Nu urăsc România, dar tare mi-aş dori s-o iubesc!

Am vrut să plec din România şi, din când în când, am reuşit. De fiecare dată m-am bucurat nespus şi nu am avut absolut nicio nostalgie. Într-un mod straniu, deşi m-am întors - şi de fiecare dată o să mă întorc din călătoriile mele -, îmi este străină ţara asta. De fapt, nu am simţit-o niciodată ca fiind a mea, poate şi din cauză că m-am născut cu dublă naţionalitate (turcă şi tătară) şi nu m-a lăsat nimeni să uit sau să mă obişnuiesc cu asta, să-mi dau seama ce-nseamnă. Lăsând la o parte toate religiile şi originile lumii, am căutat să-mi dezvolt o identitate proprie. Despre asta vor vorbi alţii când le va veni vremea, chiar dacă într-o zi mă vor ridica unii la rang de mare româncă, iar alţii vor înjura cu spume la gură ideea de reuşită „în afară”.
 
Mulţi afirmă „vai, cât îi dispreţuiesc pe românii care uită de unde au plecat”, fără să aibă cel puţin habar de noţiunea dispreţului. E doar aşa, o afirmaţie. Desigur, aceasta în mod logic n-ar trebui să se raporteze la mine, deşi, legal, este o afirmaţie care mi s-ar putea aplica foarte bine şi mie. De fiecare dată când am arătat buletinul sau paşaportul românesc, originile mele turco-tătare s-au revoltat, pentru că n-am vrut să fiu reprezentanta unui popor care a jignit mai înainte de a îmbrăţişa valorile culturale ale altora, dar m-am trezit uneori luându-i apărarea.

Despre obligaţia de a-i ajuta pe românii din străinătate doar pentru că vorbesc româneşte, aici mă abţin să intru în detalii. Românii se feresc de români, e regula principală peste hotare, atunci când emigrezi. Am avut ceva experienţe neplăcute şi deja nu mă mai impresionează faptul că trebuie să mă apropii de români numai pentru că vorbesc limba română. Dacă la alte naţii, atunci când se întâlnesc din întâmplare peste hotare, există o reală bucurie a complicităţii că fac parte din acelaşi popor, românii, atunci când se ciocnesc prin malluri şi prin magazine, se fac că plouă, îşi întorc unul altuia spatele sau încep să înjure. Nici pomeneală să-şi zâmbească, măcar aşa, că sunt de pe aceleaşi meleaguri de pe unde şi-au fluturat cravatele de pionier.
 
Îi apreciez pe oameni după ceea ce fac, după cum se comportă. În faţa mea, românii nu sunt şi nu vor fi mai cu moţ doar pentru că sunt români, nici turcii pentru că sunt turci, sau tătarii pentru că sunt tătari. Nu am astfel de afinităţi tribale.
 
Pe cei care încă-i regretă pe Cuza sau pe Ștefan cel Mare i-aş întreba cu ce anume i-au marcat indivizii ăştia pe ei personal? Nici n-aveţi idee la câte tachinări aşa-zis „amicale” mi-au fost supuse urechile. Cât de tari sunt moldovenii faţă de turci, cât de curve sunt femeile lor faţă de musulmane, care astea din urmă sunt, bineînţeles, nişte idioate că umblă acoperite. Nu am cum să mă lupt cu ignoranţa nimănui, am destulă treabă şi foame de cunoaştere în mine cât să nu mă (mai) intereseze adevărul din cărţile de istorie română, ci probele aduse de istoricii obiectivi. Dar nici asta nu mă mai interesează, de parcă te-ar lăsa cineva să trăieşti prezentul, ca să te mai apleci cinstit şi asupra trecutului.
 
De ce trebuie să iubesc ţara în care m-am născut , până la urmă? De unde şi până unde această obligaţie? Îmi plătesc dările şi taxele, nu mi se oferă nimic în schimb, nici protecţie socială, nici medicală, nici socială. Cât despre peisaje frumoase, acestea sunt peste tot, efectiv peste tot. România nu e mai dăruită decât alte locuri. Faptul că n-ai ieşit mai departe de graniţele ţării tale şi n-ai răsfoit un ghid turistic nu-ţi dă dreptul să crezi că pădurea ta e mai răcoroasă decât a altora.
 
Apoi, altă chestie. 85% dintre românii care sunt în străinătate vin să dea lecţii, să le explice tuturor despre ce înseamnă cultura. La un curs de franceză pentru imigranţii din Spania, o româncă se trezeşte să-i întrebe, superior, pe cei de faţă, dacă ei au auzit de Sadoveanu. Dacă o întrebai ce autor francez sau spaniol ştia ea, ridica din umeri, bineînţeles. Apoi, loviţi parcă în cap cu leuca, am auzit români cum se avântă să-ţi explice ce înseamnă o societate liberă (că şi ştiu!) şi alte asemenea...
 
De fiecare dată când plec, nu plec de bine. Plec să-mi iau porţia de normalitate, pentru 2-3 luni, maximum 6 luni. Ultima dată am luat-o doar trei săptămâni. M-am pregătit pentru România, am învăţat să am o slujbă bună în România, nu mi-a trecut niciodată prin cap: ia să emigrez, că sunt sigură că „acolo” sunt câini cu covrigi în coadă şi oi găsi eu o casă pe lângă un râu de miere. Am plecat de fiecare dată din cauza mizeriei umane, bătăii de joc reciproce, am plecat de silă, m-am dus să le vărs pe alte meleaguri şi m-am întors iar. Nu ştiu încă de ce. Chiar aş vrea să-mi dau seama. Probabil am o memorie scurtă a întâmplărilor negative. Dar m-am întors mai optimistă, mai relaxată, mai detaşată. Știu că voi pleca iar, că voi întâlni oameni frumoşi şi că mă voi întoarce să împărtăşesc tot ce văd cu cei foarte puţini prieteni care mi-au rămas prin preajmă.

Nu iubesc România. Îl citesc pe Cărtărescu aşa cum citesc mai ştiu eu ce antologie de poezie turcă sau olandeză. Limba română e frumoasă şi armonioasă pentru că o cunoaştem noi/voi. Alte limbi au subtilităţi tot atât de profunde şi sunt la fel de cantabile şi mieroase pentru cei care le vorbesc.

Românii ştiu tot

Cea mai mare şi mai gravă problemă a românilor este că se consideră buricul pământului şi nu le mai trece odată. Se simt al naibii de tare anii de îndoctrinare comunistă în care ni se spunea că poporul român a luptat cât a putut, că Decebal se gândea de când sugea la ţâţa maică-sii la cum va fi România în 2016 şi alte bazaconii de-astea.
 
Un popor crescut sub un clopot de sticlă, un popor ţinut sub cheie şi sub bici, un popor ţinut în sărăcie, un popor care nu ştie să se raporteze la ceilalţi. Ori îi dispreţuieşte, ori îi linge în cur. Până nu se vor schimba toate astea, până când nu mi se va mai da ca exemplu de măreţie românească nu ştiu ce bătălie a lui Ştefan cel Mare, ci încă un cămin bine întreţinut pentru copiii părăsiţi, sau ceva bun făcut în anul de graţie 2016, nu se va schimba nimic aici. Vreau doar o ţară normală, fără un trecut glorios, de care mi se rupe complet. Dar n-o să se întâmple asta, nu-i aşa? Pentru că românii ştiu totul, ei nu mai au nimic de învăţat.

Când un popor blestemă cele sfinte, nici Dumnezeu nu îi binecuvântează

Teoctist visează la Catedrala Neamului şi o majoritate covârşitoare de procente aprobă asta. De ce era nevoie de o altă măgăoaie stupidă? Chiar nu aveau ce face românii cu banii? Până acum auzeam că un bun punct al ortodoxiei româneşti este modestia, ia uite ce bisericuţe frumoase avem noi aici (aici, musai, bagi faza cu Maramureşul) faţă de hrăpăreţii de catolici care şi-au făcut catedrale în timp ce românii se băteau cu turcii (un mare neadevăr... turcii nici nu ajunseseră la graniţele Imperiului Bizantin pe vremea aia, nicidecum să se bată vitejii români cu ei, dar nu se pune încă o minciună pe lângă alte mii).
 
Pe lângă toate astea, nu am întâlnit pe tot cuprinsul lumii un popor care să înjure şi să blesteme cu atâta patos lucrurile sfinte (Dumnezeu, psaltirea, sfinţii, îngerii, crucea, morţii şi răniţii etc.) ca poporul român. Niciunde! În nicio altă limbă. Nici în engleză, nici în maghiară, nici în franceză, nici în spaniolă, nici în turcă, nici în arabă nu se înjură de Dumnezeu în maniera grotescă în care o fac românii. Aşa că puteţi ridica mii de catedrale, ele tot vor fi populate cu cretini.
 
Sursa foto: identitatea.ro