Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
23:40 21 07 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Istoria Dobrogei - Bibliografie Ovidiu (sec. I î. H. - sec. I d. H.) - „Tristele” (Cărțile I, II, III)

ro

30 Sep, 2023 16:29 3241 Marime text


Marele poet roman Publius Ovidius Naso  (43 î. H. Sulmona/Italia – Tomis 17 d. H. ) a fost exilat în anul 8 d. H. în portul Tomis de către împăratul Augustus (30 î. H. – 14 d. H.), din motive neclare. El a fost nevoit să trăiască în colonia greacă până la sfârșitul vieții, exprimându-și starea de spirit în volumele lirice „Tristele” (cinci cărți), „Scrisori din Pont” și „Ibis”. (ed. G. Ștefan)
 
Cartea I
În capitolul 2, autorul considera că Tomisul, așezat pe litoral vestic al Mării Negre, era situat la capătul lumii civilizate: „83-85 Sunt silit să ating țărmurile sălbatice ale Pontului Stâng / Mă plâng că fuga mea din patrie este atât de înceată. / Spre a vedea pe tomitanii așezați în nu știu ce colț al lumii,”

În capitolul 5, poetul explică exilul său prin faptul că îl supărase pe împărat: „61-62. După ce am străbătut mări îndepărtate, pe sub atîtea stele, /am fost adus pe meleagurile îndepărtate ale geţilor  de mânia cezarului .” Numele lui Cezar a fost adoptat de toți succesorii săi la conducerea statului roman pentru a-și legitima puterea, devenind sinonim cu cel de împărat.
În capitolul 8, autorul revine la caracterul neprimitor al locului de exil: „39-40 ci între stâncile de pe malul stâng al Pontului / și pe culmile sălbatice din Sciția și Sarmația.”
 
La capitolul 10, istoricul G. Ștefan (1899-1980) notează că Ovidiu a părăsit în Tracia corabia cu care plecase de la Roma și și-a continuat drumul spre Tomis pe cale terestră: „13-14. Mă rog şi acum să treacă [corabia] în siguranţă prin gurile Pontului celui întins / Şi să intre în apele geţilor, către care trebuie să se îndrepte.”
Tot în capitolul 10, poetul indică drumul urmat de vas în Marea Neagră: „37-42 Apoi să treacă pe lângă porturile Mesembria [Nesebăr/Bulgaria] și Odessos [Varna/Bulgaria]  și cetatea / care poartă numele tău, o, Bacchus  / și pe lângă aceea [Callatis] în care se spune că și-au așezat larii [zeii casei]/ cei care au părăsit zidurile Alcathoei și erau rătăcitori. / De la ei să ajungă nevătămată la cetatea milesiană [Tomis] / unde m-a trimis în surghiun mânia unui zeu [August] ofensat. ” Pentru a-și consolida legitimitatea puterii, conducătorii statului roman care i-au succedat lui Cezar și-au asumat și un caracter divin.

Editorul G. Ștefan notează că cetatea care purta numele zeului Bachus (numele latin) era Dionysopolis (numele grec) [Balcic/Cadrilater-Bulgaria], că Alcathoe era alt nume al cetății Megarei, metropola Callatisului/Mangalia, și că Miletul de pe litoralul egeic al Asiei Mici era metropola Tomisului/Constanța.



În capitolul 11, poetul recunoaște că specificul sălbatic al regiunii maritime în care fusese exilat îi influența negativ stilul literar: ,31-42. Ţărmul stâng [al Pontului – notă G. Ș.] este barbar şi deprins cu prădăciunile lacome:
omorul, măcelurile şi războaiele sunt veşnice aici.
Marea [Neagră] este agitată de valuri în timpul iernii,
dar inima-mi din piept este şi mai tulburată decît însăşi marea.
De aceea, cititorule nevinovat, trebuie să mă ierţi şi mai mult
că versurile acestea sunt
mai prejos de aşteptările tale, cum şi sunt de fapt.
Acestea nu le-am scris în grădinile mele [de la Roma], ca odinioară,
şi nici tu, pătuşorul meu drag, cu care eram obişnuit, nu-mi odihneşti trupul.
Sunt aruncat încoace şi încolo deasupra unei genuni sălbatice, cu neguri şi lumină puţină,
unde însăşi hârtia este bătută de apele întunecate ale mării,
Furtuna neînduplecată se luptă cu mine şi este înfuriată că îndrăznesc
să scriu sub ameninţările ei năpraznice.”
 
Cartea II

În versurile 187-206 poetul îl imploră pe împărat să-l exileze mai aproape de Roma, arătând că se afla permanent sub amenințarea barbarilor de la frontiera dunăreană a imperiului, unde și clima Mării Negre era extrem de nefavorabilă: ”Sufăr îngrozitor, aruncat fiind în mijlocul unor duşmani.
Nimeni nu este surghiunit mai departe de patrie decît mine.
Numai eu am fost trimis la gurile Istrului cu şapte braţe
şi mă chinuiesc în zona îngheţată a fecioarei din Parrhasia constelația [Carul Mare – n. G. Ș.].
Iazigii, colhii, gloata meterilor şi geţii
cu greu pot fi opriţi de apele Dunării.
Au fost şi alţii surghiuniţi de către tine pentru vină mai grea,
dar nimănui nu i s-a dat un loc mai îndepărtat decît mie.
Dincolo de locul acesta nu-i altceva decît frig, duşmani
şi apa mării, care îngheaţă, înţepenită de ger.
Pînă aici se întinde stăpânirea romană pe ţărmul stâng al Pontului Euxin:
ţinuturile vecine le stăpânesc bastarnii şi sarmaţii.
Regiunea aceasta a intrat foarte de curând sub jurisdicţia ausonică [romană] şi cu greu
se menţine la marginea împărăţiei tale.
De aceea, te rog, te implor, trimite-mă într-un loc mai sigur,
să nu-mi fie răpită şi liniştea o dată cu patria,
să nu mă tem de neamurile pe care abia le poate opri Istrul,
să nu fiu luat prizonier de către duşman, eu cetăţeanul tău.
Legile sfinte nu îngăduie ca cineva născut din sânge latin
să îndure lanţurile barbarilor, cît timp trăiesc împăraţii.”
Istoricul Gh. Ștefan notează că litoralul vestic al Mării Negre era administrat de o praefectura orae maritimae, subordonată inițial provinciei Macedonia. Din versurile de mai sus, scrise probabil în anul 9 î. H., rezultă anexiunea regiunii de către romani avusese loc cu puțin timp înainte de sosirea lui Ovidiu la Tomis.



Cartea III
În capitolul 2, Ovidiu numește Sciția regiunea în care se afla:, „1-2 Așadar mi-a fost dat să văd Sciția / și ținuturile care se găsesc sub axa lui Lycaon.”
Contemporanul său grec Strabon explica în capitolul 4 din Cartea VII a marii sale lucrări „Geografia” că migrația unor sciți la sud de Dunăre a determinat denumirea acestei zone Sciția Mică.

În capitolul 3 Ovidiu subliniază că ținutul neprielnic al exilului i-a afectat chiar sănătatea: „5-10. „Te gândeşti care este starea mea sufletească, cînd zac într-un ţinut aspru,
printre sarmaţi şi geţi?
Nu suport nici clima, nu m-am putut obişnui nici cu apa
şi, nu ştiu de ce, nici pământul nu-mi place.
N-am o locuinţă potrivită şi nici hrană folositoare unui bolnav,
Nu există nimeni aici care să-mi uşureze suferinţa cu ajutorul artei lui Apollo [medicina – n. G. Ș:],”
Editorul G. Ștefan notează că, deși poetul are tendința de a-și exagera noua situație pentru a-i impresiona pe cititorii din Roma mediteraneeană, informațiile sale despre clima Dobrogei concordă cu datele moderne, citând în acest scop articolul Clima Dobrogei (1928) a geografului Constantin Brătescu.
 


În capitolul 8, poetul își exprimă speranța că Augustus își va schimba decizia, plângându-se că geografia și populația nefavorabile ale locului de exil îi produceau numai suferințe care îl duceau cu gândul la moarte: „21-23. Eu îi cer cel puțin și lucrul acesta pentru moment este o mare binefacere,
să-mi poruncească să plec din aceste locuri oriunde în altă parte.
Nici clima, nici apele, nici pământul, nici aerul nu sunt pentru mine (...)
27. Din clipa în care am pus piciorul în Pont, mă chinuie insomniile (...)
37. Când văd locurile de aici, obiceiurile oamenilor, limba și felul lor de viață,
și când mă gândesc ce sunt și ce am fost
un atât de mare dor de moarte mă cuprinde încât mă plâng că mânia
împăratului nu-și răzbună jignirile, ucigându-mă cu sabia.”


În capitolul 9, autorul menționează surprins existența orașelor grecești în ținutul geților barbari, precizând că Tomis era o colonie a Miletului: „1-10. Şi aici aşadar există oraşe greceşti - cine ar crede-o? -
între populaţii necivilizate, cu nume barbare.
Şi aici au venit coloni trimişi din Milet
şi au construit locuinţe greceşti printre geţi.
Însă se ştie că numele acestui loc, mai vechi decît aşezarea cetăţii,
a venit de la uciderea lui Absirt.
Căci pe o corabie făcută prin grija războinicei Minerva [corespondenta romană a zeiței grecești Atena],
cea dintîi a străbătut ape neumblate
nelegiuita Medeea fugind de tatăl ei părăsit
şi se zice că a vâslit pe aceste valuri. (...)
33-34 De aceea acest loc a fost numit Tomis, fiindcă, spune povestea,
în acest loc sora și-ar fi tăiat în bucăți.”
G. Ștefan notează, citând legenda Argonauților, că Absirt fusese ucis de sora sa Medeea pentru a împiedica capturarea eroilor de pe corabia „Argo”, care, conduși de Iason, iubitul Medeei, furaseră Lâna de Aur de la tatăl lor, regele din nordul Mării Negre.
De asemenea, istoricul român considera că era vorba de o etimologie populară bazată pe apropierea de cuvântul grecesc „tomos” care însemna „tăietură, bucată”. G. Ștefan susținea că numele coloniei grecești provenea de la localnicii traci, citând în acest sens lucrările Dobroudja (1938) a lui Radu Vulpe și Tomitana (1962) a lui I, Stoian.



Capitolul 10 este dedicat descrierii pe larg a deselor atacuri de iarnă ale călăreților barbari peste Dunărea înghețată și consecințele lor devastatoare asupra gospodăriilor agricultorilor localnici:
„1-78. Dacă cineva îşi mai aminteşte încă de Naso, care a fost smuls de acolo,
şi dacă numele meu mai este pomenit la Roma în lipsa mea,
să ştie acela că eu trăiesc în mijlocul unei lumi barbare,
aşezat sub nişte stele care nu ating niciodată marea.
Mă înconjoară sarmaţii, neam de oameni sălbatici, besii şi geţii,
nume atât de nedemne de a fi pomenite de talentul meu.
Cîtă vreme suflă un vînt mai cald, Istrul care ne desparte, ne apără de ei;
cînd curge, respinge cu apa lui năvala acelora.
Cînd însă trista iarnă îşi arată hîda ei faţă
şi pămîntul s-a făcut alb de gerul ca marmura,
cînd se dezlănţuie şi Boreas [Crivățul – n. G. Ș.] şi se aşterne zăpada sub Ursă,
populaţiile acestea par strivite de axa polului care tremură.
Peste tot e zăpadă; nici soarele, nici ploile nu o pot topi pe cea care a căzut;
Boreas o întăreşte şi o face să dăinuiască veşnic.
Încă nu s-a topit una, cade alta
şi de obicei, în multe locuri, zăpada rămâne de la an la an.
Şi puterea crivăţului, când e dezlănţuit, este atât de mare,
încât face una cu pământul turnurile şi duce departe acoperişurile pe care le smulge.
Oamenii se feresc de gerurile grele îmbrăcând piei de animale şi pantaloni cusuţi;
numai faţa li se vede din tot trupul.
Deseori auzi sunând firele de păr când sunt mişcate din pricina gheţii ce atârnă de ele
şi barba cea albă le străluceşte din pricina gerului care a pătruns-o.
Vinul păstrează forma vasului şi rămâne solid atunci cînd îl scoţi din el;
aici nu este băut ca vin curat, ci în bucăţele pe care şi le trec unii altora.
Ce să mai spun? Cum se întăresc râurile cînd frigul le uneşte ţărmurile, îngheţîndu-le apele,
şi cum din lac, când spargi gheaţa, iese deasupra apa în bucăţi?
Chiar Istrul, care nu-i mai îngust decît fluviul producător de papirus
şi care îşi amestecă apele cu marea cea întinsă prin mai multe guri,
deoarece vânturile fac să se întărească undele albastre ale mării,
îngheaţă şi el şi se scurge în mare cu apele acoperite.
Pe unde merseseră corăbiile, mergi acum cu piciorul,
şi copita calului izbeşte undele încremenite de ger;
pe aceste noi poduri de gheaţă, pe sub care se scurge apa,
boii sarmatici trag carele barbare,
Cu greu voi fi crezut! Dar, pentru că nu-i nici o răsplată pentru cel ce depune mărturie mincinoasă,
trebuie să accepţi că martorul este de bună credinţă.
Am văzut cum marea, cît este de mare, stă nemişcată din pricina îngheţului
şi cum un acoperiş lunecos îi apasă apele care nu se mai pot mişca.
Nu numai că am văzut, am călcat pe apă întărită
şi nu s-a udat piciorul de apa mării.
Dacă odinioară tu, Leandre, ai fi avut parte de o astfel de strâmtoare,
n-ar fi fost vinovată de moartea ta o apă atât de îngustă.
Atunci nici delfinii cu spinarea încovoiată nu mai pot face
sărituri în aer; aspra iarnă îi opreşte când încearcă;
şi, deşi crivăţul şuieră cu aripile lui întinse,
pe apele împresurate ale mării nu se mişcă nici un val;
corăbiile prinse de ger stau ca în marmură
şi vâsla nu mai poate spinteca apele încremenite.
Am văzut peşti stând prinşi în gheaţă;
unii din ei mai erau încă în viaţă.
Ca urmare, cînd puterea sălbatică a lui Boreas
fixează pe loc apa mării sau pe cea care curge în fluvii,
pe dată - tocmai pentru că vânturile uscate au făcut Istrul la fel cu pământul -
duşmanii barbari năvălesc pe caii lor iuţi;
duşmanii sînt călăreţi destoinici, trag bine cu săgeata
şi pustiesc pînă departe tot ţinutul vecin.
Localnicii fug în toate părţile; nimeni nu mai păzeşte ogoarele
şi avutul lor nepăzit cade pradă jafului;
bogăţii mici, ca la ţară: vite şi care ce scârţîie,
şi avutul ce-l are un locuitor sărman.
Unii sunt duşi ca prizonieri cu mâinile legate la spate
şi zadarnic mai privesc înapoi la ţarinele şi casele lor.
Alţii cad, nenorociţii, străpunşi de săgeţi cu cîrlig la vîrf,
căci şi fierul zburător e uns cu otravă.
Ceea ce [năvălitorii – n. G. Ș.] nu pot lua şi duce cu ei, distrug;
şi flacăra duşmană mistuie nevinovatele colibe.
Chiar când e pace, lumea tremură de groaza războiului
şi nimeni nu mai brăzdează pământul, cu mâna pe plug.
Aici, fie că îl vezi, fie că nu-l vezi, tot te temi de duşman.
Ţarina părăsită şi nelucrată ajunge pârloagă.
Aici nu stă ascuns la umbra viţei de vie strugurele dulce,
iar mustul ce fierbe nu se adună în căzi înalte.
Nu sunt fructe în acest ţinut. Acontius nu ar fi avut
pe ce să scrie cuvintele pe care să le citească stăpâna inimii lui.
Cât poţi vedea cu ochii, numai câmpii goale fără frunziş, fără arbori;
locuri pe unde nu trebuie să vină un om fericit.
Deci din tot pământul, cât se întinde el de mult,
un astfel de loc a fost găsit ca pedeapsă pentru mine.”



În Capitolul 11, poetul reia tema ținutului necivilizat și periculos în care fusese exilat: „9-14. Nu mă pot înțelege la vorbă cu oamenii sălbatici de aici.
Toate locurile sunt pline de o teamă neliniștitoare.
Ca cerbul fugar când e prins de lacomii urși
sau cum se teme mielul împresurat de lupi în munți
așa și eu mă îngrozesc înconjurat din toate părțile de populații războinice,
dușmani care aproape că stau în coasta mea”.


În capitolul 12, Ovidiu remarcă lipsa viței de vie și a arborilor mediteraneeni în ținutul nordic ale geților: „13-16. Mugurul odrăsleşle în locurile pe unde creşte viţa de vie,
căci ea se află departe de ţărmul getic.
Ramurile cresc pe arbori acolo unde sunt arbori,
căci ei se află departe de hotarele geţilor.”
 
În același capitol, exilatul exprimă revenirea la viață în timpul primăverii, când își fac apariția puține nave cu marinari greci sau romani cu care poate conversa și afla știri: „31-40. Încep atunci să se îndrepte încoace câteva corăbii,
care vor fi oaspeți pe malul Pontului.
Mă grăbesc și eu să-l întâmpin pe corăbier și salutându-l,
îl întreb de ce a venit, cine este și din ce loc.
Nu-i de mirare că vine din locuri apropiate și fără primejdii,
a străbătut doar apele vecine în siguranță.
Rareori străbate mările până aici vreun corăbier din Italia,
rareori vine el pe aceste țărmuri lipsite de porturi.
Fie că știe grecește, fie că vorbește latinește,
desigur latina îmi face mai multă plăcere,”
 
Scriitorul considera, în capitolul 13, că Marea Neagră, situată la capătul lumii cunoscute, era caracterizată în mod fals „ospitalieră”: „27-28 câtă vreme mă reține o parte a lumii aproape necunoscută, Pontul / care pe nedrept poartă numele de Euxin [ospitalieră – n. G. Ș.].”

În sfârșit, în capitolul 14, poetul deplânge lipsa culturii scrise la frontiera romană amenințată de geții războinici și faptul că a învățat fără să vrea și cuvinte din limbile localnicilor:
„37-50. Aici nu-i belşug de cărţi care să mă atragă şi din care să-mi hrănesc
mintea; în locul cărţilor răsună arcul şi armele.
Nu-i nimeni ale cărui urechi ar putea să-mi înţeleagă poeziile,
dacă i le-aş citi.
Nici n-am un loc potrivit unde să mă retrag. Paznicii de la zid
şi poarta închisă depărtează pe duşmănoşii geţi.
Adesea întreb despre vreo vorbă de un nume sau loc,
dar nu-i nimeni care să mă poată lămuri.
Când încerc să spun ceva, deseori îmi lipsesc cuvintele;
mi-e ruşine s-o mărturisesc - m-am dezvăţat să vorbesc.
În jurul meu glăsuiesc aproape numai guri tracice şi scitice.
Îmi pare ca aş putea scrie în versuri getice.
Crede-mă, mi-e teamă că s-au strecurat printre cele latineşti
şi ca în scrierile mele vei citi cuvinte pontice.”
 
Bibliografie
P. Ovidii Nasonis Tristia, Ibis, Ex Ponto libri, Fasti, ediderunt R. Merkel – R. Ehwald – W. Levy, Teubner, Leipzig, 1922
GHEORGHE ȘTEFAN (redactor responsabil) /INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE AL ACADEMIEI RPR, Izvoare privind istoria României, vol. I, Ed. Academiei R. P.R., București, 1964. (LVII. Ovidiu)
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța 
 

Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureştişi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armănă“.
 

Citește și:

Istoria Dobrogei - Bibliografie: Ovidiu (sec. I î. H. – sec. I d. H.) - „Arta de a iubi” și „Ibis”
 

 

Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Comentarii








Cele mai recente postari