianuarie 2000, Curtea Supremă de Justiție l-a exonerat post mortem de toate învinuirile pentru care a fost umilit, suportând 16 ani de detenție.
Mă număr printre numeroșii istorici și publiciști care au pledat pentru această reconsiderare a demersurilor întreprinse, riscurilor asumate și sacrificiilor făcute de acest ofițer de elită al Marinei Regale Române, răsplătit, prin Înaltul Decret Regal nr. 656 din 12 martie 1943, pentru conduita și acțiunile sale temerare, cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, cea mai înaltă distincție de război românească.
 

Verdictul anchetatorilor


În octombrie 1945, Tribunalul Poporului, Cabinet 7 a redactat următorul Referat cu privire la acuzaţiile aduse contraamiralului Horia Macellariu de către Comisia Aliată de Control: ,,Contraamiralul Macellariu Horia este acuzat că a conlucrat în mod activ cu germanii, în calitate de comandant al flotei române, atât înainte de încheierea armistiţiului cât şi în primele zile după 23 august 1944, că datorită neglijenţei lui, Comandamentul naval german şi parte din navele germane au putut să se refugieze în Bulgaria şi că nu a împiedicat evacuarea unităţilor infanteriei germane de paza coastelor, punându-le la dispoziţie mijloacele de transport româneşti şi furnizând carburanţi navelor germane.
Pentru cercetarea acestor învinuiri, am avut în vedere în primul rând actele oficiale de la dosar aflate în arhiva Statului Major al Marinei, Secţia Operaţii, toate conţinând documente secrete operative, precum şi rapoartele trimise de contraamiralul Macellariu Statului Major înainte de 23 august, cât şi după 23 august.
De asemenea, am luat declaraţiuni martorilor următori: Giovani Cicolo, comandant al Bazei din Constanţa a formaţiilor Marinei de Război italiene; comandor Bardescu Nicolae, comandant al Litoralului Maritim; locotenent-comandor Vasilache Adrian, comandant al Escadrilei Distrugătoare şi şef al Biroului 2 şi căpitan-comandor Simata, comandant al Grupării de Artilerie de Coastă Constanţa.
În fine, am avut în vedere şi dosarul de anchetă făcut din ordinul Ministerului de Război, asupra activităţii comandorului Macellariu.
Din toate aceste acte şi probe rezultă următoarele:
Contraamiralul Macellariu, înainte de 6 septembrie 1940, data venirii la guvern a generalului [Ion] Antonescu, îndeplinea funcţia de subşef de Stat Major al Marinei şi secretar general al Ministerului Aerului şi Marinei, până la ianuarie 1941, când este numit şef de stat major al Marinei.
Declararea războiului împotriva Uniunii Sovietice îl găseşte pe contraamiralul Horia Macellariu şef de stat major al Marinei, funcţie pe care o deţine până în ianuarie 1942, când este numit comandant al Escadrilei Distrugătoare, iar în 1943, la 23 aprilie, este numit comandant al Forţelor Navale Maritime din Marea Neagră, comandă pe care o deţinea şi la data de 23 august 1944, data încetării ostilităţilor.
  1. În ce priveşte activitatea acestuia până la 23 august 1944, mai ales în timpul cât a deţinut comanda Forţelor Navale Maritime, se constată următoarele:
Prin protocolul încheiat între Comandamentul Marinei Române şi ,,Amiralul German al Mării Negre”, toate forţele maritime române sunt subordonate amiralului german, comandantul Forţelor Mării Negre, care primeşte directivele de la Comandamentul Grupului de Sud al Marinei germane.

Comandantul Forţelor Navale Maritime, contraamiralul Macellariu este subordonat prin acest protocol ,,Amiralului German al Mării Negre”, care putea întrebuinţa direct unităţile germane, române şi italiene, toate aceste forţe fiind subordonate operativ ,,Amiralului German al Mării Negre”.
Conform acestui protocol, forţele navale maritime române sunt în subordinea Comandamentului Marinei Regale Române numai când este necesară intervenţia ei pentru apărarea coastelor şi nu depind de acest comandament decât din punct de vedere administrativ, disciplinar şi al instrucţiei.
Până la 23 august 1944, activitatea contraamiralului Macellariu urmează a fi cercetată în cadrul acestui protocol, el neavând nici o iniţiativă din punct de vedere operativ, totul fiind subordonat ,,Amiralului German al Mării Negre”.
Faţă de acest protocol, colaborarea contraamiralului Macellariu şi îndeplinirea întrutotul a obligaţiilor impuse prin protocolul încheiat era obligatorie, aşa încât colaborarea sa cu forţele navale germane nu se poate încadra în Decretul lege pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării decât dacă s-ar constata că el, în calitatea pe care a avut-o, militând pentru hitlerism şi având răspunderea politică efectivă, a permis intrarea armatelor germane pe teritoriul ţării sau dacă a militat pentru pregătirea sau săvârşirea faptelor de mai sus prin grai, scris sau prin alte mijloace.
Din actele şi probele cercetate la acest cabinet, nu se constată însă nici o activitate a contraamiralului Macellariu în acest sens şi nu se constată nici că în calitatea pe care a avut-o ar fi călcat legile internaţionale de purtare a războiului.
Relativ la atitudinea pe care contraamiralul Macellariu a avut-o în tot timpul acestei colaborări cu ,,Amiralul German al Mării Negre”, Brinkmann şi Kiderling, se constată, într-adevăr, o colaborare cu aceştia însă numai în cadrul obligaţiunilor strict impuse de protocolul arătat mai sus.
Personal, faţă de aceşti ofiţeri germani a avut o atitudine demnă şi rapoartele sale aflate la dosar dovedesc că s-a opus întrutotul cererilor ce depăşeau obligaţiunile impuse şi din cauza conflictelor avute cu aceştia doi, prin Raportul din 4 decembrie 1943, cu nr. 360 către Comandamentul Marinei germane, el a cerut să i se dea satisfacţie sau să fie schimbat din postul de comandant al Forţelor Navale Maritime.
Din Raportul nr. 360 şi 356 către Comandamentul Marinei Regale, precum şi din scrisorile de la dosar cu data de 18 octombrie 1943 ale Comandamentului submarinelor italiene din Constanţa, se constată că datorită intervenţiei contraamiralului Macellariu, submarinele italiene din portul Constanţa n-au putut fi luate de germani, atunci când Italia a ieşit din războiul alături de nemţi.
De asemenea, datorită ajutorului său, submarinele italiene - care se aflau în Crimeea la data ieşirii Italiei din război - când au ajuns în portul Constanţa, s-au pus sub pavilionul Italiei regaliste, predându-se comandantului Forţelor Navale române, contraamiralul Macellariu care, înfruntând ordinele amiralului german, n-a voit să predea germanilor nici submarinele, nici echipajul.
Din toate acestea se constată că activitatea contraamiralului Macellariu, înainte de 23 august, nu poate să fie încadrată în dispoziţiile legii criminalilor de război şi nici nu sunt dovezi că el a fost unul din oamenii apropiaţi ai comandanţilor germani din Marea Neagră.
  1. Rămâne de cercetat activitatea contraamiralului Macellariu după data de 23 august 1944. În această privinţă, i s-a adus acuzaţiunea că datorită neglijenţei lui, Comandamentul maritim german a mutat fără opunere flota militară în Bulgaria, că forţele germane împreună cu navele au putut să se refugieze şi că în intervalul de la 25 la 28 august, contraamiralul nu a luptat contra nemţilor.
Cercetarea acestor acuzaţiuni trebuie făcută, ţinându-se seama de obligaţiunile ce învinuitul avea, în calitate de comandant al Forţelor Maritime, obligaţiuni şi responsabilităţi ce sunt stabilite prin Directiva operativă nr. 11 a Marelui Stat Major în care se arată organizarea comandamentului şi se stabileşte coordonarea acţiunii forţelor terestre aeriene şi maritime, coordonare care revine în întregime Marelui Stat Major.
Conform acestei directive, [după] încetarea colaborării militare cu Germania la 23 august 1944, prin încheierea armistiţiului, conducerea directă a forţelor din Constanţa revenea Diviziei 9 Infanterie, comandată de generalul Costin Ionaşcu, orice plan de acţiune al Marinei făcându-se în colaborare cu comandantul Diviziei 9 Constanţa.
Astfel, toate forţele litorale, navale, nedisponibile şi navale existente în port, erau direct subordonate Diviziei 9 prin Comandamentul Litoralului Maritim şi Fluvial, iar forţele navale disponibile depinzând de Comandamentul Maritim, interveneau după ordinele Statului Major al Marinei, intervenţia stabilindu-se de Comandamentul Forţelor Navale Maritime în legătură cu comandantul Diviziei 9.
Deci, conform acestei dispoziţiuni, orice intervenţie trebuia să se facă în urma ordinului comandantului Diviziei 9 Infanterie în colaborare cu celelalte forţe navale, fapt ce se confirmă, de altfel şi de evenimentele provenite după 23 august, când toate ordinele se transmit de către Statul Major către Divizia 9 şi tot comandantul Diviziei 9 este cel care ia primul contact cu Comandamentul german.
La data de 23 august 1944, forţele navale existente în portul Constanţa erau cu mult superioare, atât ca număr cât şi ca guri de foc forţelor navale române, forţele germane având în plus şi bateria ,,Tirpitz”, cu o putere combativă foarte mare.
Îndată ce se radiodifuzează Proclamaţiunea regală de armistiţiu, contraamiralul Macellariu primeşte şi Ordinul Marelui Stat Major nr. 678.563 din 23 august 1944, ordin care dispune încetarea oricărui act de agresiune contra forţelor sovietice, dispunându-se însă în acest timp ca toate forţele să se retragă cu armamentul asupra lor, opunându-se oricăror încercări de dezarmare.
În urma acestui ordin, contraamiralul Macellariu dispune ca toate unităţile să fie în stare de alarmă, să se supravegheze toate navele germane, să se reacţioneze împotriva agresivităţii acestora, să se reacţioneze asupra atacurilor germane şi să nu se tragă asupra avioanelor sovietice, chiar atunci când acestea atacă. Acest ordin este îndeplinit întocmai de toate unităţile de sub comanda contraamiralului Macellariu.
În ziua de 24 august, se primesc ordine de a se evita orice fel de agresiune faţă de forţele germane, ordine în urma cărora generalul Ionaşcu şi amiralul Macellariu au două întrevederi cu amiralul german Brinkmann, care pe cuvânt de onoare declară că trupele germane se vor retrage în linişte fără să atace.
În urma acestei înţelegeri, majoritatea forţelor germane împreună cu comandamentul părăsesc portul Constanţa, retrăgându-se spre Bulgaria.
De abia la 25 august 1944, ora 17.30, prin Ordinul nr. 678.587, Marele Stat Major dă ordin Forţelor Navale Maritime ca în unire cu Divizia 9 şi forţele litorale să procedeze la dezarmarea forţelor germane sau la alungarea lor peste frontiera bulgară.
La data primirii ordinului de dezarmare, navele germane, în majoritatea lor, părăsiseră portul Constanţa, retragerea lor fiind asigurată de bateria ,,Tirpitz”, care avea tunurile îndreptate spre coastă, aşa că la primirea ordinului de a dezarma pe germani, toate navele care fuseseră în portul Constanţa se retrăseseră în urma ultimatumului dat de comandantul Diviziei 9, generalul Ionaşcu, deci împotriva acestora nu se mai putea lua nici o măsură de dezarmare.
În ce priveşte vasele aflate în port, precum şi vasele de comerţ, care intraseră în port, în urma ordinului contraamiralului Macellariu, toate au fost capturate.
Comandantul Diviziei 9, generalul Ionaşcu, apreciind situaţiunea pe care i-ar fi creat-o bateria ,,Tirpitz”, în cazul când cuvântul amiralului german nu ar fi fost respectat, a hotărât de comun acord cu amiralul Macellariu de a ataca şi captura această baterie, chiar în noaptea de 24/25 august. Atacul bateriei este însă amânat, deoarece germanii şi-au retras forţele terestre aflate în dispozitivul ofensiv.
În ziua de 25 august 1944, amiralul german Brinkmann este chemat din nou de comandantul Diviziei 9 generalul Ionaşcu, care îi dă un ultimatum, punându-i în vedere ca până la orele 16.00 să-şi retragă toate forţele navale şi de litoral.
Din acest moment, amiralul Macellariu dă ordine tuturor autorităţilor navale de a ataca navele germane, imediat ce aceştia vor deschide focul, el luând de altfel măsuri chiar înainte de primirea acestui ordin de a fi capturate toate vasele germane care vor să reintre în porturi.
Contraamiralul Macellariu primeşte ordinul de a dezarma pe germani, operând cu armata de uscat şi aviaţia, de abia în ziua de 25 august 1944, orele 17.30, măsuri care au fost luate de acesta încă înainte de primirea acestui ordin.
Este de observat însă că acest ordin (nr. 678.586 din 25 august 1944) avea menţiunea ,,a dezarma sau a alunga pe germani”.
La data primirii acestui ordin, navele germane în stare bună părăsiseră portul, grosul lor aflându-se deja la Sud de Tuzla, iar navele germane aflate în porturi sau care au fost avariate au fost capturate şi puse sub pază de unităţile comandamentului Forţelor Navale române, din ordinul contraamiralului Macellariu Horia.
Bateria ,,Tirpitz” era încă în supraveghere şi asigura trecerea navelor germane prin faţa coastei contra oricărei agresiuni din partea trupelor române; în retragerea lor grăbită, germanii au lăsat în port toate depozitele lor intacte, iar amiralul german Brinkmann, care urma să se îmbarce la Mangalia pe nave germane, n-a mai făcut acest lucru, ci a fugit în Bulgaria cu maşina.
Toate aceste fapte rezultă şi din raportul telefonic pe care la ora 20.35 contraamiralul Macellariu îl face Statului Major al Marinei, arătând că: ,,Forţele navale germane au ieşit din port şi că s-au luat măsuri de dezarmare în cazul când vor încerca să intre din nou”.
În concluzie, din cele arătate mai sus, asupra activităţii contraamiralului Macellariu, de la data de 23 august 1944 până la 26 august 1944, rezultă, în mod categoric, că în tot acest timp contraamiralul Macellariu era subordonat comandantului Diviziei 9 general Ionaşcu, a lucrat în perfectă colaborare cu acesta, luând toate măsurile cum au fost ordonate de Marele Stat Major, care a dispus prin ordinele arătate mai sus, ca germanii sa fie lăsaţi să plece singuri, desigur avându-se în vedere superioritatea navală a acestora, care dispuneau de forţe foarte mari în portul Constanţa şi că ordinul de dezarmare sau alungare a fost primit de abia în ziua de 25 august orele 17.30, dată până la care forţele germane se retrăseseră în urma, mai întâi a înţelegerii intervenită între comandantul Diviziei 9, generalul Ionaşcu şi amiralul german Brinkmann, şi apoi în urma ultimatumului dat de acesta în ziua de 25 august.
  1. Asupra activităţii amiralului Macellariu, de la 26 august până la 1 septembrie 1944, interval în care deţine comanda superioară pentru apărarea Dobrogei contra germanilor, arătăm următoarele:
Contraamiralul Macellariu este numit comandant superior al Dobrogei în ziua de 26 august 1944, această comandă nu i se predă încă de comandantul Diviziei 9 decât în ziua de 28 august 1944, ora 15.30, dată la care trupele Diviziei 9 părăsesc Constanţa, aşa că de la 26 august până la 28 august comanda este deţinută tot de generalul Ionaşcu.
În ziua de 26 august 1944, contraamiralul Macellariu, primind de la sovietici, prin contraamiralul Stoianovici Alexandru, aflat la comandantul naval sovietic la Tulcea, un ultimatum, pentru a preda în dimineaţa zilei de 27 august, navele aflate la Tulcea, contraamiralul Macellariu, în urma hotărârii guvernului, transmisă prin domnul ministru al Afacerilor Străine, pune la dispoziţia Comandamentului sovietic de la Ismail toate navele de luptă fluviale, aflate la Tulcea.
La cererea Comandamentului sovietic de a preda şi forţele navale maritime, contraamiralul Macellariu, cerând ordine pentru forţele sale de la Constanţa, i se comunică de la Statul Major al Marinei la orele 12.25 următoarele: ,,Conform ordinelor guvernului, suntem aliaţi cu ruşii. Incidentele în curs de rezolvare. Ordinele anterioare rămân în vigoare”.
Deci, în conformitate cu acest ordin, contraamiralul Macellariu nu putea să predea nici o navă din cele aflate la Constanţa, căci ordinul guvernului se repetă şi la orele 15.35, când se pune în vedere contraamiralului Macellariu să protesteze, iar în caz că protestul nu are nici o eficacitate, navele să fie puse la dispoziţia Comandamentului sovietic în acelaşi condiţiuni ca navele de la Tulcea, excluzându-se în orice caz soluţiile de internare sau scufundarea navei.
În acest interval, în ziua de 28 august soseşte la Constanţa delegatul Guvernului român, generalul Eftimiu, care ia contact cu delegaţia sovietică de la Ismail, cu care se duc tratative, care neajungând la nici un rezultat, Comandamentul Flotei Roşii din Marea Neagră dă un ultimatum contraamiralului Macellariu de predarea întregii flote, ultimatum însă la care, din ordinul guvernului român, transmis prin domnul general Eftimiu, se răspunde că toate forţele Marinei Regale cooperează cu forţele Flotei Roşii şi sunt gata să primească directive de luptă de la Comandamentul Flotei Roşii din Marea Neagră, împotriva Flotei germane şi conform ordinului primit la orele 10.19, contraamiralul Macellariu face cunoscut Comandamentului Flotei Roşii, că, conform ordinului Marelui Stat Major, Marina Română va coopera cu flota sovietică numai în unităţi constituite române, sub comandament român, care intră sub comandamentul flotei sovietice şi numai în lupta contra forţelor germane, arătând în acelaşi timp situaţiunea disponibilităţii forţelor navale române.
În tot acest timp, contraamiralul Macellariu nu face altceva decât să execute întocmai ordinele guvernului român şi ale Statului Major, pentru aplanarea neînţelegerilor intervenite cu comandamentul sovietic, fiind trimis în numele guvernului generalul Eftimiu şi amiralul Georgescu, subsecretarul de stat al Marinei.
Neînţelegerile sunt între timp aplanate şi contraamiralul Macellariu fiind chemat de viceamiralul sovietic Basiste, îi expune situaţia navelor sale şi primind un ordin de operaţiuni de la Comandamentul Flotei Roşii din Marea Neagră, amiralul Oktiabrski, contraamiralul Macellariu concepe operaţiunea şi o pregăteşte semnând documentele de execuţie, pe care viceamiralul sovietic le acceptă în totul.
În ziua de 31 august, contraamiralul Macellariu pleacă la Bucureşti, în executarea ordinului Marelui Stat Major, lăsând funcţiunile de comandant superior al Dobrogei şi de comandant superior al Flotei Maritime comandorului [Nicolae] Bardescu, comandantul Litoralului Maritim şi Fluvial.
Este adevărat că în acest interval, de la 26-31 august 1944, iscându-se diferitele neînţelegeri şi contraamiralul Macellariu fiind pus de mai multe ori în situaţiunea de a refuza mai multe cereri ale Comandamentului maritim rus, se putea la un moment dat ca el să fie suspectat, însă, în realitate, din toate probele şi documentele de la dosar se constată că el nu a făcut altceva decât a încercat să execute ordinele primite de la guvernul român şi de la Marele Star Major şi că, în executarea ordinelor primite, contraamiralul Macellariu Horia s-a conformat întocmai dispoziţiunilor superioare şi în relaţiunile purtate cu comandamentele sovietice a arătat nu numai hotărârea sa de a alătura forţele sale sub ordinele forţelor sovietice contra inamicului comun, Germania, dar a arătat şi un deosebit tact, fără de care rezolvarea unor probleme atât de grele nu ar fi putut conduce la rezultatele ajunse, rezultate de perfectă cooperare a flotei române cu flota sovietică, concluzii la care a ajuns de altfel şi actualul ministru al Marinei, viceamiralul [Alexandru] Gheorghiu în cercetările făcute de domnia sa.
Din toată expunerea de mai sus, expunere bazată pe acte scrise, pe rapoarte şi pe depoziţii ale martorilor audiaţi la acest cabinet, se constată că dacă într-o măsură atitudinea contraamiralului Macellariu ar putea fi socotită uneori aparent binevoitoare (totuşi în nicio acţiune a sa nu se constată o iniţiativă a sa personală), în tot timpul el nu a făcut altceva decât să execute corect şi fidel ordinele primite de la guvern şi de la Marele Stat Major [sln.ns.].
Din contră, prin unele acţiuni personale ale sale, în perioada înainte de 23 august, se constată că atitudinea sa nu a fost deloc binevoitoare germanilor, având conflicte dese cu comandanţii germani, cărora nu le-a permis ca pe vasele româneşti să aducă ofiţeri şi soldaţi germani şi datorită ajutorului său în momentul retragerii Italiei din război, submarinele italiene din Marea Neagră, împreună cu echipajele lor, nu au căzut în mâna germanilor, fapt ce i-a atras ura amiralului german din Marea Neagră.
În timpul de după 23 august, din cele arătate mai sus, se constată că parte din navele germane s-au retras în apele româneşti spre Bulgaria, aceasta s-a întâmplat din cauza ordinelor superioare care arătau în mod categoric că germanii să fie lăsaţi să plece, evitându-se orice act de agresiune, dată fiind superioritatea numerică a lor, că ordinele de dezarmare sau alungare a germanilor au sosit de abia la 25 august, dată la care contraamiralul Macellariu din proprie iniţiativă, luase deja măsuri similare.
Şi, în sfârşit, în a treia perioadă a activităţii sale, în aceea de comandant superior al Dobrogei, se constată că nici o măsură nu a fost luată de amiralul Macellariu din proprie iniţiativă, ci toate ordinele au fost date de guvern, el nefiind decât un simplu executant.
În această perioadă, a cooperat cu forţele flotei roşii, pentru alungarea germanilor şi prin măsurile luate de el, s-au putut evita orice stricăciuni în porturile Mării Negre, putându-se reda astfel flotei ruse toate aceste porturi în perfectă stare de funcţionare (sic!).
Pentru aceste motive, faptele imputate contraamiralului Macellariu nefiind dovedite, nu se poate face, în speţă, aplicarea niciunui text din Legea nr. 312/1945, în sarcina sa negăsindu-se nici o culpabilitate”.
Cu nr. M 728 din 29 noiembrie 1945, vicepreşedintele Comisiunii Aliate de Control din România, viceamiralul Bogdenko se adresa Ministerului Justiţiei: ,,Comisiunea Aliată de Control cercetând şi analizând raportul domnului acuzator public Săracu în afacerea contraamiralului Macellariu Horia, a ajuns la încheierea că concluziunile acuzatorului public - referitor la imposibilitatea aplicării lui Macellariu a Legii nr. 312/1945 se prezintă nemotivată şi nedreaptă, ce rezultă din următoarele fapte:
1. Un martor principal în afacerea lui Macellariu este domnul comandor Bardescu Nicolae, fost comandant al unităţii navale Odessa, un apropiat colaborator al lui Macellariu. Desigur, mărturiile lui Bardescu sunt date în favoarea lui Macellariu.
2. Din raportul acuzatorului public se relevă ca abia la data de 25 august 1944, ora 17.30, cu Ordinul Statului Major nr. 678.587 s-a ordonat forţelor maritime împreună cu F.D. şi B.O. a începe dezarmarea unităţilor germane sau a le alunga peste frontiera bulgară. Aceste însemnări ale acuzatorului public contrazic următorul răspuns [al] contraamiralului Macellariu Horia, trimis de el comandantului Flotei Mării Negre, domnului amiral Oktiabrski la data de 29 august 1944: ,,Întrucât unităţile navale române au început operaţiunile militare de la 23 august 1944 şi cu începerea zilei de 24 august 1944, Armata Română şi Marina se află în stare de război cu armatele germane - pe care le-a gonit de pe litoral - nu văd necesitatea de ultimatum”.
În Convenţia de Armistiţiu, semnată de dumneavoastră, domnule ministru, în calitate de împuternicit al guvernului şi al Marelui Stat Major al Armatei Române, se fixează că începând de la ora 04.00 a zilei de 24 august 1944, România a ieşit din război contra Naţiunilor Unite şi va duce război alături de Puterile Aliate contra Germaniei şi Ungariei. Totuşi, s-a constatat că pe data de 25 august, flota germană a părăsit România fără nici o piedică din partea Marinei sau apărării coastelor româneşti.
Este oportun de amintit că plecarea flotei germane fără piedici din partea flotei române trebuie să fie privită ca o crimă (sln.ns.), lucru pentru care nu poate să nu fie responsabil comandantul Marinei Române.
3. Conform comunicatului Marelui Stat Major al Armatei Române din 25 august, publicat în ziarul ,,Timpul” din 27 august 1944 (copia anexată pe lângă prezenta), în ziua de 25 august armatele române erau deja în lupte cu armatele germane şi în operaţiunile de lichidare a punctelor de rezistenţă germane în acea zi au fost capturaţi un număr de 4.000 soldaţi şi ofiţeri germani.
Dacă lucrurile se prezintă astfel, de ce acuzatorul public nu găseşte fondul delictului în acţiunile contraamiralului Macellariu, fost comandant al Marinei Române, care a permis flotei germane să părăsească nepedepsită apele româneşti.
4. Unica explicaţiune justă a purtării fostului comandant al Marinei Române este faptul că în materia vederilor ca şi convingerilor sale politice el a fost în totul de partea germanilor. Dar nu din întâmplare acest amiral a fost decorat cu patru ordine germane.
De asemenea, nu întâmplător în raportul său cu nr. 104 din 29 aprilie 1944 către Comandamentul suprem al Marinei - referitor la negocierile cu viceamiralul german Brinkmann, domnul contraamiral Macellariu scrie: ,,Flota germană şi Marina Regală Română din apele Mării Negre compun în acest război o singură unitate indivizibilă. Scopul principal este victoria definitivă. Suntem obligaţi a reeduca efectivul (personalul) slăbit al vapoarelor. Pe umerii ambilor amirali, atât german cât şi român, este o mare răspundere. Interesele ambelor state sunt egale, la fel ca şi pericolul ce le ameninţă. Acest război trebuie să fie câştigat şi îl vom câştiga.”.
Mai departe Macellariu scrie: ,,Am asigurat pe «Amiralul Mării Negre» că Marina Regală Română va îndeplini datoria sa până la sfârşit cu aceeaşi însufleţire ca şi în trecut.”.
Trebuie să avem în vedere că cele exprimate de Macellariu nu sunt la adresa germanilor, prin urmare nu poartă caracterul unui simplu act de politeţe, ci sunt adresate Comandamentului Suprem Maritim Român şi Subsecretariatului Marinei Române, de aceea trebuiesc apreciate ca expresia de păreri şi sentimente a însuşi autorului acestora.
Este explicabil că fiind de atare convingeri, întreţinând strânse şi cordiale legături cu germanii, Macellariu nu a putut deschide operaţiunile militare în contra amicilor săi de ieri şi, ca atare, nu le-a deschis dându-le posibilitatea să plece netulburaţi.
Se pune întrebarea: de ce acuzatorul public nu găseşte în aceste acţiuni fondul delictelor?
Comisiunea Aliată de Control din România categoric nu este de acord cu raportul domnului acuzator public Săracu în afacerea lui Macellariu Horia şi perseverează asupra continuării de cercetări contra vinovatului şi tragerea sa la răspundere.
Comisiunea Aliată de Control roagă a-i face cunoscut hotărârile şi indicaţiunile dumneavoastră în această chestiune”[1].
 
Tardiv, dar moral
 
 
Și atât aliații cât și anchetatorii au perseverat. În cele din urmă, contrar oricărei logici, la 19 aprilie 1948 fostul comandant al Forțelor Navale Maritime și al Dobrogei a fost arestat, pentru ca între 4 noiembrie 1948 și 29 iulie 1964 să suporte cu demnitate umilința condamnării sale, de către Tribunalul Militar Bucureşti, Secția a II-a, Completul 2 Special, prin Sentinţa nr. 1834 din 2 noiembrie 1948, la ,,muncă silnică pe viaţă pentru crima de înaltă trădare prin necredinţă”, degradarea civică pe viaţă, 20.000 lei amendă şi confiscarea averii.
I-am prezentat activitatea și ulterior umilințele îndurate în penitenciarele de la Aiud, Râmnicu Sărat, Jilava, Gherla și Dej în nu mai puțin de cinci volume de autor. Mult mai convingători au fost reputata cercetătoare dr. Florica Dobre, profesorii univ.dr. Alesandru Duțu, Rotaru Jipa și Valentin Ciorbea, comandorul în retragere Nicolae Petrescu și însuși nonagenarul amiral, în memoriile sale „În plin uragan”, apărute postum.
În articolul „Cine repară onoarea Marinei?”, publicat la această rubrică pe 26 aprilie 2019, am semnalat autorităților locale necesitatea de a întreprinde ceva concret în memoria și pentru liniștea acestui virtuos combatant, dar m-am ales doar cu promisiuni.
Dacă la Constanța se pune astăzi problema revizuirii denumirii unor străzi, cred că este momentul ca Primăria să ia în calcul această oportunitate. Dacă Bucureștiul și Timișoara are străzi cu numele amiralului, Constanța nu poate fi impasibilă la infinit.
Mai mult, un bust al amiralului Horia Macellariu în proximitatea Comandamentului Flotei ar fi mai mult decât onorant pentru faptele de arme și calitățile sale de autentic lider militar.
Sunt convins că atât „Clubul Amiralilor”, Liga Navală Română și Asociația Absolvenților Academiei Navale „Mircea cel Bătrân” cât și personalul Flotilei 56 Fregate care, în baza aprobării ministrului Apărării Naționale nr. N1-4148 din 30 decembrie 2020, îi poartă numele, vor aprecia acest demers drept unul de utilitate publică.
Și că, grație talentului său arhicunoscut și unanim apreciat, colonelul Valentin Tănase, creativul director al Studioului de Arte Plastice al Armatei, ne va face bucuria să redevenim mândri de cel care a salvat Constanța de la un iminent dezastru.
Cât despre onoare, ce să mai vorbim?
 
Bibliografie:
  1. Marian Moșneagu, „Elita Marinei Regale Române în rezistența anticomunistă”, Editura Militară, București, 2010
  2. Marian Moșneagu, „Amiralii României. Dicționar enciclopedic”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2017
  3. Marian Moșneagu, „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, Editura Militară, București, 2019
Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017) și „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, București, Editura Militară (2019).
 
Citește și:

Talismanul hidrografilor români
 
[1] A.S.R.I., fond "P", dosar nr. 20.239. vol. l, f. 69.
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii

  • Orac Neculai 05 Mar, 2021 20:00 In cartea mea "Santierul Naval Constanta-file de istorie,oameni si fapte( 1862-1892-2017)" ,publicata de Editura AGIR -Bucuresti in luna August 2020 ,prezint la pag.107 ,Scrisoarea nr.1476 / 26 III 1941 semnata de Comandorul Horia Macellariu,Seful Statului Major al Marinei prin care solicita urgentarea constructiei si punerea in functiune a halelor industriale de la S.N.Constanta pentru a putea repara navele de lupta .