Jurnal aniversar de Dobrogea 150 La pas prin istorie (Vll)

12 Dec, 2025 17:00 Aurelia LĂPUȘAN 289 Marime text

Versiune printabila

Lunile martie și aprilie ale anului 1879 sunt dominate de schimbări administrative, de cunoașterea teritoriului și mai ales a problemelor nenumărate pe care le ridică micile comunități revenite la vatră după devastatorul război. Documentele păstrate, puține la număr - căci arhivele provinciei au fost distruse în prima conflagrație mondială-, se adună greu, dar contribuie cu atât mai mult la configurarea vieții în acest spațiu revenit la viață.

Sulina. Întregul oraș este declarat porto-franco de la 1 martie 1879.[1] A fost una din măsurile înțelepte ale statului român de a internaționaliza provincia, mai ales că aici funcționa de aproape două decenii Comisia Europeană a Dunării.

Portul Sulina
3 martie 1879

Cernavodă. Poetul Alexandru Macedonski, devenit prefect de Silistra, nu abandonează scrisul. Una din poeziile sale sub titlul „Cernavodă, 1879, martie 3”, publicată în revista Literatorul, abia la 17 februarie 1880, este considerată prima poezie simbolistă din literatura română, dar apreciată de confrații săi „decadentă”. În revista Literatorul, textul este însoțit de câteva note ale autorului privind punctul geografic numit „Slove”:
„Slove se numește un loc din Dobrogea, lângă satul Cochirleni. Câmpul este acoperit de temelii ruinate și care abia se mai văd în fața pământului. Dealurile și văile sale sunt presărate cu lespezi de piatră și chiar cu colosale blocuri de marmură, mai ales pe marginea râului, sub maluri; de asemenea, se poate forma o adevărată colecție de vase și mai ales de urne romane sfărâmate.
Satul Cochirleni este situat lângă Valul lui Traian, care este într-o stare de conservativitate admirabilă. (…) În Cochirleni se află foarte multe urme de cărări intrate sub malul Dunării. Legenda populară spune că duc până la Marea Neagră, având ieșirea la Kustenge. (…) Din nou ploile, ciobanii scot nenumărate monede vechi căci, prin surparea pământului, ies la iveală.”
Poezia Slove. „Sfărâmături de urne – oriunde/Pietre de marmură mari,/Sub care zac atâți legionari,/De la Hinovul – în el s-ascunde/Tropotul de secoli ce-a curs/Când această țărână mută,/Pe care nu vedeți voi/Umbrele-acelor eroi/Și-al căror urmași suntem noi,/Stând în valea tăcută,/Îmi râd de ritm/Și de orice reguli îmi râd;/Zvonul meu e zgomotul/Ce-l fac cu zalele lor.”[1]
Cernavoda devine astfel un subiect fierbinte în disputa dură dintre Eminescu și Macedonski, care s-a încheiat odată cu moartea lor. Augustin Z.N.Pop, un strălucit exegez al operei eminesciene, explică diferendul pornit de la corespondența datată 29 martie 1879, primită de la „un concetățean musulman“ din Cernavodă, din care, la Corespondența particulară a „Timpului”, rubrică zilnică în coloanele jurnalului conservator, se reproduc, fără semnătură sau adnotare din partea lui Eminescu, câteva extrase privind „purtarea necalificabilă a d-lui Al. Macedonski“ .. . Pamfletul „bun înțelegător“-ului corespondent din Cernavodă cuprindea acuzări și insinuări din partea opoziției. Macedonski scria atunci la liberali. „Timpul” făcea opoziție guvernului liberal; de aici și publicarea materialului la rubrica Corespondența particulară. Macedonski va trece tactic peste afronturile din „Timpul”, pe care Eminescu le va amplifica în pamflete vizându-i nu doar persoana ci și beletristica din „Literatorul”.^{^[2]}

Cernavoda anilor 1880

7 martie 1879
Antreprenorii Constanței care contribuiau cu venituri la bugetul primăriei erau doar 9 la număr. Iar afacerile lor erau modeste.
„Alecsandru Cicilianopulo – acciza băuturilor spirtoase, Manole Moscu – colonialelor, Anastase Vanghelide – jugănitul, Gheorghe Barbarego – apaltul cărților de joc, Vasile Morele – tăiatul vitelor, Mc. Baratz –cotitul vaselor, Alecsandru Logaride – furnitură a 8 cai comunali pe 3 luni, Ilia Vitoro – iluminatul a 30 felinare pe 5 ½ luni, Garabet Marcarian – iluminatu a 50 de felinare pe an.[1]
În aceeași zi, Mihail Kogălniceanu se afla în Dobrogea ca să studieze „noua provincie română”.[2]

10 martie 1879
Remus Opreanu, prefectul de Kiustenge, îl anunță pe ministrul instrucțiunii publice că, la 10 martie, s-a deschis școala de fete din Hârșova.[3]

13 martie 1879
„Zestrea” Primăriei dintr-o listă cu toate ecareturile comunale aflate în Kiustenge, transmise la minister de către ajutorul de primar Ali Kadâr, cel care își pusese casa în slujba comunității, ca prim spital local. „1° Un grajd pe strada Traian alăturea cu arestul județian. 2° Una casă alăturea cu arestul județean și vis-a-vis de proprietatea d-lui Augneanof, în care se va instala primăria. 3° Două magazii de piatră, pe strada Fântânei și vis-a-vis de Hotel Europa și Hotel Ancora. 4° Două magazii alăturea cu geamia cea veche, din care una transformată în moară cu cai și cealaltă dărâmată. 5° Grădina de la marginea orașului cu bufetul său transformat în cafenea. 6° Una baracă pentru vânzare de zarzavat vis-a-vis de Hanul Hagi Stoian, lângă piața mică. 7° Două grădinării de zarzavat la marginea orașului.”[4]

14 martie 1879
În şedinţa din 14 martie 1879, Consiliul de Miniştri „luând în deliberaţiune regulamentul prezentat de ministrul de finanţe şi de ministrul afacerilor străine, aprobă primul Regulament de poliţie al porturilor.[5]

Regulamentul a fost pus în aplicare şi prevăzut în Legea organică a Ministerului Treburilor Străine. Din acel moment, administraţia de căpitănie a portului a devenit oficial Căpitănia de port.[6]

Regulamentul poliţiei porturilor şi malurilor dunărene stabilea atribuţiile Căpităniei portului: supravegherea ordinei, pilotarea navelor la intrarea şi ieşirea din port, urmărirea încărcărilor şi descărcărilor de mărfuri, respectarea de către navigatori şi nave a instrucţiunilor sanitare. Tot Căpitănia constata capacitatea ambarcaţiunilor şi elibera certificate în acest sens. Vapoarele străine erau obligate ca să declare imediat ce acostau la cheu tonajul şi felul mărfurilor transportate. De altfel, hotărârea de măsurare a vaselor fusese luată de către Comisia internaţională de tonaj încă din 1875 la Constantinopol şi adoptată de Comisia Europeană a Dunării şi Inspectoratul general al navigaţiei şi porturilor.[1]

În contextul noului regulament al poliţiei porturilor şi malurilor dunărene, Căpitănia era împuternicită să aplice amenzi, să perceapă taxe de tonaj-cheiaj şi pilotaj. Ea urmărea delictele şi sesiza parchetul pentru anchete şi cercetări, făcea inspecţii pe apă şi la navele ancorate în port, prevenind contrabanda.
Tot Căpitănia era cea care verifica sinceritatea interogatoriilor –declaraţii pe care orice comandant de navă trebuie să le dea precizând cantitatea şi felul mărfii, încărcătura şi porturile,beneficiarii şi destinaţia.Pentru asigurarea condiţiilor optime de navigaţie, aceeaşi instituţie sonda adâncimea apelor în port, la nevoie, lua măsuri pentru a preveni accidentele şi a da primul ajutor în caz de avarie, eşuare sau naufragiu, salvând vieţi omeneşti.
Din punct de vedere administrativ, Căpitănia Constanţa era subordonată Ministerului Afacerilor Străine şi Inspectoratului general al navigaţiei şi al porturilor cu sediul la Galaţi.[2]

15 martie 1879
Subrevizorul școlar Ion Bănescu telegrafia de la Chiustengea: „Școlile înființate din nou în comunele Ostrov, Oltina, Aliman si Bugeac, districtul Silistra-Nouă, s-au deschis la 14 și 15 martie cu solemnităţile obișnuite, asistând obștile sătești cu multă bucurie; școala din Ostrov e populată de 120 elevi, cea din Oltina de 50, cea din Aliman de 40, și cea din Bugeac de 42.[3]

16 martie 1879
Prin Decretul domnesc din 16 Martie 1879 sunt incluse Episcopiei Dunării de Jos cele două județe: Tulcea și Constanța, alăturându-se astfel județelor Covurlui și Brăila. Episcop al Dunării de Jos a fost P. S. Iosif Gheorghian, devenit apoi mitropolit Primat al țării, care a funcționat din 1879 până în 1886. În acest timp a organizat administrația bisericească din cele două județe intrate sub stăpânirea țării, a pus în bună stare localurile de cult din orașe și sate și s-a preocupat ca preoții să fie convinși de misiunea importantă ce li se încredința în Dobrogea.[4]

17 martie 1879
Bartollani Hector, fost inspector în serviciul otoman, circumscripția Dobrogea, este numit în corpul telegrafo-poștal, cu gradul de oficiant superior clasa III.[5]

21 martie 1879
Un învățător proaspăt numit la școala din Dăeni, Silvan Nicefor, semna în publicația „Românulu” reportajul momentului festiv la care participase: „Supt semnătură, în conformitatea Decretului cu No. 1.517, din 13 februarie 1879, prin care sunt numit ca învățător în Dobrogea, la comuna Dăeni, districtul Kiustenge, plasa Hârșova, cu profund respect comunic că, astăzi la 9 ore a. m., în prezența onor. d. administrator al plasei respective, precum și doi preoți ai comunei și de dl primar, însoțit de întregul consiliu, primii notabili comercianți și un numeros public, toți împreună fiind în față la localul școlii, în care se aflau elevii adunați, în număr de 29, s-a celebrat Te-Deum religios, și la final, pronunțându-se de către onor. d. administrator un discurs adânc pătrunzător, relativ la școală, dezvoltând într-un mod foarte simțibil instrucțiunea, încoronând cu maxime morale cuvintele și, terminând, a declarat că școala este deschisă, învățătura începută, și astfel părinții să nu mai întârzie nici un minut cu copiii, ci să-i trimită la școală. După aceasta, s-a procedat la distribuirea cărților școlare, dându-se gratis elevilor prezenți abecedare, caligrafii, tăblițe și creioane. /.../ Acestea, d-le ministru, cu tot respectul le supun d-voastră spre știință și regulă. Primiți, etc. Invățător, Silvan Nicefor.[6]

23 martie 1879
Ostrov. O altă inaugurare de școală.„Am onoarea a vă încunosciința – îi telegrafia prefectul Remus Opreanu ministrului instrucțiunii publice-, că, vineri, 23 martie, a avut loc deschiderea școlii rurale din comuna Ostrov, plasa Hârșova. Un serviciu divin s-a celebrat în asistența consiliului comunal și a unui mare număr de săteni, părinții copiilor, viitorii elevi ce încă erau în fașă. D. administrator Coiciu, după rostirea unui mic discurs, a distribuit gratuit cărțile ce ne-ați trimis.[7]

24 martie 1879
Prin Înaltul decret nr.1445 la 24 martie 1879 a fost creat Inspectoratul general al navigaţiunei şi porturilor funcţionând sub ordinele Ministerului de Externe, inspector fiind lt.colonelul Ion Murgescu din Flotilă.[8]

25 martie 1879
Sulina. „Model” de știre:„Se zice că vaporul englez „Olga“ care venea încărcat cu mărfuri din Liverpool, s-a scufundat la Sulina. Acestă catastrofă a urmat din cauza ciocnirii acestui vapor cu un altul”.[9]

25 martie 1879
Exarhul bulgar acordă Bulgarilor din Dobrogea o administrație bisericească autonomă.^{^[10]}

25 martie 1879

Ar putea fi prima minimonografie a Dobrogei scrisă de un străin. Cu afaceri de serviciu, cum își motiva călătoriile prin Dobrogea, baronul D’ Hogguer publica în februarie anul 1879, o broșură bine documentată intitulată „Renseigments sur la Dobroudja, son état actuel, ses ressources et son avenir.“(Informațiuni asupra Dobrogei, statutul actual, resursele și viitorul ei). Presa nu rămâne indiferentă și o recenzează favorabil. De la mare distanță, „Gazeta Transilvaniei” din Brașov scria: „Dobrogea, care până mai ieri făcea parte din Imperiul Otoman, e o provincie despre a cărei stare sanitară și economică am avut foarte puține date precise. Deși situată la Marea Neagră, și putând prin urmare să aibă un viitor prosper, mai nimeni nu ne-a dat relații detaliate de situația ei, de sorgintele ei de avuție, de populația ei. Numai când a început a se vorbi de alipirea Dobrogei la România și după ce s-a săvârșit acel act important, această provincie a atras atenţiunea tuturor oamenilor de stat ca și a particularilor în genere. Mai multe studii au apărut de atunci în scopul de a face cunoscut acest mic teritoriu românesc uzând de date statistice adunate la faţa locului cât s-a putut de exacte. Unele din aceste studii, și cel mai important, se datorește d-lui baron D’Hogguer publicat zilele trecute într-o broșură în limba franceză.— Notițele ce ne dă d. D’Hogguer despre starea Dobrogei judecată din toate privirile, fiind foarte interesante pentru comerțul român în genere și cu deosebire pentru acei, care ar voi să colonizeze această provincia cu coloni străini, vom spicui și noi dintr-însele datele cele mai importante ce ne relevă: Starea sanitară. S-a considerat în general, că Dobrogea este o provincie cu totul insalubră și pernicioasă sănătății. Acestă credință este exagerată. Județele cele mai mult bântuite de friguri, care de altmintelea nu sunt pernicioase, sunt cele de pe marginea Dunării începând de la Isaccea, până la Dăeni și de la Tulcea până la Silistra. Acestea provin din miasmele evaporate de noroaiele ce rămân după retragerea apelor Dunării revărsate, și din nenumărate canaluri artificiale, construite de pescari pentru pescuit. /…/ Medjidie, spre exemplu, e un oraș construit în mare parte la picioarele unei coline și cealaltă pe marginea unei bălți pestilențiale foarte întinse. La începutul toamnei, această baltă seacă și formează o imensă câmpie de nămol negru, puturos, unde se descompun la căldura soarelui materii organice, pești, raci, scoici etc. și materii vegetale, din care se degajează miasme paludiane. Toate casele sunt construite în pământ umed, în care adesea locuiește toată familia, cu 3—4 câini, porci, găini etc. — Temperatura e variabilă în Dobrogea, deși iernile nu sunt de obicei friguroase. Primăvara și toamna sunt scurte. E de notat însă, că, de 30 ani n-au fost aci friguri tifoide. /.../In Dobrogea sunt 7 lacuri sărate care nu pot fi toate transformate în saline. Numai unul a fost exploatat însă într-un mod primitiv. Cariere. În Dobrogea sunt mai multe cariere de piatră și de var în lungul Dunării, de la Sulina până la Cernavoda; cele mai interesante sunt cele de la Tulcea și Măcin. Se face un mare export de pietre de construcție și de pavage din carierele de la Măcin, Iglița și Isaccea pentru Brăila și Galați.”[1]

29 martie 1879
Ciobanu. Remus Opreanu, prefectul Constanței, îl anunța pe ministrul instrucțiunii: „Domnule ministru, Am onoarea a aduce la cunoștință că astăzi a avut loc deschiderea școlii din comuna Groapa-Ciobanului, plasa Hârșova. Sătenii și părinții copiilor, ce veniseră cu stindarde tricolore naționale, au asistat la această solemnitate. După terminarea serviciului divin, s-a distribuit gratis de către d.administrator al plășei cărțile necesare și se speră că și școala acestei comune, ca și celelalte va fi frecventată de un mare număr de copii.[2]

1 aprilie 1879
Judeţul Silistra-Nouă se desfiinţează cu data de 1 aprilie 1879 şi Alexandru A. Macedonski, prefectul acestuia, rămas fără post, este numit, tot prin înalt decret domnesc, administrator al plăşii Sulina din judeţul Tulcea.
Vestea nu-i scapă lui Eminescu: „D. AI. A. Macedonsky, fost director al prefecturii Silistra Nouă, în care calitate a comis escrocherii şi falsuri în acte publice (precum spune corespondenţa ce am publicat), un loc de-a fi trimis înaintea justiţiei pentru acele acte scandaloase, spre a-şi lua pedeapsa meritată, printr-un decret ce publică «Monitorul» azi vedem că e numit adminstrator al plăşii Sulina din Tulcea.“[3]

1 aprilie 1879
Nu este o păcăleală. Primul decret-lege privind taxa asupra salariilor funcționarilor din Dobrogea, în cuantum de 5 la sută din câștig, dată în 29 aprilie 1879 începe să fie aplicată de la 1 aprilie 1879.^{^[4]}

2 aprilie 1879
„Aici în Dobrogea, se poate vedea mai bine noblețea de caracter și veselia soldatului român. Se știe că în Dobrogea sunt locuitori de diferite naționalități, și mai cu seamă de religiuni cu totul deosebite. Ei bine, conduita oștenilor este între toți demnă de toată lauda: Turci, Tătari, Bulgari, Greci etc. vorbesc cu dânșii și e plăcut să asculți glumele dintre ei; soldatul le vorbește românește, Turcul turcește și alții în alte limbi ei nu se înțeleg mai adesea, dar de îndată dau în ajutor mimica, acea limbă universală, și firesc conversația lor prin râsete și veselii. Fiindcă am început a vă întreține despre armată, voi căuta a vă nota fapte ale comandanților, care sunt vrednice de toată lauda. În Medgidia, unde climatul este foarte dificil și vătămător sănătății, d. comandant ale corpului care este acolo de garnizoană, a avut ingenioasa idee de a planta peste 5000 sălcii cu ajutorul soldaților; cititorii vor putea foarte lesne înțelege imensele servicii ce se aduc sănătății publice prin această măsură igienică. În Kiustendge și Mangalia, unde arborii sunt foarte rari, s-au format proiecte de către autoritățile respective de a se așeza diferiți copaci, formându-se chiar prin centrul orașelor, bulevarde și grădini publice. Spiritul poporațiunii este excelentă, grație conduitei funcționarilor civili și militari, care se întrec a da exemplu de împlinirea datoriilor”.[5]

7 aprilie 1879
Prefectul Remus Opreanu telegrafia ministrului de instrucțiune „că școlile urbane rurale înființate în acest județ funcționează regulat și progresează în comunele mahomedane. Pătrunși de foloasele instrucțiunii hogii și notabilii au promis prefectului concursul lor. După terminarea arăturilor numărul copiilor musulmani va fi mare în școală. Prefectul a inspectat în persoană comunele mahomedane în interesul administrației și pentru a constata starea școlilor și a rămas satisfăcut. În comunele române școlile merg de la sine. În plasa Chiustengea marea pustiire a satelor a fost un serios obstacol, totuși la Caratarman și Hasancea în curând institutorii vor fi instalați și într-o lună va fi posibil a procede la crearea de școli la Cobadin, Techirghiol și Gargalik. În Tuzla, comună altădată bogată și frumoasă, astăzi ruinată și săracă, se va zidi local de școală cu 500 lei, ce s-au adunat de la Românii din Chiustenge.[6]

7 aprilie 1879
Cernavoda. Inaugurarea deschiderii solemne a Școlii de băieți din orașul Cernavoda. Școala e frecventată de 40 elevi. „Aceste date sunt foarte îmbucurătoare, că ne dovedesc, că progresele ce le face administrațiunea română a Dobrogei pe terenul instrucțiunii sunt peste așteptare de mari”.[7]

8 aprilie 1879
Consemnând un remember al anilor de domnie ai regelui Carol, presa reproduce câteva interesante momente. La a patruzecea aniversare a nașterii Sale (Carol s-a născut la 10 aprilie 1839 n.n.) primind defilarea trupelor din garnizoană și a gărzii naționale, alcătuită din cetățenii capitalei, el se adresează ostașilor: „Sunteți puțini la număr astăzi, căci mare parte din camarazii voștri de arme, după glorioasele oboseli ale răsboiului, care a ridicat poporul român la înălțimea mândriei strămoșești se găsesc acum la hotare și în noua posesiune românească a Dobrogei, unde poartă cu mult devotament și abnegație sarcina ce țara le-a impus. Cu prilejul acestei zile, am ținut să vă văd și, spunându-vă vouă, să cunoască armata întreagă, că purtarea vrednică ce ați avut în răsboiu și greutățile ce ați știut să înfruntați cu atâta tărie, au dat și țării și mie dovada cea mai vie de încrederea ce trebuie să avem în viitorul armatei române. Fiți cu toții tari în această credință. Puneți toată stăruința ca, în timpul păcii, prin instrucție și disciplină, să aduceți o nouă tărie armatei și să câștigați titluri noi la recunoștința țării și la încrederea căpeteniei și domnitorului vostru.”
Iar membrilor Gărzii naționale le spune: „Gardiști, când am trecut Dunărea cu toată armata, gardei naționale i-am încredințat toată siguranța Statului și a Tronului. Voi ați răspuns pe deplin încrederii mele și așteptărilor țării, disciplina, ordinea și devotamentul ce ați arătat în aceste timpuri grele, au dovedit odată mai mult, că atunci când interesele țării o cer, oștire, miliții și gardă națională nu fac decât un singur corp, însuflețit de aceeași dorință: împlinirea datoriei. „Gardiști, am ales ziua de 8 Aprilie ca să vă exprim sentimentele mele, fiindcă această dată îmi reamintește ziua când națiunea în unanimitate a pus bazele noii sale organizațiuni politice și a ridicat sus stindardul României.[8]

11 aprilie 1879
Remus Opreanu atenționa Academia Română asupra monumentelor antice ce se găseau pe teritoriul Dobrogei.[9]

24 aprilie 1879
Un comerciant care semnează Herman Pacovici i se adresează primarului Constanței cu intenția de a aduce „oameni de meserie spre a putea face câteva cuptoare pentru fabricarea cărămidei la marginea acestui oraș, în locul cărămidăriei celei vechi, pentru care viu a vă ruga să binevoiți a-mi arăta și hotarul acestui loc în intinderea de un hectar aproximativ ca încheiind contractul de închiriere cu d-voastră pentru acest loc să pot merge de urgență spre a aduce meșteșugari și a începe lucrările trebuincioase.”[10]

24 aprilie 1879
Ostrov.„Au zis în multe rânduri că Românii sunt misionari ai civilisațiunei în Dobrogea și cu bucurie constat că așa este. Se vede chiar de pe acum că Dobrogea merge spre progres, în special, la Ostrov. d. locot.-colonel Georgiu Zamfir din Regimentul 4 de linie, a lucrat nu puțin pentru înzestrarea școlilor rurale Ostrov și Bugeac, luând inițiativa unei subscripțiuni voluntare pentru acest scop. D-sa cu bani adunați, a adus diferite cărți, abecedare române, gramatici, geografii, cărți de cântece, table, călimare, condeie etc., și cu micile mijloace de care dispune a făcut bănci sistematice, table și sigiluri. Este o vie plăcere de-a vede în școli și tablouri mari în rame cu intrarea triumfală a armatei române în București, precum și diferitele schițe de lupte unde Românii și-au vărsat sângele în Peninsula balcanică pentru liberarea creștinilor. De acestea toate se bucură peste 200 copii, care saltă de bucurie pentru că au început a vede lumina progresului cu venirea noastră în Dobrogea. Pe lângă acestea, am onoarea vă anunța că, grație neobositei sale ocupațiuni și activități de locot.-colonel Georgiu a înzestrat comuna Ostrov cu o grădină foarte frumoasă cu alei sistematice, felinare, bănci etc., sădiri de flori, în care se văd inițialele Măriilor Lor Domnul și Doamna, și în mijlocul căreia e ridicat drapelul român. Nu uit să vă spun că, în majoritate, școlarii sunt foarte inteligenți și grație învățătorilor trimiși în ziua de 24 Aprilie (ziua M. S. Doamnei), toți școlarii împreună cu musica regimentului au executat cântece române și mai cu osebire de ale răsboiu.”[11]

29 aprilie 1879
Sarichioi. O scrisoare expediată din Dobrogea, din satul Sarichioi, semnată Urbeanu, descrie cu amănunte starea de sănătate a locuitorilor provinciei. Ziarul îi găsește loc în coloanele lui abia o lună mai târziu.

„Spre a face un serviciu acelora cărora le incumbă datoria de a se interesa de noua provincie Dobrogea, vă rog, să binevoiți a insera în stimabilul dv. ziar, aceste câteva rânduri, spre a se vedea mizeria și relele ce bântuie populația acestei părți din țara noastră. De la trecerea Dunării, la comuna Hârșova și până în localitatea, unde mă găsesc astăzi, comuna Sarichioi, am făcut cunoștință a 23 sate și în toate am observat, fără osebire de turci sau creștini, că boala ce predomină prin însele este scabia, în astfel de grad, că dacă aș zice că, într-un sat s-ar găsi 20 oameni care să nu fie atinși de această boală, mi se pare că aș exagera. De la copilul din fașă, și până la octogenar, fără deosebire de sex, toți sunt plini de această boală înaintată atât de mult, încât la o mare parte din trânșii, pe dosul mâinilor, pe abdomen și pe la articulațiuni s-a format o eczemă scabioasă, așa că nu se mai vede de loc pielea. Cauza înaintării, într-un grad atât de desvoltat a acestei boale, este negreșit lipsa de tratament. Insă causa ocasională este necurățenia în care trăiesc, și cu foarte mare greutate se va curăți de scabie această populație și mai ales musulmanii deoarece legea lor nu permite, nici a vedea femeile turce, cu atât mai mult a te apropia de ele, sau a intra in casele lor. Singurul mijloc de a curăți această parte a populației de scabie, fără a fi silit să se lovească obiceiurile lor religioase (la care țin foarte mult) ar fi, de a împărți fiecărei familii în parte, medicamente anti-scabioase (bineînțeles pentru partea feminină) iar medicul, să șadă, în fiecare comună, timpul necesar pentru vindecare, depunând o stăruință neobosită și luând informațiuni de la bărbații lor, despre mersul boalei. A avea în comună primari cu autoritate asupra populațiunei și care să știe limba română, sau a avea un translator. Deși în casa fiecărui turc se găsește o baie, însă aceste băi sunt foarte puțin practicabile, nefiind altceva decât un mic loc, închis cu câteva scânduri în dosul sobei, unde se expune mai mult la recif decât la spălătură și chiar acestea par că le țin mai mult prin obicei, chiar dacă se vor spăla întrânsele, nu se pot spăla decât pe unele părți, dar nici decum tot corpul. Una din cauzele ce face ca populația să trăiască într-o permanentă murdărie este lipsa de pat și scaune din case. Patul și scaunul Turcului este vecinic pământul, pe care unii întind rogojini, ce sunt totdeauna pline cu praf, alții însă nu au nici acestea și șed pe pământul gol./…/.[1]

Citește și:
Jurnal aniversar de Dobrogea. 150: La pas prin istorie (Vl)

Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Comentarii

Jurnal aniversar de Dobrogea 150 La pas prin istorie (Vll)

ABONEAZA-TE la newsletter: