Lumea marinarilor Puterea navală a României. La discreția aliatului strategic

Orice nouă abordare istorică a perioadei postbelice aduce, indubitabil, elemente de noutate, pe care cercetătorul în cauză le etalează, riguros și temeinic fundamentat, în panteonul istoriografiei naționale.
Fiind vorba de istoria navală a atât de frământatei perioade a Războiului Rece, numai un specialist în domeniu putea să realizeze un studiu profund și avizat, detașat de polemici sterile ori etichetări subiective. Este cazul comandorului dr. ing. Marian Tănase, actualul comandant al Centrului de Scafandri din Constanța, ofițer cu o carieră strălucită sub pavilionul Forțelor Navale.
O politică navală sinuoasă
       În istoriografia militară, politica navală a fost abordată de către reputați istorici, arhiviști și muzeografi cu precupări notabile în domeniu, fie episodic, prin articole, comunicări științifice și studii de specialitate, fie integrat, în tratate și teze de doctorat aprofundate. Este cazul volumului colectiv Putereamaritimăşidiplomaţianavală, apărutînanul 1998 la EdituraMilitară,Politicanavală a Românieiîntreanii 1919 şi 1941, lucrareelaborată de comandoruldr. Ion Ionescușipublicatăîn 2002 de EdituraCompanieiNaţionaleAdministraţiaPorturilor Maritime Constanţa și, cuvoiadumneavoastră, Politica navală postbelică a României (1944-1958),publicată de subsemnatulîn 2008, la Editura„Mica Valahie”.
       Pentru că majoritatea autorilor au tratat, cu predilecție, problematica Marinei Române – militare și comerciale -, în campaniile marilor conflagrații mondiale, atât eu, cât și comandorul dr. ing. Marian Tănase am fost tentațisădepășimbarierelecronologicealefinalului celui de-alDoileaRăzboi Mondial, respectivaleocupațieisovieticeînRomânia.
       Subcoordonareaprofesoruluiuniv. dr. Valentin Ciorbea, pe care l-a avut ca mentor atâtîn Academia Navală„Mircea celBătrân”câtși la Facultatea de Istorie a Universității„Ovidius”, dar șiîndrumătorpeparcursulelaborăriiproiectului doctoral „Marina MilitarăRomânăînTratatul de la Varșovia. Politicănavalășirelații (1955-1991)”, comandoruldr. ing. Marian Tănasea aprofundatcucurajși o perseverențădemnă de admirațiecercetareaîndomeniu, oferind o perspectivă realistă asupra relansării Marinei Militare în consens cu politica militară națională și strategia de apărare a țării.
       Plecând de la necesitatea refacerii puterii navale a României, grav afectată de confiscarea navelor de către aliatul sovietic în toamna anului 1944, destructurarea organizatorică și epurarea cadrelor din perioada 1944-1951, restricțiile impuse prin Tratatul de pace de la Paris din 1947, sovietizarea armatei române și declanșarea Războiului Rece, autorul identifică și analizează succint etapele redresării Marinei Militare, detașarea treptată de sub tutela sovietică, precum și stratagema liderilor politici și a decidenților militari de a constitui și consolida, încă de la începutul anilor ‘70, o putere navală independentă, cu capabilități multiple, fundamentată exclusiv pe principiile doctrinei navale proprii.
Determinări conceptuale și proiecte fundamentale
          Lansatmarți, 21 octombriea.c., în Salade spectacole„EusebiuȘtefănescu” a CerculuiMilitarNațional din Capitală, volumul „Marina Militară Română 1950-1990. Evoluția puterii navale a Românieiînperioadaparticipării la Tratatul de la Varșovia”, aîntrunitaprecierileelogioase ale tuturorparticipanților, printre care numeroși camarazi, cercetători, istorici și experți în domeniul apărării și al securității maritime.
Urmând firul evenimentelor, autorul nuanțează amploarea și efectele așa-zisei democratizări a Marinei Militare, cu complicitatea Aparatului de Educație, Cultură și Propagandă. Sub oblăduirea consilierilor sovietici, au fost destructurate organele specifice de comandă, concomitent cu implementarea modelului Armatei Roșii, adoptarea regulamentelor, uniformelor, gradelor, inscripțiilor și a însemnelor de inspirație sovietică, schimbarea formulelor de adresare și a denumirilor tradiționale, precum și a ierarhiei gradelor de marină, politizarea actului de conducere, asaltul propagandei șa.m.d.
          În urma Consfătuirii de la Moscova din perioada 9-12 ianuarie 1951, la care au participat secretarii generali ai partidelor comuniste și miniștrii apărării din Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România și Ungaria, Comitetul de coordonare a stabilit jaloanele de menținere a superiorității militare convenționale în Europa. Pentru realizarea obiectivelor strategice ale U.R.S.S. în situația unui conflict în Marea Neagră, o parte a Flotei sovietice urma să acționeze din baze navale dispuse pe litoralul vestic al Mării Negre către axul central al teatrului maritim. Pentru o subordonare „frățească” a Forțelor Navale ale aliaților săi din Marea Neagră, liderii sovietici vizau creșterea forței combative a flotelor române și bulgare, concomitent cu realizarea interoperabilității celor trei flote comuniste din bazinul pontic.
Și, drept urmare, livrări de nave către R.P. Română și R.P. Bulgară, impulsionarea implementării modelului organizatoric sovietic, precum și a procedurilor, manualelor și regulamentelor de luptă ale partenerului strategic, cu sprijinul nemijlocit și sub monitorizarea strictă a consilierilor sovietici.
Retrocedarea unui nou lot de nave de luptă, imixtiunea sovromurilor, epurarea cadrelor cu atitudini neconforme politicii și atașamentului total față de U.R.S.S., construcția și tranformarea portului Mangalia în principala bază navală a României, precum și reorganizarea Forțelor Maritime Militare conform noilor concepții doctrinare, și-au pus amprenta asupra potențialului acestora și stării de spirit a personalului.

          Autorulprezintăprocesul de operaționalizareînregistrat de Marina MilitarăRomânăînperioada 1951-1955, înacord tacit cu directivele de la Moscovași sub presiuneaimixtiuniiconsilierilorsovietici, precumșinouaorganizare structural-funcțională a MarineiMilitare,lăsândsă se întrevadăpotențialarevigorare a acesteia.
Impactul de dupăpact
          ConstituireaOrganizațieiTratatului de la Varșovia a determinat ca Forțele Maritime Militare ale Românieisăfacă parte integral din ForțeleArmate Unite (F.A.U.). Dupăconstituirea la Moscova a Comandamentului F.A.U., gestionareaprogramelor de înzestrare a membriloralianței atrecutînresponsabilitateaacestuicomandament – înrealitatesovietic, subliniazăcomandorul dr. ing. Tănase. Așaîncât, după 15 mai 1955, problemaînzestrăriiforțelorarmate ale Românieiaurmatnecondiționatdirectiveleșipoliticaalianței.
          Ca argument, autorulenumerătipurileșiclasele de nave militare de luptășiauxiliareprimite din U.R.S.S.încursulanului 1955 (vedetetorpiloare) și 1956 (vânătoare de submarine) sauceleconstruiteînȘantierul Naval Galați.
Din 1960, dupăpreluareacomenzii supreme a F.A.U. de cătremareșalulAndrei AntonoviciGreciko, armatelestatelormembresuntnevoitesă se raliezeprincipiilornoistrategiimilitare.
Mai mult, amiralulSergheiGorșkov, care începând din 1956, aveasăconducă, timp de treidecenii, Marina sovietică, a schimbatradical conduitaflotelorînprivințaînzestrării cu nave șitehnică de luptăscoasă din dotareaunormariunități ale ArmateiRoșii (vedetepurtătoare de rachete, vedetetorpiloare, complexe de rachete de coastăetc), reduceriiefectivelor, desființăriimarilorunitățiexistenteș.a.m.d. Ca urmare, înurmadeciziilorluate la Moscovaînprimăvaraanului 1961, Armataromână a fostcompletrestructurată. Din totalulcelor 15000 de funcțiireduse dinstatele de pace, efectiveleMarineiMilitare au fostdiminuatecu 3818 de funcții, adică 25% din totalulfuncțiilorreduse la nivelulîntregiiarmate.
Pregătireaofițerilor demarinăromâniînȘcolileMilitareSuperioare de MarinășiAcademiileTehnice din Baku, Vladivostok, Leningrad, Kaliningrad ș.a. afăcutposibilă o șimai mare apropiereideologicăîntreambeletabere, dublateși de surprinzător de multecăsătoriimixte.
Planurile operative, aplicațiile, antrenamentele, tragerile de luptă, schimburile de experiență au făcut ca experiențasovieticăsădeținăsupremațiaîntoateîmprejurările.
Cu toateacestea, la fineleanilor ’60, dupămoartealideruluiGheorghe Gheorghiu Dej, NicolaeCeașescu,care inițialpăreadispussă continue parteneriatul strategic cu marele vecin de la Răsărit, la începutul anilor ‘70 începe o discretă detașare de marele colos sovietic. Revitalizarea industriei naționale de apărare a impus, de la sine, asocierea cu noi parteneri precum China și Iugoslavia. Ca urmare, șantierele navale românești încep să livreze Marinei Militare nave de luptă și auxiliare în baza unui Program naval, temeinic fundamentat, inclus în Planul unic de înzestrare al armatei.

Cu toate acestea, comandorul dr. ing. Marian Tănase conchide că „Evoluția relațiilor româno-sovietice și poziția României înainte și mai ales după 1968 în cadrul Tratatului de la Varșovia și a CAER au avut atât efecte pozitive, impunându-se căutarea soluțiilor alternative și intensificarea cercetării și proiectării în instituțiile românești de profil, cât și negative asupra dezvoltării industriei românești de apărare. Un exemplu semnificativ este realizarea programelor de construcție a navelor de luptă pentru Marina Militară.
Deși exista posibilitatea construirii unor platforme de nave militare, singura sursă disponibilă de armare a acestora cu armament și tehnică de luptă navală performantă era U.R.S.S.”.
 
 


La începutul anilor ’70 devenise tot mai evident faptul că presiunea sovietică de constrângere economică a României și de menținerea dependenței totale de U.R.S.S. contrastau cu viziunea și intențiile liderilor comuniști de la București. Relațiile româno-chineze și atitudinea mai mult decât binevoitoare a liderilor asiatici s-a concretizat în credite deosebit de avantajoase, un consistent ajutor tehnic-militar și construirea în țară a diverse fabrici de armament și muniții.



Balanța import/export de tehnică specială, extrem de dezechilibrată pentru România, precum și noile condiții impuse de sovietici de achitare integrală a valorii produselor speciale importate exclusiv în anul importării acestora, a condus la reducerea treptată a importurilor din U.R.S.S.
Mai mult, conducerea Marinei sovietice insista permanent pentru integrarea completă a capabilităților Marinei române și bulgare în structurile Flotei sovietice a Mării Negre, sub comanda la nivel strategic și operativ a amiralilor sovietici, invocând conceptul de „Flota Unită a Mării Negre”.
Noua doctrină navală românească, integrată celei naționale, definită „Lupta întregului popor”, a scos în evidență preocuparea  pentru apărarea litoralului propriu în situația unui eventual conflict al Tratatului de la Varșovia cu NATO, dar și susținerea cu consecvență a principiului românesc de a acționa în cadrul Tratatului de la Varșovia prin „cooperare” și nu prin „subordonare”, ceea ce presupunea și menținerea comenzii și a controlului asupra forțelor și mijloacelor proprii.
În aceste condiții, România a elaborat un program naval de înzestrare multilateral și complex și a reconfigurat repartiția echilibrată a marilor unități operative de-a lungul litoralului dobrogean și pe întreg parcursul Dunării. Astfel, prin Planul de înzestrare a Marinei Militare pentru perioada 1971-1975 a fost inclusă construirea și intrarea în dotare a unor noi clase de nave, precum vedeta torpiloare pe aripă portantă, vânătorul de submarine, vedeta blindată fluvială, nava maritimă de demagnetizare ș.a.



La nivelul Armatei române, pentru perioada 1976-1980 a fost prevăzută producerea în țară a 240 de tipuri de tehnică militară, dintre care 69 sub licență străină. Programul de înzestrare a Marinei Militare cuprindea importul de nave, construirea pe bază de licențe sovietice sau chinezești, precum și construcția unor nave de luptă și auxiliare după proiecte proprii, realizate de ICEPRONAV Galați și de Centrul de Cercetări al Marinei Militare.



Deși U.R.S.S. a avut rețineri în ceea ce privește colaborarea în domeniul construcțiilor navale sau transmiterea unor licențe, conform Planului de înzestrare din perioada 1986-1990 România a reușit să achiziționeze doar un submarin și trei nave purtătoare de rachete de construcție sovietică.



Cu o scupulozitate demnă de invidiat, comandorul dr. ing. Marian Tănase prezintă, în detaliu, toate programele navale ale perioadei postbelice, etapele și rezultatele negocierilor cu diverși parteneri și furnizori, fundamentarea acestora, caracteristicile tehnico-tactice ale acestora, data intrării în serviciu, precum și performanțele tehnice pentru vedete torpiloare, vedete (nave) purtătoare de rachete, nave-bază maritime autopropulsate (escortoare), nave fluviale purtătoare de artilerie și vedete dragoare fluviale, nave puitoare de mine, nave vânătoare de submarine, nave pentru scafandri, dragoare maritime, submarine, crucișător unor portelicoptere și distrugător purtătoare de rachete, nave de comandament și protocol de stat.

Dizidența care face diferența
Pe finalul lucrării, autorul prezintă, în detaliu, evoluția structurală a Marinei Militare în perioada 1955-1990, organizarea, compunerea și dispunerea comandamentelor, marilor unități și unităților de nave și de uscat maritime și fluviale, clasele de nave și categoriile de armament și tehnică de luptă din dotare, misiunile specifice și concepția întrebuințării în luptă a acestora, rolul bazelor navale și a porturilor militare, comandanții principalelor structuri militare și entități navale, precum și conjunctura politică, deciziile și cadrul legislativ care au influențat evoluția Marinei Militare Române în perioada afirmării de către România a unui „poziții distincte” în cadrul Tratatului de la Varșovia (1970-1989).
„Atitudinea politică a regimului comunist de la București față de problemele politice din blocul sovietic și cele militare din cadrul Tratatului de la Varșovia a evoluat odată cu desfășurarea Războiului Rece, pornind de la o poziție obedientă față de Moscova și ajungând la o relativă distanțare, caracteristică prin nuanțarea unei poziții distincte și a unei dizidențe minore în cadrul lagărului din care România făcea parte – apreciază comandorul dr. ing. Marian Tănase.
Marina Militară, ca parte componentă principală a Armatei Române, s-a încadrat și ea în liniile generale de transformare și înzestrare trasate prinpolitica liderilor regimului comunist instaurat la București după 1947, dar a avut și unele particularități.[…]
Evoluțiapozitivă a puteriinavale a Românieiestereflectatăși de modificărilestructuralepe care le-a suferit Marina Militară, precumșiîndispunereadispozitivuluimaritimși fluvial. Nouadoctrinănațională a facilitatargumentareanecesitățiideținerii de către Marina Militară a unorcapabilitățicare săfacăposibilăapărareaîmpotrivauneieventualeinvaziidinspre mare sau de pemalurileDunării. ”
 



Raportat la etapele distincte pe care le-a identificat în evoluția puterii navală a Românei: 1948-1968 și 1968-1989, autorul conchide că „România și-a afirmat voința politică pentru deținerea unei puteri navale pe măsura importanței țării în bazinul Mării Negre și a statutului de țară fluvial-maritimă și stăpână a gurilor Dunării...”.




O analiză pertinentă și o lucrare pe cât de riguroasă pe atât de utilă personalului Forțelor Navale și specialiștilor în domeniu, care îl califică pe comandorul dr. ing. Marian Tănase întreexperții problematicii abordate și, cu certitudine, drept primul și cel mai titrat cercetător al istoriei recente a categoriei de forțe pe o slujește, cu competență și un remarcabil devotament,de mai bine de 35 de ani.
Bibliografie: Marian Tănase, „Marina Militară Română (1950-1990). Evoluția puterii navale a României în perioada participării la Tratatul de la Varșovia”, Editura Militară, București, 2025
Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, încomunasuceveanăBoroaia, „înpridvorulBucovinei”, însăîn 1976 destinuli-a călăuzitpașiispreLiceulMilitar de Marină „AlexandruIoanCuza” din Constanţa. A urmatapoicursurileInstitutului „MirceacelBătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, DreptşiTeologie, specializareaIstorie, din cadrulUniversităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizatșistudiileaprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor înIstorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenitcelmaitânăr director al MuzeuluiMarineiRomâne (2001-2006) şiprimulofițer de marinăşef al ServiciuluiIstoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultulapelor la români” (2004), „Politicanavalăpostbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţiaa II-a 2006), „Odiseeanavei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regeleşi Regina MăriiNegre. File din istoriculdistrugătoarelor&fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorietragică a MarineiComercialeRomâne” (2006), „Dicţionarulmarinarilorromâni” (2008), „EroiiMarineiRomâne” (2009), „ElitaMarinei Regale Româneînrezistenţaanticomunistă” (2010), „PresaMarineiRomâne. Dicţionarbibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» încampanie” (2012), „ServiciulIstoric al Armateiînslujbaculturiinaţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „UniformeleForţelorNavaleRomâne” (2016), „ŞefiiStatului Major al ForţelorNavale. Enciclopedie” (2016), „AmiraliiRomâniei. Dicționarenciclopedic” (2017), „CavaleriiMăriiNegre. Ofițeri de marinădistinși cu OrdinulMilitar «Mihai Viteazul»” (2019), „ArmataRomânăpefrontulCanaluluiDunăre-MareaNeagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) șicoautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografiișiculegeri de documente. Este membru al UniuniiZiariștilorProfesioniști din România (1992) și al ComisieiRomâne de IstorieMilitară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „MagazinNautic” și „Misiunea”.

Citește și:
LumeamarinarilorTragediaCrucișătoruluiAuxiliar „Regele Carol I”