Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
Jurnal aniversar de Dobrogea. 150 La pas prin istorie (Vl)
05 Dec, 2025 17:00
05 Dec, 2025 17:00
05 Dec, 2025 17:00
ZIUA de Constanta
247
Marime text
247
Marime text
La începutul anului 1879, la doar puțin peste o lună de la revenirea acasă, deși neînsemnat, oraşul Constanţa păstra aerul cosmopolit al mozaicului etnic pe care-l adăpostea. Poate de aceea şi erau în funcţiune în acel moment şase consulate: austro-ungar, italian, rus, francez, englez şi german.
Să deschidem filele calendarului pentru lunile ianuarie și februarie ale încercatului an 1879.
1 ianuarie 1879
Se punea în aplicare legea stării civile ce se aplica în țară. Ea prevedea, printre altele: „A se pune în vedere preoților (la creștini), hahamului[1] (la israiliți) că nici un botez, cununie, sau înmormântare nu se va face fără autorizația ofițerului stării civile. Orice naștere trebuie să fie denunțată primăriei de îndată și cel mult până la 3 zile de la naștere, spre a se putea face constatarea ei și înscrie în registrele respective. Orice cununie trebuie să fie anunțată cel puțin cu 25 zile înainte de a se celebra, pentru ca să se poată face publicațiunile prescrise de lege. Orice înmormântare neputându-se face decât după 36 ore de la încetarea din viață, urmează ca de îndată după încetarea din viață a cuiva, părinții, rudele, sau amicii săi să denunțe primăriei.[2]
O înștiințare identică s-a fost trimisă și muftiului de Constanța pentru cultul musulman.
După semnarea Tratatului de la Berlin din 13 iulie 1878, se stabilise ca începând cu 1 ianuarie a anului următor să se diminueze la 3 la sută impozitul pentru produsele agricole, iar taxele pentru mori să fie suprimate complet. [3]
[1]Rabin, termen învechit
[2]SJCAN, fond Primăria Constanța, dosar 1/1878, f. 21,
[3]Ponticus, La Dobroudja, Bucureşti, Imprimeria Luceafărul, 1946, p. 26
6 ianuarie
Ostrov, 6 ianuarie, 1879. Un inspector al statului își deapănă impresiile în ziarul Românul: „Întâmplarea făcând ca să stau de câtva timp în această parte a Dobrogei, îmi permit a vă trimite aceste câteva linii pe care, de credeți că poate interesa pe lectorii stimabilului dv ziar vă rog a le da publicității. Fiindcă vă scriu din Ostrov, încep mai întâi prin a vă spune ce este această localitate. Ostrovul este comună care va deveni peste puțină vreme orășel. Populațiunea este de vreo 300 familii doar române. Am găsit că acest sat va deveni în curând un orășel și iacă de ce. Posițiunea sa este avantagiosă și apoi fiind și reședința administratorului plășii Silistra-nouă, e natural ca emigrații din Silistra să se stabilească aci, de vreme ce Silistra e la o depărtare numai de două ore. Am asistat la instalarea autorităților române în Ostrov. Administratorele a făcut să se țină un Te-Deum pentru Altețele Sale Regale Domnul și Doamna. Am fost foarte surprins când am aflat că încă până la 16 Decembrie, epoca instalării administratorului în Ostrov, acolo la slujba bisericească se pomenea împăratul tuturor Rușilor. Am visitat în această plasă școlile și primăria. Vă mărturisesc că am fost surprins când mai în toate comunele am aflat localuri de școli înființate și frecventate zilnic de un număr de 20 până la 30 școlari de la etatea de 7 ani. Nu îmi pot stăpâni mirarea când văd că până acum n-au primit cărțile trimise din partea guvernului central; afară de aceasta aceste școli au nevoie de o repede organizare sistematică. Vă scriu îmbucurător să văd că mai în toate comunele unde majoritatea poporațiunii este română, întreaga comună vorbește, cântă, simte și că au toți aspirațiuni românești, grație preoților români care se luptară contra fanatismului turcesc și se străduie să conserve simțământul național. Am fost cu totul surprins când, în locul unor preoți inculți, am aflat în clerul român din Dobrogea — deși fără titluri seminariale—preoți instruiți, luminați și demni miniștri ai altarului, oameni demni de respectul cel mai înalt. Clerul român din Dobrogea, prin moralitate, simplicitate și patriotism, a putut lupta atâtea secole cu fanatismul turcesc. Em. Sa Mitropolitul nostru ar face un act de cea mai mare justiție și încuragiare pentru clerul de aci, dacă ar da câteva grade unor preoți, ca preotul Vasile Sachelarie din Ostrov, preotul Dumitru din CernaVoda, și alții despre care autoritățile ar face bine a se ocupa. Aci nu ne aflăm departe de hotarul Bulgariei, necontenit administrația are de lucru cu rău-făcătorii. Pentru onorata noastră cauză, administrația locală nu-i lasă să-și facă trebile, ci-i urmăresc cu zel și neobosire. Zilele trecute, autoritatea a fost înștiințată că un bulgar, anume Lazăr Hristov, îmbrăcat cu o haină ruptă rusească, încins cu o sabie și cu o șapcă rusească în cap, bătea pe Turci și pe Români, le lua banii sub cuvânt de imposit către statul bulgar, fiindcă la frontieră, până astăzi, nu știm nici noi, nici ei cine trebuie să păzească.” [1]
6 ianuarie
Ostrov, 6 ianuarie, 1879. Un inspector al statului își deapănă impresiile în ziarul Românul: „Întâmplarea făcând ca să stau de câtva timp în această parte a Dobrogei, îmi permit a vă trimite aceste câteva linii pe care, de credeți că poate interesa pe lectorii stimabilului dv ziar vă rog a le da publicității. Fiindcă vă scriu din Ostrov, încep mai întâi prin a vă spune ce este această localitate. Ostrovul este comună care va deveni peste puțină vreme orășel. Populațiunea este de vreo 300 familii doar române. Am găsit că acest sat va deveni în curând un orășel și iacă de ce. Posițiunea sa este avantagiosă și apoi fiind și reședința administratorului plășii Silistra-nouă, e natural ca emigrații din Silistra să se stabilească aci, de vreme ce Silistra e la o depărtare numai de două ore. Am asistat la instalarea autorităților române în Ostrov. Administratorele a făcut să se țină un Te-Deum pentru Altețele Sale Regale Domnul și Doamna. Am fost foarte surprins când am aflat că încă până la 16 Decembrie, epoca instalării administratorului în Ostrov, acolo la slujba bisericească se pomenea împăratul tuturor Rușilor. Am visitat în această plasă școlile și primăria. Vă mărturisesc că am fost surprins când mai în toate comunele am aflat localuri de școli înființate și frecventate zilnic de un număr de 20 până la 30 școlari de la etatea de 7 ani. Nu îmi pot stăpâni mirarea când văd că până acum n-au primit cărțile trimise din partea guvernului central; afară de aceasta aceste școli au nevoie de o repede organizare sistematică. Vă scriu îmbucurător să văd că mai în toate comunele unde majoritatea poporațiunii este română, întreaga comună vorbește, cântă, simte și că au toți aspirațiuni românești, grație preoților români care se luptară contra fanatismului turcesc și se străduie să conserve simțământul național. Am fost cu totul surprins când, în locul unor preoți inculți, am aflat în clerul român din Dobrogea — deși fără titluri seminariale—preoți instruiți, luminați și demni miniștri ai altarului, oameni demni de respectul cel mai înalt. Clerul român din Dobrogea, prin moralitate, simplicitate și patriotism, a putut lupta atâtea secole cu fanatismul turcesc. Em. Sa Mitropolitul nostru ar face un act de cea mai mare justiție și încuragiare pentru clerul de aci, dacă ar da câteva grade unor preoți, ca preotul Vasile Sachelarie din Ostrov, preotul Dumitru din CernaVoda, și alții despre care autoritățile ar face bine a se ocupa. Aci nu ne aflăm departe de hotarul Bulgariei, necontenit administrația are de lucru cu rău-făcătorii. Pentru onorata noastră cauză, administrația locală nu-i lasă să-și facă trebile, ci-i urmăresc cu zel și neobosire. Zilele trecute, autoritatea a fost înștiințată că un bulgar, anume Lazăr Hristov, îmbrăcat cu o haină ruptă rusească, încins cu o sabie și cu o șapcă rusească în cap, bătea pe Turci și pe Români, le lua banii sub cuvânt de imposit către statul bulgar, fiindcă la frontieră, până astăzi, nu știm nici noi, nici ei cine trebuie să păzească.” [1]
[1]Romanulu, 23, ianuarie 6, 1879
13 ianuarie 1879
Primăria încheie un contract pe trei luni pentru închirierea morii cu cai, proprietatea comunei, cu cetăţeanul Minas care deţinuse această moară şi înainte de 23 noiembrie 1878, dar până la 31 decembrie 1878 nu mai plătise chirie. [1]
De altfel, această moară este cuprinsă în lista de inventar cu toate „ecaretele comunale aflate în comuna Kiustenge” la data preluării administraţiei de către autoritatea românească: două magazii alăturea cu geamia cea veche, din care una transformată în moară cu cai şi cealaltă dărâmată”. Ce mai cuprindea lista cu toate „ecareturile” comunale? Un grajd pe strada Traian, alături de arestul judeţean, o casă alăturea cu arestul şi vis-a vis de proprietatea dlui Augneanof în care urma să se instaleze Primăria, două magazii de piatră pe strada fântânei, vis-a vis de hotel Europa şi hotel Ancora, grădina de la marginea oraşului cu bufetul său transformat în cafenea, o baracă pentru vânzarea de zarzavat, vis-à-vis de hanul Hagi Stoian, lângă piaţa mică, două grădinării de zarzavat la marginea oraşului. Acestea erau toate proprietăţile aparţinând comunei şi pentru care semnează ajutorul de primar Ali Cadâr.[2]
Din memoriile lui George Auneanu, funcționar public: „Conf. dispoziţiilor Ministerului de Finanţe, la începutul anului 1879, am procedat la facerea recensământului fiscal, având în comisiune şi pe Hafuz Regep, operaţiune care s-a efectuat pe întindere de la port toate străzile, până la actualul local de poştă, unde erau piaţa şi oborul, deosebit strada «Cărămidari», (pe atunci foarte populată, apoi surpată de mare) şi locuinţele mici ale căilor ferate (engleze) în care locuiau foarte mulţi funcţionari români, astăzi dărâmate şi locul transformat într-un mic parc.
Pe locurile din jurul unde se găseşte azi Divizia 9-a, erau numai râpe locuite de ţigani turciţi (foarte săraci) şi considerate ca periferie a oraşului, fără importanţă, iar în partea de răsărit, era cimitirul creştin şi israilit, apoi litoralul mării.
Băile erau sub malul Tribunalului de astăzi.
În actuala grădină de sus, numită pe turceşte „Beledie” era pustiu şi se vânau prepeliţe. Acolo am făcut cunoştinţă cu sublocot. Prezan (actual Mareşal) care lucra la topografia oraşului sub conducerea Căpit. Gr. Crăinicianu (cumnatul său) devenit general.
Comercianţi, cu prăvălii mai de seamă erau: „Dgeaburov, Bercovici, L. Lascaridi, Vuteras, Rondos, Luzi, Sol. Iafet, Miliaresi, Ralea Frangopolu, Hrisicos şi fraţii Violaos, toţi autohtoni.”[3]
15 ianuarie 1879
Prefectul Remus Opreanu îi transmitea primarului orașului Kiustenge decizia prin care a dat nume câtorva străzi din peninsulă: „Am onoarea a vă aduce la cunoștință că străzii care pleacă din curbatura Străzii Romane și trecând pe dinaintea caselor domnului Economu, oprindu-se pe malul mării, la far, spre nord-vest, îi dăm numele „Strada Farului“. Iar străzii care pornește din Bulevardul Elisabeta Doamna, între casele domnilor Senac și Ion Poenaru Bordea, trece pe dinaintea magaziei ocupate actualmente de trupele de călărași și artilerie și se oprește în Strada Romană, îi dăm numele „Strada Călărașilor“.
Comunicându-vă acestea, vă rog să binevoiți a lua de urgență măsurile necesare pentru întocmirea tabelelor și așezarea lor în locurile cuvenite.
Primiți, domnule primar, încredințarea considerației mele”.[4]
Cel dintâi recensământ românesc din 1879 ne prezintă o Constanţă bizară: 3.000 suflete autohtone, (cu armată şi funcţionari, 4.530 suflete), 49 străzi, 569 case, 46 lămpi de petrol şi, în singura ei piaţă, opt bănci de scânduri.”[5]
19 ianuarie 1879
Maria Rosetti, prima femeie gazetar din România, a fost puternic implicată în evenimente caritabile: în perioada 1866 – 1867, a ajutat la strângerea de fonduri pentru combaterea foametei, iar în 1877, după ce România şi-a dobândit independenţa, a înfiinţat și administrat spitalele din Turnu Măgurele şi Craiova, a organizat şi condus un spital de campanie la sud de Dunăre şi a înfiinţat „Comitetul Femeilor”, cu ajutorul căruia a reuşit să strângă fonduri substanţiale pentru armată şi spitale.După închiderea spitalului de la T. Măgurele, Maria C. Rosetti a oferită serviciului sanitar al armatei, pentru armată și pentru suferinzii din Dobrogea, medicamentele și obiectele ce se aflau în depozitul acelui spital.[6]
20 ianuarie 1879
13 ianuarie 1879
Primăria încheie un contract pe trei luni pentru închirierea morii cu cai, proprietatea comunei, cu cetăţeanul Minas care deţinuse această moară şi înainte de 23 noiembrie 1878, dar până la 31 decembrie 1878 nu mai plătise chirie. [1]
De altfel, această moară este cuprinsă în lista de inventar cu toate „ecaretele comunale aflate în comuna Kiustenge” la data preluării administraţiei de către autoritatea românească: două magazii alăturea cu geamia cea veche, din care una transformată în moară cu cai şi cealaltă dărâmată”. Ce mai cuprindea lista cu toate „ecareturile” comunale? Un grajd pe strada Traian, alături de arestul judeţean, o casă alăturea cu arestul şi vis-a vis de proprietatea dlui Augneanof în care urma să se instaleze Primăria, două magazii de piatră pe strada fântânei, vis-a vis de hotel Europa şi hotel Ancora, grădina de la marginea oraşului cu bufetul său transformat în cafenea, o baracă pentru vânzarea de zarzavat, vis-à-vis de hanul Hagi Stoian, lângă piaţa mică, două grădinării de zarzavat la marginea oraşului. Acestea erau toate proprietăţile aparţinând comunei şi pentru care semnează ajutorul de primar Ali Cadâr.[2]
Din memoriile lui George Auneanu, funcționar public: „Conf. dispoziţiilor Ministerului de Finanţe, la începutul anului 1879, am procedat la facerea recensământului fiscal, având în comisiune şi pe Hafuz Regep, operaţiune care s-a efectuat pe întindere de la port toate străzile, până la actualul local de poştă, unde erau piaţa şi oborul, deosebit strada «Cărămidari», (pe atunci foarte populată, apoi surpată de mare) şi locuinţele mici ale căilor ferate (engleze) în care locuiau foarte mulţi funcţionari români, astăzi dărâmate şi locul transformat într-un mic parc.
Pe locurile din jurul unde se găseşte azi Divizia 9-a, erau numai râpe locuite de ţigani turciţi (foarte săraci) şi considerate ca periferie a oraşului, fără importanţă, iar în partea de răsărit, era cimitirul creştin şi israilit, apoi litoralul mării.
Băile erau sub malul Tribunalului de astăzi.
În actuala grădină de sus, numită pe turceşte „Beledie” era pustiu şi se vânau prepeliţe. Acolo am făcut cunoştinţă cu sublocot. Prezan (actual Mareşal) care lucra la topografia oraşului sub conducerea Căpit. Gr. Crăinicianu (cumnatul său) devenit general.
Comercianţi, cu prăvălii mai de seamă erau: „Dgeaburov, Bercovici, L. Lascaridi, Vuteras, Rondos, Luzi, Sol. Iafet, Miliaresi, Ralea Frangopolu, Hrisicos şi fraţii Violaos, toţi autohtoni.”[3]
15 ianuarie 1879
Prefectul Remus Opreanu îi transmitea primarului orașului Kiustenge decizia prin care a dat nume câtorva străzi din peninsulă: „Am onoarea a vă aduce la cunoștință că străzii care pleacă din curbatura Străzii Romane și trecând pe dinaintea caselor domnului Economu, oprindu-se pe malul mării, la far, spre nord-vest, îi dăm numele „Strada Farului“. Iar străzii care pornește din Bulevardul Elisabeta Doamna, între casele domnilor Senac și Ion Poenaru Bordea, trece pe dinaintea magaziei ocupate actualmente de trupele de călărași și artilerie și se oprește în Strada Romană, îi dăm numele „Strada Călărașilor“.
Comunicându-vă acestea, vă rog să binevoiți a lua de urgență măsurile necesare pentru întocmirea tabelelor și așezarea lor în locurile cuvenite.
Primiți, domnule primar, încredințarea considerației mele”.[4]
Cel dintâi recensământ românesc din 1879 ne prezintă o Constanţă bizară: 3.000 suflete autohtone, (cu armată şi funcţionari, 4.530 suflete), 49 străzi, 569 case, 46 lămpi de petrol şi, în singura ei piaţă, opt bănci de scânduri.”[5]
19 ianuarie 1879
Maria Rosetti, prima femeie gazetar din România, a fost puternic implicată în evenimente caritabile: în perioada 1866 – 1867, a ajutat la strângerea de fonduri pentru combaterea foametei, iar în 1877, după ce România şi-a dobândit independenţa, a înfiinţat și administrat spitalele din Turnu Măgurele şi Craiova, a organizat şi condus un spital de campanie la sud de Dunăre şi a înfiinţat „Comitetul Femeilor”, cu ajutorul căruia a reuşit să strângă fonduri substanţiale pentru armată şi spitale.După închiderea spitalului de la T. Măgurele, Maria C. Rosetti a oferită serviciului sanitar al armatei, pentru armată și pentru suferinzii din Dobrogea, medicamentele și obiectele ce se aflau în depozitul acelui spital.[6]
20 ianuarie 1879
[1] SJCAN, fond primăria Constanţa, dosar 5, fila 9, 1879
[2] Idem, dosar 5, fila 19.
[3]Auneanu, George, Amintiri asupra trecutului „Küstendge – Constanţa”: 19 – 23 noiembrie 1878, Constanţa, Tip. „Speranţa”, 1937
[4] SJCAN, fond Primăria Constanța, dosar 9/1879, fila 106
[5]Bănuţ ,A.P., „Ion Bănescu. Un progresist dobrogean”, manuscris aflat în colecţiile Bibliotecii judeţene Constanţa,
Presa națională urmărea atentă fenomenele etnografice și sociale din Dobrogea aflată în schimbare. Printre cei mai atenți asupra problemelor românești sunt francezii. Publicația „La République francaise” aprecia politica guvernului român și articolul este preluat în ziarul Românu: „Românii, luând în stăpânire Dobrogea, dă probe către musulmanii tătari și turci din acea regiune, de o realitate și de o generozitate mai presus de orice laudă. În loc de a-i spolia, de a-i deposeda, cum, vai!, s-a făcut la nordul Balcanilor, atâtor nefericiți țărani a căror crimă e că au făcut parte din casta dominantă, el le-a înapoiat pământurile, pe care le luaseră a doua zi după învingerea Turcilor diferiți răufăcători.
Nemulțămiți cu acest act de dreptate, care este asemenea și un act de politică luminată, ei garantează siguranța mahometanilor și sunt pe cale de a le acorda, în administrațiunea locală, o parte proporțională cu numărul lor. Noi felicităm România pentru inteligența și agera ei imparțialitate. Ea face să tacă orice prejudiție religioasă, lucru foarte rar în Orient, pentru a-și concilia o poporațiune inofensivă și laboriosă, în loc de a o da afară cu brutalitate. Ea se pune mai presus de ura de rasă și de religiune; de ce acest exemplu nu e imitat și de vecinii săi slavi! Din 800 000 musulmani stabiliți deja în Cadrilater, mai rămăseseră abia 80 000 și acestă tristă emigrare n-a fost, trebuie s-o recunoaștem, nici de cum de bună voie. Ea a fost provocată prin vexațiunile cele mai nelegitime, prin amenințări, prin violențe. Aceasta se dovedește în destul prin ceea ce se petrece în Dobrogea; în loc de a fugi, musulmanii s-au întors la vechile lor locuințe. Și chiar cei de pe fruntaria bulgară îi urmează, în loc de a se duce spre Constantinopole. „Purtarea guvernului român e cu atât mai meritorie în această împrejurare, cu cât ea a trebuit neapărat să facă nemulțămiri și să provoce numeroase ure. Proprietățile musulmane părăsite erau ocupate de bulgari, care le-au înapoiat legitimilor lor proprietari cu atât ii mai mare părere de rău cu cât nu erau ale lor”.[1]
21 ianuarie 1879
„Monitorul” publică regulamentul de administrațiune publică pentru organizarea închisorilor din Dobrogea.
[1]Romanulu,23,20 ianuarie 1879
Primul obor al Constanței
1 februarie 1879
Primul raport despre starea sănătății populației din Dobrogea publicat în presa centrală: „Unii medici militari români din Dobrogea ne adresează următoarele rânduri : A fi medic militar este a îndeplini dubla datorie de frate al societății civile și de frate al familiei militare, acesta din urmă, prin abnegațiune și bravură a ridicat numele românesc și e de prisos să mai vorbesc de ea, voi spune însă faptele care ne fac onoare și care corespund aspirațiunilor poporului Român. Suntem puțini la număr, calitatea intelectuală nu ne lipsește și, cât țara va fi cârmuită de principiile progresului, Europa întreagă ne va da stima și considerațiunea ei. Ajuns în Dobrogea, am fost adânc mișcat, când, nu de la un individ, ci de la un mare număr de persoane, am aflat, și apoi am constatat prin mine însumi, că populațiunea rurală a Dobrogei, din punct de vedere al sănătății, era pusă la uitare. Era destul pentru guvernul ce avea ca dările să se împlinească, și el nu se interesa de loc de cel ce se găsea pe patul de suferință. Am trecut la Hârșova cu farmacia regimentului, aprovisionată pentru 3 luni, destul să afle populațiunea că avem leacuri și pe dată a cerut ajutorul medical, căci era bântuită de friguri. Care fu mirarea locuitorilor să vadă, pe lângă că nu pomeniseră de când viețuiau ca să vie cineva să le dea medicamente, dară chiar să obție medicamente gratis? Deși nu aveam o autorisațiune specială, doar a inspectorului general Davila, aci, ca și la Gruia, cu ordinul No. 6194 primit în Cernavoda, m-a autorisat a trata populațiunea dobrogeană cu medicamente, și doamna Rosetti, în această ocasiune ca și în război, n-a lipsit să trimită, prin d. dr. Davila, medicamente și obiecte de pansament cel puțin pentru tratarea a 300 bolnavi; există un registru aparte de medicamentele distribuite populațiunei dobrogene de la Hârșova, Topalu, Seimenii Mari și Mici, Cernavoda, Cochirleni, Medgidie, Rasova, Aleman, Kurgun, Beilic, Lipnița, Gîrliciu, Galicea și Canlia”.[1]
4 februarie 1879
Un fost deputat de Ismail, ajuns în Tulcea, pe nume Vamali, trimite presei un comentariu despre starea localității așa cum se prezintă aceasta la doar două luni de la revenirea provinciei la viață românească. „Voi începe prin a declara că nimic nu se poate imputa, pentru moment, guvernului român în privința organizațiunii generale, cu care el a crezut și, mai nemerit și mai potrivit cu greutățile timpului în care se află, a dota pe această nouă provincie a României, împărțirea ei în trei județe cu mai multe arondismente, organizarea justiției pusă mai cu deosebire la îndemâna populațiunii rurale, și diferite alte disposițiuni./…/ Și dacă această organisațiune are fiece defecte, acesta nu poate opri ca o aplicațiune bună și dreaptă să facă a nu se simți aceste lipsuri, care mai târziu se vor îndrepta./…/de la venirea autorităților române în Dobrogea, toți funcționarii, de la cel mai mare până la cel mai mic, au căutat să-și facă datoria după cum fiecare și-a înțeles misiunea.”[2]
Primul obor al Constanței
1 februarie 1879
Primul raport despre starea sănătății populației din Dobrogea publicat în presa centrală: „Unii medici militari români din Dobrogea ne adresează următoarele rânduri : A fi medic militar este a îndeplini dubla datorie de frate al societății civile și de frate al familiei militare, acesta din urmă, prin abnegațiune și bravură a ridicat numele românesc și e de prisos să mai vorbesc de ea, voi spune însă faptele care ne fac onoare și care corespund aspirațiunilor poporului Român. Suntem puțini la număr, calitatea intelectuală nu ne lipsește și, cât țara va fi cârmuită de principiile progresului, Europa întreagă ne va da stima și considerațiunea ei. Ajuns în Dobrogea, am fost adânc mișcat, când, nu de la un individ, ci de la un mare număr de persoane, am aflat, și apoi am constatat prin mine însumi, că populațiunea rurală a Dobrogei, din punct de vedere al sănătății, era pusă la uitare. Era destul pentru guvernul ce avea ca dările să se împlinească, și el nu se interesa de loc de cel ce se găsea pe patul de suferință. Am trecut la Hârșova cu farmacia regimentului, aprovisionată pentru 3 luni, destul să afle populațiunea că avem leacuri și pe dată a cerut ajutorul medical, căci era bântuită de friguri. Care fu mirarea locuitorilor să vadă, pe lângă că nu pomeniseră de când viețuiau ca să vie cineva să le dea medicamente, dară chiar să obție medicamente gratis? Deși nu aveam o autorisațiune specială, doar a inspectorului general Davila, aci, ca și la Gruia, cu ordinul No. 6194 primit în Cernavoda, m-a autorisat a trata populațiunea dobrogeană cu medicamente, și doamna Rosetti, în această ocasiune ca și în război, n-a lipsit să trimită, prin d. dr. Davila, medicamente și obiecte de pansament cel puțin pentru tratarea a 300 bolnavi; există un registru aparte de medicamentele distribuite populațiunei dobrogene de la Hârșova, Topalu, Seimenii Mari și Mici, Cernavoda, Cochirleni, Medgidie, Rasova, Aleman, Kurgun, Beilic, Lipnița, Gîrliciu, Galicea și Canlia”.[1]
4 februarie 1879
Un fost deputat de Ismail, ajuns în Tulcea, pe nume Vamali, trimite presei un comentariu despre starea localității așa cum se prezintă aceasta la doar două luni de la revenirea provinciei la viață românească. „Voi începe prin a declara că nimic nu se poate imputa, pentru moment, guvernului român în privința organizațiunii generale, cu care el a crezut și, mai nemerit și mai potrivit cu greutățile timpului în care se află, a dota pe această nouă provincie a României, împărțirea ei în trei județe cu mai multe arondismente, organizarea justiției pusă mai cu deosebire la îndemâna populațiunii rurale, și diferite alte disposițiuni./…/ Și dacă această organisațiune are fiece defecte, acesta nu poate opri ca o aplicațiune bună și dreaptă să facă a nu se simți aceste lipsuri, care mai târziu se vor îndrepta./…/de la venirea autorităților române în Dobrogea, toți funcționarii, de la cel mai mare până la cel mai mic, au căutat să-și facă datoria după cum fiecare și-a înțeles misiunea.”[2]
Tulcea morilor de vânt
12 februarie 1879
Nici nu s-a instalat bine administrația română în Dobrogea și a apărut problema bugetelor: „Venind la a doua interpelare, în privința bugetului Dobrogei, zici că i se înveselește inima că el se soldează cu un excedent de 134.000 lei. Negreșit, acest buget e cuvenit a desminți celor ce s-au îndoit despre resursele financiare ale Dobrogiei. Ei și alții se temeau că va trebui să cheltuim din pungă; dar ni s-a spus că Dobrogea produce și acum provincia ne dă excedente. Se vedem însă dacă ministrul n-a căzut în păcatul umflării bugetelor. Venitul principal e al vămilor, în suma de 2 mii. Probabilitatea nu poate admite această evaluare. Avut-a d. ministru grijă la evaluare? Nu, deci nu ne poate servi de bază decât populația. Când am ocupat Dobrogea erau în ea 80 mii locuitori; acum poate să avem 120 mii. Dacă pentru 4—5 mii. locuitori vamele dau pe an 7—8 milioane, cum pentru Dobrogea poate da 2 milioane? Apoi, în Dobrogea e viața mai simplă decât la noi și de unde să scoată aceste 2 milioane? Cred că e greșit cu vămile; vămile în Dobrogea nu pot produce decât 200 mii. Va zice d. ministru că a văzut ce-i produce portul Kiustenge, și după această estimare a fixat venitul. Dacă intră multă marfă prin Dobrogea, trebuie să știm cine consumă acea marfă. D-sa crede că ea intră în țară și prin urmare trebuie a scade în proporțiune venitul vamal propriu țării. De aceea, crede că evaluarea e exagerată. Dobrogea având un buget deosebit, toate cheltuielile aferente ei, trebuie plătite din bugetul ei. O divisiune română ocupă Dobrogea și cheltuielile ei trebuie a fi plătite din bugetul Dobrogei. Când în Dobrogea e o divisiune și în toată țara 10, 15 mii oameni, trebuie ca și cheltuielile cu armata să se împartă în proporțiune, înscriindu-se în bugetul Dobrogei sumele pentru întreținerea oștirii ce o ocupă, sume ce ar fi rămasă la economii, decă nu s-ar fi ocupat Dobrogea”.[1]
14 februarie 1879
O corespondeță din Tulcea publicată în ziarul „Românulu” sub semnătura anonimului Horia.„Tulcea. Am visitat școlile române din Măcin și Tulcea; cea dintâi este condusă de neobositul părinte Bălășescu, dar este așa de săracă că nu se poate deschide a doua clasă elementară din causa lipsei de mijloace. În Tulcea esistă patru clase elementare sub direcțiunea bunului patriot Adrian, și tot atâtea clase de fete sub direcțiunea unei profesoare din Iași, al cărei nume îmi scapă din memorie. Am rămas mulțumit de progresul elevilor și al elevelor. O singură dorință am de exprimat. Toate aceste școli sunt sărace și numai Dumnezeu știe prin ce sacrificii s-au putut susține până acum. Datorăm recunoștință acestor profesori, adevărați apostoli ai Românismului, și voi să sper că ministrul instrucțiunii publice își va face datoria. Dacă aceste focare de lumină sunt ele de ajuns? Trebuie să deschidem școli române în toate comunele, trebuie deschis un liceu în Tulcea și o școală comercială tot aci, ori în Constanța. Dobrogenii sunt un popor bun, prin școală și o bună administrațiune, vom face din ei loiali și adevărați cetățeni români. În centrul orașului, Românii de aci ridicară o mare biserică, care din causa lipsei de miijloace nu s-a putut termina. Este trist a vedea catedrala română în această stare. Atragem asupra acestui fapt atențiunea ministrului de culte. Poporațiunea actuală a țării este mică în raport cu întinderea teritoriului; din astă considerațiune coloniile italiane sunt o necesitate de actualitate, cel puțin aceasta e părerea mea individuală. Dacă aceste colonii se vor aduce, ar fi bine să se aleagă dintre locuitorii Lombardo-Veneției și Piemontului. Este absolut necesară aci înrădăcinarea unui riguros element latin. Ideea mea asupra acestei țări o rezum în aceste cuvinte: Dobrogea este o țară a viitorului”.[2]
16 februarie 1879
„Constantinopol. Guvernul român, răspunzând Rusiei, constată că delimitarea între Bulgaria și Dobrogea e definitivă, deoarece a fost semnată în unanimitate de către membrii Comisiunii europene, afară de comisarul rus. Fruntariile, astfel cum sunt trase, constituie un minimum, fiind bine înțeles că România ceruse Silistra. Cabinetul din București se rezema pe Tratatul din Berlin, spre a refuza revizuirea lucrării comisiunii de delimitare, pe care a cerut-o Rusia, și explică luarea în posesiune a fortului de apărare a Silistrei, Arab Tabia prin necesitatea de-a face să se ocupe fruntariile, din causa contrabandei care se făcea, precum și a cordonului sanitar care trebuia înființat. Cedarea hotarului către Rusia nu s-a efectuat încă”.[3]
Despre acest diferend privind fruntariile Dobrogei, stabilite de Comisia europeană prin Tratatul de la Berlin un excelent material găzduit de Ziua de Constanța, sub semnătura col. Remus Macovei.[4]
[1]Romanulu,23, 12 februarie 1879
[2]Romanulu, 23, 21 februarie 1879
[3]Romanulu,23, 5 februarie 1879
[4] https://www.ziuaconstanta.ro/stiri/invitati/citestedobrogea-arab-tabia-conflictul-militar-romano-rus-evitat-in-ultima-clipa-galerie-foto-775072.html
17 februarie 1879
Comunitatea bulgară din Kiustenge informează Primăria în privinţa localului de şcoală al etnicilor bulgari: „Localul de şcoală a comunităţii bulgare din acest oraş fiind sub servitutea moscheii musulmane ( geamii şerif vacufii) încă de mult ne-am înţeles cu eforii acelei servituţi prin dl Hafus Regep efendi, de la care am obţinut autorizaţia spre a avea acel local ca şcoală.”[1]
18 februarie 1879
Este inaugurată prima școală românească din Constanța, în prezența prefectului Remus Opreanu, a primarului Antonio Alexandridi, a celorlalți reprezentanți ai puterii locale. Au fost înscriși peste 100 elevi, fiind cunoscută sub numele de Şcoala primară de băieţi nr.1, strada Traian. Prima lecţie din abecedarul pentru învăţarea limbii române a fost predată de institutorul Constantin Petrescu, dascăl cu experienţă didactică încă din timpul stăpânirii otomane. Pe lângă această şcoală a funcţionat chiar de la aceeaşi dată şi o şcoală pentru adulţi în care acelaşi Costache Petrescu preda cunoştinţe de limba română.
Ministerul de interne a fost înștiințat despre acest eveniment al Constanței: „Am onoarea a comunica că, ieri, am încunosciințat pe d. ministru al instrucțiunii despre deschiderea solemnă a școalei din Kiustengea. A fost o adevărată sărbătoare. Astfel, la Mangalia, Hârșova și Kiustenge, astăzi funcționeză regulat școlile publice române. Vor prospera, căci ne vom ocupa zilnic de dânsele. Continuu a lucra ca să facem în scurt timp posibile școlile rurale, am cerut chiar 7 învățători rurali. Semnează Prefect, R. Oprean.”[2]
24 februarie 1879
Prin Înaltul Decret Regal nr. 350 Ion Bănescu este numit în postul de subrevizor școlar pentru școlile din Dobrogea, cu onorariu de lei 200 și 150 diurnă pe lună, după buget.
[1] Arhivele statului Constanţa, fond Primărie, dosar 5/1879, fila 44
[2] Din tezaurul documentar dobrogean, 1988,p.63
În adresa către acesta se specifica:„Această numire fiind considerată cu începere chiar de la data acesteia, sunteți invitat a grăbi de a pleca imediat la post. Partea ce va cuprinde circumscripția dv este întreg districtul Kuistenge și plasa Silistra Nouă din districtul cu același nume.
Comunicându-vă dar această dispozițiune, vă înaintez și tabela de școlile înființate până acum în circumscripția dv și de personalul didactic numit la dânsele spre a lua la cunoștință, angajându-vă, Domnule sub-revizor, ca uzând de toată inteligența și activitatea dv. și prin concursul administrației locale, care sunt sigur că nu vă va lipsi, să faceți a se înființa și funcționa cu o oră mai înainte școlile publice românești în toată circumscripția dv., mai cu seamă în comunele cele mai populate, arătând Ministerului la cazuri urgente, chiar telegrafic, măsurile ce veți crede necesare a se lua în atingerea acestui scop.[1]
Despre Aurelia Lăpuşan
Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadruuniversitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri post universitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din listasa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în co autorat cu Ștefan Lăpușan.
Citește și:
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp
Comentarii
