Istoria Dobrogei – Bibliografie – Georgios Kedrenos (sec. XI-XII) – „Compendiu de istorii” (IV)

• Georgios Kedrenos a trăit în secolele XI-XII și istoriografia consideră că era călugăr. El a redactat o cronica universală, care include evenimentelor de la Facerea lumii la anul 1057, când începe domnia lui Isaac I Comnenul (1057-1059).

Titlul „Compendiu de istorii” arată că lucrare este o compilație, principalul său izvor istoric fiind cronica anonimă Pseudo-Simeon, care, la rândul său, este tot o compilație bazată pe Teofan Mărturisitorul, Georgios Monachos, „Epitome” și alte scrieri ecleziastice. Pentru perioada 811-1057 el a copiat opera istorică a lui loan Skylitzes, din aceasta cauză lucrarea lui Kedrenos fiind citată, pentru această perioadă, sub numele Skylitzes-Kedrenos. Deoarece până în 1975 nu fusese realizată încă de o ediție critică a lucrării lui Skylitzes, editorilor români le-a fost imposibil de a aprecia contribuția lui Kedrenos la redactarea acestei părți a operei. (A. Elian și N. Ș. Tanașoca)



23
971. Războiul bizantino-rus. Lupta de la Dristra. Victoria bizantinilor. Asediul Dristrei. Cetățile de la nord de Dunăre revin la ascultare față de împăratul loan Tzimiskes
Iar rușii, temându-se de o cursă, nu mai înaintau deloc și fiindcă mulți fuseseră răniți, iar unii căzuseră, abătându-se [de la drumul urmat – nota editorilor români] se risipesc prin munții din apropiere și prin pădurile adânci și dese care se găseau pe acolo și, prin ținutul muntos, caută scăpare la Dristra . Erau mulțime ca la șapte mii, iar romeii care se luptau cu ei și care îi puseseră pe fugă erau trei sute la număr. Făcând sciții [rușii – n. e. r.]  joncțiunea cu Sviatoslav și luându-1 pe acesta de acolo cu toata armata, își așează tabăra la douăsprezece mile înainte de Dorostolon [Dristra/Silistra/Cadrilater-Bulgaria – n. e. r.] ; erau trei sute trei zeci de mii la număr și-1 așteptau cu curaj și dârzenie pe împărat [Ioan Tzmiskes 969-976 – n. e. r.] să vină. Iar romeii, mândrindu-se cu biruințele câștigate pe nepregătite, așteptând ca bătălia apropiată să fie hotărâtoare, știau că-l vor avea în ajutor chiar pe Dumnezeu care întotdeauna ține să ajute nu pe cei care comit agresiuni, ci pe cei care sunt nedreptățiți, [așa încât – n. e. r. ] nu numai cei mai curajoși [dintre ei – n. e. r.] dar chiar și mai temători și mai slabi de înger s-au umplut de avânt și de îndrăzneală și fremătau foarte în așteptarea luptei. Armatele au ajuns una în fața celeilalte și împăratul și Sviatoslav  i-au însuflețit fiecare pe ai săi cu cuvinte de mângâiere și i-au îndemnat la cele cerute de împrejurări și, îndată ce trâmbițele au sunat semnalul de luptă, mulțimile se izbesc mânate și una și cealaltă de același avânt. Și, la prima ciocnire, romeii, aruncându-se cu mare avânt și doborând pe mulți, clătinară rândurile barbarilor. Dar nu s-a produs nici retragerea dușmanilor, nici vreo strălucită fugărire a lor de către romei, ci recăpătându-și curajul, sciții [nume generic dat de bizantini barbarilor de la nordul Dunării de Jos] s-au năpustit iarăși cu strigăt de război asupra romeilor. Și câtăva vreme lupta ramase nedecisă, dar în sfârșit, seara târziu, romeii, îmbărbătându-se unii pe alții și întărindu-se oarecum prin îndemnuri, s-au aruncat asupra aripii stângi a sciților și pe mulți i-au doborât prin avântul lor irezistibil. Și cum rușii își concentraseră forțele la locul primejdiei, împăratul a trimis în sprijin pe câțiva dintre cei din jurul său, în urma cărora venea și el, cu însemnele împărăției scoase la lumina, cu lancea amenințătoare, dând adesea pinteni calului și îmbărbătându-și cu strigăt ostașii. Și bătălia a fost crâncenă și de multe on balanța victoriei s-a înclinat (căci se spune că de 12 ori s-au ciocnit și respins adversarii) ; în cele din urma rușii, cedând cu greu în fața primejdiei, s-au împrăștiat pornind spre câmpie în fugă dezordonată. Romeii, urmărindu-i, îi ucideau pe cei pe care-i ajungeau. Au căzut așadar mulți; încă și mai mulți au fost luați prizonieri. Iar câți au reușit să scape de primejdie, s-au refugiat la Dorostolon.



Iar împăratul, după ce a adus rugăciuni de mulțumire pentru victorie mucenicului biruitor Gheorghe (căci în ziua pomenirii acestuia s-a luptat cu dușmanii), a doua zi a luat și el drumul spre Dorostolon și, ajungând acolo, a instalat o tabără fortificată. N-a început totuși asediul, de teamă ca nu cumva, fluviul nefiind păzit, rușii să poată fugi cu corăbiile, ci, rămânând în tabără, aștepta flota bizantina. Între timp, Sviatoslav, temându-se de o răscoală, puse în siguranță, în cătușe de fier și alte legături, pe bulgarii pe care-i avea captivi, în număr de vreo douăzeci de mii. Și se pregătea în așteptarea asediului. Și, îndată ce a sosit flota, împăratul a început asediul și în repetate rânduri a pus pe fugă pe sciții  care ieșeau din cetate. Într-una din zile, către asfințit, pe când romeii se împrăștiaseră să cineze, barbarii, împărțiți în două cete, călăreți și pedestrași, au ieșit în ordine de luptă pe două porți mici ale orașului, una dinspre răsărit, pe care fusese pus să o păzească Petru stratopedarhul cu traci [locuitori ai Traciei antice] și macedoneni [locuitori ai Macedoniei antice] și alta, dinspre apus, unde paza fusese încredințată lui Bardas Skleros cu trupele din răsărit [Asia Mică/Turcia asiatică] ; atunci pentru întâia dată [barbarii – n. e. r.] apăreau călări, căci în luptele precedente au luptat pedeștri. Romeii, primindu-i cu vigoare, se luptau înverșunat și multă vreme soarta luptei a rămas nedecisă. Dar, în sfârșit, prin vitejia lor romeii înving pe barbari și-i înghesuie spre ziduri, după ce au căzut mulți și în lupta aceasta și mai cu seamă călăreți, iar dintre romei nici unul nu a fost rănit, ci numai trei cai au căzut. Barbarii, fiind astfel zdrobiți și împinși înăuntrul zidurilor și făcându-se noapte, ei au petrecut-o fără să doarmă și-i jeleau pe cei căzuți în luptă cu bocete sălbatice și înfricoșătoare, încât celor ce-i auzeau li se părea că sunt răgete și urlete de fiare, nu plânsete și bocete de oameni. Și când s-a luminat de zi, a chemat la Dorostolon pe toți câți erau răspândiți pentru pază în unele fortărețe și în grabă au venit cei chemați. Și împăratul, luându-și toată oastea, veni pe câmpia din fața orașului și-i provoca la luptă pe barbari ; și fiindcă ei nu ieșeau, întorcându-se în tabără, stătea liniștit. Și au venit la dânsul din Constanteia și din alte fortărețe ridicate dincolo de Istru soli, care cereau iertare pentru faptele rele săvârșite, predându-se împreună cu acele fortărețe ; primindu-i cu blândețe, [împăratul – n. e. r.] a trimis oameni să preia fortărețele  și oaste îndestulătoare pentru paza lor. Făcându-se acum seară, rușii, deschizând toate porțile orașului și în număr cu mult mai mare decât mai înainte, se aruncă pe neașteptate asupra romeilor, care-și petreceau noaptea. Și, la prima ciocnire, părea că vor învinge ; după puțin însă i-au întrecut romeii. Căci îndată ce s-a întâmplat să cadă Sphagellos, care luptase eroic, barbarii s-au tulburat de lipsa celui căzut și și-au potolit avântul. Au rămas totuși fără să se plece în tot timpul nopții și a doua zi până în plină amiază. Atunci, împăratul a trimis o trupă ca să le închidă barbarilor intrarea în oraș ; rușii, aflând acest lucru, au luat-o la fugă și, găsind intrările spre oraș blocate, fugeau prin câmpie și, odată prinși, erau uciși. Iar Sviatoslav, la căderea nopții, a înconjurat zidul orașului cu un șanț adânc, ca romeii în avântul lor să nu poată să se apropie cu ușurință de zidul orașului. Și, după ce a întărit astfel orașul, a înțeles că trebuie să primească cu foarte mult curaj asediul. Fiindcă cei mai mulți din armata se simțeau rău din pricina rănilor și se ivea acum și foamete, deoarece alimentele fuseseră consumate și nici de afara nu le era îngăduit de romei să aducă cele trebuincioase, Sviatoslav, pândind o noapte adâncă și fără lungă, în care o ploaie furioasă s-a abătut din cer și o grindină înfricoșătoare s-a dezlănțuit și tunete și fulgere foarte înspăimântătoare, îmbarcându-se cu două mii de oameni în monoxile [bărci scobite într-un trunchi de copac – n. e. r.], au plecat după provizii. Și adunând de unde a putut fiecare grâu și mei și altele necesare întreținerii vieții, plutiră pe fluviu, cu monoxilele, până la Dorostolon. Pe când navigau înapoi, au văzut pe malul fluviului nu puțini slujitori ai soldaților [romei – n. e. r.], dintre care unii adăpau caii, alții strângeau nutreț, alții adunau lemne ; iar ei, coborând din bărci și mergând fără zgomot prin pădure, s-au aruncat pe neașteptate și în ascuns asupra lor și pe mulți dintre ei îi uciseră, iar pe ceilalți îi siliră să se risipească prin hățișurile din apropiere. Și, intrând din nou în bărci, se duc la Dorostolon, purtați de un vânt priincios. Când a aflat [cele petrecute – n. e. r.], împăratul fu cuprins de mare mâhnire ; el socotea ca sunt foarte vinovați conducătorii flotei, deoarece nu băgaseră de seamă plecarea pe apă din Dorostolon a barbarilor. I-a amenințat și cu moartea, dacă o singură dată se va întâmpla așa ceva, într-ascuns. Și ei păzeau cu grijă malurile fluviului, de amândouă părțile [stăpânire bizantină pe ambele țărmuri ale Dunării – n. e. r.], iar împăratul, după un asediu de 65 de zile încheiate, în care luptase, zilnic și fără o clipă de destindere, a socotit că trebuie să hărțuiască orașul și prin asediu și prin înfometare. De aceea, închizând din toate părțile drumurile cu șanțuri și punându-le și gărzi, ca să vegheze să nu iasă cineva să aducă cele de trebuință, a stat liniștit.
Editorii români notează că Constanteia a fost identificată de unii istorici cu nelocalizata Constantiana Daphne (I. Barnea, Din istoria Dobrogei, III, 1971), în timp ce alții o identifică cu Constanța (P. Diaconu, Les Petchenegues au Bas Danube, 1970; Em. Popescu, Constantiana un probleme de geographie historique de la Scythie Mineure, „Byzantinische Zeitschrift”, 66, 1973; E. Stănescu, Byzance et les Pays Roumains aux XI-e-- XV-e siècle, „Actes du XIV-e Congas international des etudes byzantines”, București, 1974, I). Intervenția unui copist ar fi reunit într-o singură frază referiri la două evenimente distincte : solia Constanteii și solia cetăților de dincolo de Dunăre pe care Stănescu le situează în vestul Transilvaniei.
 


24
971, iulie. Sviatoslav capitulează și încheie pace cu împăratul Ioan I Tzimiskes. Pecenegii refuză să garanteze securitatea trupelor rusești în trecerea lor spre casă, dar încheie un tratat cu bizantinii, în urma ambasadei lui Teofil, mitropolit al Euhaitelor. Sviatoslav e ucis de pecenegi
Iar Sviatoslav, după ce a încercat toate manevrele și a fost înfrânt pe toată linia, când și-a dat seama că nu-i mai rămâne nici o speranță, s-a gândit la o înțelegere. Trimite deci soli la împărat, cerând garanții, cu condiția ca, fiind socotit între aliații și prietenii romeilor, să i se îngăduie să se întoarcă acasă nevătămat, împreuna cu ai săi, și să se permită oricărui scit [rus – n. e. r..] care ar dori-o, să facă fără teamă negoț. Împăratul, primind solia și rostind vorba înțeleaptă că obiceiul romeilor e să-i biruie pe dușmani mai mult prin binefaceri decât prin puterea armelor, a încuviințat toate cele cerute. Și după ce s-au făcut tratatele, Sviatoslav a cerut să se și întâlnească și să stea de vorbă cu împăratul. Împăratul a primit și s-a ajuns și la acest lucru. Și după ce s-au întâlnit și au stat de vorba despre ce au voit, s-au despărțit. Iar împăratul, deoarece Sviatoslav ceruse și asta, trimite solie și la pecenegi, [cerându-le – n. e. r.] să aibă bunăvoință pentru că îi socotea prieteni și aliați și să nu treacă Istrul ca să prade ținuturile bulgarilor și să îngăduie rușilor să treacă fără piedică prin țara lor și să meargă acasă. Solia o îndeplinea Teofil, mitropolit al Euhaitelor. Iar aceia, primind solia, au încheiat tratate pentru toate celelalte, respingând numai trecerea rușilor. Iar după ce rușii au plecat cu corăbiile, împăratul, întărind cetățile și orașele de pe malurile fluviului și lăsând garnizoane îndestulătoare, s-a întors în țara romeilor <... >. Iar Sviatoslav, întorcându-se spre patrie, în timpul trecerii prin teritoriul pecenegilor cade în curse pregătite de mai înainte și care-1 așteptau; și el și mulțimea celor ce erau cu el sunt uciși fără nici o excepție, deoarece pecenegii le purtau pică pentru tratatele [încheiate – n. e. r.] cu romeii.

Editorii români notează că evenimentele din acest paragraf fuseseră relatate de Leon Diaconul  (sec. X).
 
Bibliografie
Georgius Cedrenus Ioannis Scylitzae ope ab I. Bekkero suppletus et emendatus, III, Bonnae, 1838-1839.
Alexandru Elian & Nicolae Șerban Tanașoca (redactori responsabili) / ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE - INSTITUTUL DE ISTORIE „NICOLAE IORGA” – INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPENE, Izvoarele istoriei României, vol. III. Scriitori bizantini. Sec. XI-XIV,  Ed. Academiei R. S. R., București, 1975 (Georgios Kedrenos)
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța


Despre Marius Teja

Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureştişi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armână“.
 

Citește și:

Istoria Dobrogei – Bibliografie – Georgios Kedrenos (sec. XI-XII) – „Compendiu de istorii” (III)