Lumea marinarilor Nostalgiile vânătorilor de submarine. Festinul corvetelor

Fiecare echipaj formează o familie și fiecare divizion constituie, în esență, o comunitate cu totul aparte. Ambelesporesc cu fiecare leat, cum se spunea pe vremuri, cu noua promoție de maiștri militari, subofițeri și ofițeri abia plecați de pe băncile Școlilor Marinei, cu etape, luniși ani de pregătire asiduă, cu antrenamente, trageri de luptă și misiuni complexe ș.a.m.d. Cu nave mai vechi sau mai noi, cu parteneri tradiționali ori strategici, cu misiuni pe Dunăre, în Marea Neagră sau în apele internaționale.
Cu povești de careu sau de cazarmă, cu aniversări, botezuri, festivități și revelioane în unitate. Cu metehnele șefilorori boacănele subalternilor și câte alte întâmplări hazlii, farse, anecdote și legende, care se nasc în spațiul limitat de la prova la pupa, printre atâtea și atâtea coerciții, restricții și cazonerii...
 
Divizionul 50 Corvete sub marele pavoaz
           Aici, la faimosul cheu sulfuros din Mangalia, mi-am început cariera în toamna anului 1984. Și, ca mine, zeci și sute de alți camarazi și-au legat amintirile de navele mascate de dealul care flanca oarecum complice catargele celor șapte vânătoare de submarine, monitorizate inițial de conducerea Diviziei 42 Maritime și, ulterior, transferate sub tutela Brigăzii 27 Fluvial-Maritime Tulcea.




Când, pe la mijlocul lunii octombrie, am făcut cunoştinţă cu Divizionul 50 Vânătoare de Submarine, unitate de elită a Marinei Militare, graţie antrenamentelor pe submarin real executate an de an de navele acestuia, în cadrul aplicaţiilor organizate în cadrul Tratatului de la Varşovia, dar şi a rezultatelor constant excelente obţinute de echipaje în virtutea unei tradiţii impuse şi cultivate de comandanţii acestuia, am avut suficiente motive să mă consider de-a dreptul norocos. Comandantul navei, căpitanul-locotenent Nicolae Olăraşu era nu numai un profesionist, dar şi un om cultivat, hâtru şi apropiat de ofiţerii tineri. Secundul, locotenentul major Marian Nicoară se străduia să-şi impună, cu exigenţa-i recunoscută, statutul de ofiţer secund, sinonim cu soacra oricărui vapor. ComandanţiiUnităţilor de Luptă -locotenenţiiConstantin Lăcătuş, TudoriţăManghiuc, Valentin Mareş, coleg de promoţieşi șeful mecanic Dragomir Macu-, formam, în mica rezervă expusă în bătaia vânturilor, un cvintet de entuziaşti. Cu ei şisubordonaţiinoştri– maiștri militari, subofițeri și militari în termen - am împărţit bucuriile şigreutăţile celor doi ani petrecuţi la cheul sulfuros, sub comanda căpitanului de rangul 2Gheorghe Bureţeaşi a căpitanului-locotenent Gheorghe Petria, comandantul, respectiv şeful de stat major al divizionului.





Unitatea are ascendentul tradiţiei vânătorilor de submarine din Marina Română dar şi al orgoliului specific vânătoriştilor. Aici, la cheul sulfuros, apusese legenda primelor submarine româneşti, aici se formaseră primii vânători de submarine români, până la 31 iulie 1986, când navele au pus prova pe Sulina, împlinind parcă blestemul care le pândise aproape un deceniu. Aici s-au aciuat apoi navele Divizionului Nave Auxiliare, pentru ca ulterior, să devină fiefulvânătoarelor mari de construcţie românească proiect 1048 și 1048-M, actualele corvete.
În aceşti doi ani 1984 – ‘86, vânătoarele de submarine 1, 2, 3, 41, 42, 43 şi 44 erau comandate de căpitanul-locotenent Nicolae Olăraşu, locotenentul major Vasile Giosan, căpitanul- locotenent Victor Tonghioiuşilocotenenţii majori Adrian Dragomir, Nicolae Ciobanu, Florică FelieşiSorin Coadă, profesioniştiambiţioşi, devotaţi profesiei şi mândri de statutul şiimportanţafuncţiei.




Din 1985, am avut ocazia să lucrez, iniţial cu căpitanul-locotenent Constantin Cărbuneşi ulterior cu căpitanul de rangul 3 Vasile Tomşa, oameni de mare caracter care, dincolo de canoanele funcţiei politice specifice epocii, s-au dovedit a fi nu numai potenţiali consilieri ai comenzii unităţii în materie de resurse umane ci şiadevăraţi psihologi şiconfidenţi.
          Aici, la bordul vânătorului de submarine nr. 1, am avut prima mea experienţă ca tânăr comandant, cu opt de şcoală de marină dar prea puţini deşcoală a vieţii.  Aici am avut privilegiul să am ca subalterni maiştri militari cu reputaţieşi blazon profesional, precum Traian Moloci, Dumitru Albină, Alexandru Drăgoi, Gheorghe MihalacheşiGheorghe Staicu.




Despre toţi îmi amintesc cu emoţieşi cu aceeaşi plăcere cu care ieşeam la o bere la „Bulevard”, după întoarcerea de pe mare. Despre faptele unora am scris, la vremea aceea, cu admiraţie, în presa militară, pentru că ei toţi, cu talentul, cu ambiţiaşi cu reputaţia lor de „pescari” de submarine, au aspirat şi s-au impus atunci, ca şi astăzi, în elita Forţelor Navale Române.
În cart
În peisajul îngheţat, sticlos, primele orele ale dimineţii par să se scurgă mai încet. Este ora 08.00. Schimbul 1 de cart se află la posturi. La post se află şi soldatul Alexandru Leo, electrician de gardă pe navă.
          Compartimentul maşini pupa, ca de altfel toată nava, străluceşte de curăţenie, pretutindeni totul este într-o ordine perfectă, în deplină siguranţăşi stare de funcţionare.
          Soldatul Leo nu are de ce să fie neliniştit. De când se află la bord nu a avut probleme şi nu a primit nici măcar o cât de neînsemnată observaţie pe timpul executării serviciului.
          Acum, cu atenţia sporită, face verificările şi controalele de rigoare, după care îşi continuă patrularea printre instalaţii. Are asupra sa toate ustensilele necesare unui bun electrician: echipament de protecţie, cleştişi bandă izolatoare, lampă de control, aparat de măsură, şurubelniţe, siguranţe, becuri etc. Concentrat, nici nu observă când s-au scurs primele 45 de minute ale cartului. Deasupra, pe punte, răsună ritmic paşii celor aflaţi, asemenea lui, în serviciul de zi. Întreg echipajul execută pregătire de specialitate, vântul năprasnic viscoleşte zăpada, lovind în rafale bordajul. La pupa, voltele parâmelor metalice scârţâie strident.
          În tot acest vacarm, auzul încordat al soldatului desluşeşte un zgomot suspect, un susur de apă. Poate o tubulatură, o valvulă sau robinet uitat deschis, îi fulgeră prin minte. Saltă un panou. Sub el, nivelul apei creşte. Dă alarma. Sosesc în grabă ofiţerul de gardă şi locotenentul Macu Dragomir, comandantul unităţii de luptă. O singură privire a acestuia şiînţelege totul: o îmbinare slăbită de loviturile necontenite ale sloiurilor de gheaţă...
          Dezbracă din mers mantaua, îşi ia salopeta, se strecoară printre panouri şi tubulaturi şi ajunge, în sfârşit, la locul defecţiunii, în dreptul coastei 65, pe unde apa se infiltrează, ameninţând să inunde compartimentul.
          Caporalii Cătălin Radu, Ion Neaţă, soldaţiiCostel Suhan, Doru Jitărel, Tudorel Creţuşimaistrul militar Fichiret Mustafaacţionează cu promptitudine, materialele de vitalitate aflate la îndemână sunt utilizate cu îndemânare şi, în scurt timp, chesonul de ciment etanşează încăperea.
          Incidentul a fost remediat, iar apa evacuată. În sala maşinilordomneşte o linişte deplină, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
          În curând se va umple cu zgomotul caldarinei pornite între timp şi care acum, iată, începe să duduie. Soldatul Alexandru Leo, care o supraveghează, este cu ochii în patru şi, sigur pe sine, raportează: „La coasta 65, totul normal!”[1].     

---

Idei ... pentru mâine
          La bordul unei nave antisubmarin, alături de alţi oameni dăruiţi profesiei, munceşteşi maistrul militar clasa a III-a Ionel Cosma. Un tânăr care, se poate spune, şi faptele o confirmă, a pătruns cu temeinicie tehnica armelor sub apă. Comandant de post de luptă, fire întreprinzătoare, s-a dedicat studiului amănunţit, cunoaşteriiminuţioase a tehnicii.
          În cei peste cinci ani de perfecţionare profesională, mintea sa scormonitoare a căutat să dea răspuns multor întrebări. Şi deja multe din ideile sale au devenit certitudini. Împreună cu ele s-au aflat şialţi oameni, precum căpitanul-locotenent Nicolae Olăraşu, locotenenţiiMihai Bucur, Valentin Mareşşialţii. Prin ei, iniţiativa „Tribuna ideilor tehnice” a devenit un adevărat cerc de creaţieşiinovaţii, de perfecţionărişi modernizări aduse tehnicii şi armamentului din dotare.
Bunăoară, la acest cerc s-a născut ideea perfecţionării sistemului de blocare a dispozitivului de acţionare manuală la o instalaţie de lansare a grenadelor reactive, conferindu-i, astfel, o capacitate sporită de reacţie, protecţie împotriva apei de mare, întreţinere mai simplă, mai eficace. Mai apoi, studiind dispozitivul de lansare a bombelor antisumbarin clasice, maistrul militar Cosma a înlocuit maneta de acţionare cu un angrenaj simplu, lesne de realizat şi manevrat, cu multiple avantaje: economie de material, deservire de către un singur militar, posibilitatea concentrării atenţiei acestuia în direcţia punctului de comandă principal, protecţia servantului ș.a.
          Dar maistrul militar Cosma nu s-a oprit aici. În perspectiva preocupărilor sale tehnice se înscriu realizarea unui dispozitiv automat de lansare de la distanţă, care va facilita manevra lansatoarelor în condiţii de acţiune cu echipaj redus, un procedeu de ambarcare a muniţiei în magaziile de sub punte cu reducerea numărului servanţilor, a manevrelor, timpului de încărcare-descărcare şi sporirea gradului de securitate a muncii.
Unele dintre aceste ultime proiecte ale sale se află în studiu pentru omologare şi generalizare la acest tip de nave[1].
Cartul
          „Alarmă submarină!”... Comenzi, semnale şi rapoarte scurte se întretaie pretutindeni – în compartimente, pe punte, în sala maşinilor.
          Nava, vibrând toată, împinsă înainte de sutele de cai putere ale motoarelor, despică valurile şi-şicroieşte prin clocotul lor drumul spre verticala ţintei din adânc. Spotul luminos pulsează ritmic pe ecranul hidrolocatorului: semnalul-ecou e din ce în ce mai intens, dovadă că „submarinul inamic” se găseşte pe aproape, undeva în prova ...
          După hula puternică de peste noapte care nu l-a prea lăsat să se odihnească, soldatul Valentin Ţopa preia cartul din zori. Spre deosebire de condiţiile antrenamentelor la simulator, de data aceasta aude în căşti, clar, semnalul reflectat de ţinta urmărită, una adevărată care – ştie foarte bine! – va încerca să se eschiveze manevrând, ca în situaţia reală, pentru a deruta şi scăpa de vânătoare ... Iată, acum, spotul luminos al semnalului-ecou fuge constant la tribord, dar operatorul, atent, readuce antena hidrolocatorului în relevmentul adevărat. Vânt, valuri, ceaţă – asta ne mai lipsea! -, vacarmul motoarelor şi piuitul sec al „ecoului”. Atmosfera devine tot mai încordată.
          Se intenţionează atacul cu prova şi pupa. Bombele antisubmarin sunt pregătite. A menţine permanent şi cât mai sigur posibil contactul cu ţinta este lucrul cel mai important în aceste momente! ...
          „Dar nu. Nu se poate! Tocmai acum ... Ar fi nedrept să dau greşşi, din cauza mea, şiceilalţi!” ... Ochii ostaşului caută cu înfrigurare, vrând parcă să străpungă câmpul fosforescent al ecranului de pe care dispăruse neaşteptatţinta ... Secundele, şiaşa numărate, se scurgeau cu repeziciune. Atacul nu trebuie ratat. „Calificativul misiunii depinde, în aceste clipe, numai de mine, de hidrolocatorist. Cum să dovedesc echipajului că îi merit încrederea dacă ...?!”
Momente de concentrare, priviri stăruitoare pe care le simte aţintite asupra lui. Aparatul de măsură e plimbat rapid printre circuite ... Şitotuşidefecţiunea nu se lasă depistată ... Ca într-o străfulgerare, operatorul îşiaminteşte una dintre şedinţele de specialitate. Maistrul Staicu le povestea despre ce i se întâmplase într-un marş de instrucţie: din cauza trepidaţiilor, un tub electronic ieşise din soclul său şi ... „Da, asta este. Tubul!”. Într-adevăr ...
          „Atenţiune! Foc!” ... „Atacul” a lovit din plin.
          Misiunea a fost îndeplinită cu succes, iar întregul echipaj, felicitat pentru precizia şi promptitudinea cu care a acţionat.
          ... Despre toate acestea şi-a amintit cu emoţie soldatul Ţopa, în drumul spre casă, retrăind aievea clipele aplicaţiei. Dar mai mari i-au fost emoţiaşi uimirea când, ajuns în gară, pe peron i-a văzut aşteptându-l pe toţi ai săi. Veniseră nu numai să-l întâmpine ci şi pentru a-l ... felicita. Permisia de care avea să se bucure nu mai putea fi pentru cei de acasă o surpriză.  Scrisoarea de mulţumire din partea comandantului unităţii i-o luase ostaşului înainte[2] ...
 

---