Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
02:28 24 06 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Aniversări românești. Pamfil Șeicaru – 130 (I) „Pamfletul nu este o manieră de stil, ci o atitudine sufletească”

ro

19 Apr, 2024 14:17 614 Marime text


Se împlinesc în această primăvară 130 ani de la nașterea celui care a fost Pamfil Șeicaru (5/18 aprilie 1894-21 octombrie 1980) (numele civil a fost Popescu; ulterior, și-a luat numele de Șeicaru).
          Ziarist prolific și foarte influent (într-o suită de remarcabili confrați, între care se detașa – între directorii-proprietari de gazete – Stelian Popescu / 1875-1953/, directorul „Universului”, celălalt mare cotidian din perioada Monarhiei; amândoi au fost și oameni politici, amândoi și-au dat duhul în Exil), el a fost:
          - fondator de publicații – între care și răspânditul și combativul ziar „Curentul” (1928-1944) (cu editoriale de mare răsunet în epocă, de adâncă înțelegere a chestiunilor sociale și analize de un vizionarism aproape unic, la noi, în ce privește evoluția vieții internaționale, locul României în cadrul acesteia);
          - parlamentar și lider de opinie (cu activitate în Exil – în Spania și Republica Federală a Germaniei –, în perioada de după 23 august 1944);
          - autor a numeroase volume cu caracter istoric și național-cultural: Istoria partidelor politice în România (1958), Istoria partidelor Naţional, ŢărănistşiNaţional-Ţărănist (I-II), 1963), Pax Americana o Pax Sovietica(1947), La Roumanie dans la Grande Guerre (1968), Karl Marx – Însemnări despre România (1968), Die Donau – FlussderfünfMeere. Eineuropäisches Problem im Lichtederrumänisch-sowietischenKontroversen [Dunărea – fluviu a cinci mări. O problemă europeană în lumina controverselor româno-sovietice] (1975), Adevăruri care trebuie amintite (1980);
          - autentic patriot, luptător în Primul Război Mondial, a avut, în Exil, o atitudine realist-comprehensivă asupra noilor realități din Țară;
          - absolvent de Drept (1918); ctitor al Mănăstirii „Adormirea Sfintei Ana” din Orșova (unde a fost, în 2005, și reînhumat).
          Pamfil Șeicaru a fost șiun apreciat conferențiar, abordând diferite teme cu caracter social-politic și național-culturale, iar verva sa polemică a fost relevată ca atare de către contemporani.
          Așa cum aprecia omul de litere, profesorul de filosofie Grigore Tăușan (1874-1952, membru de onoare – ales în 1939 – al Academiei Române; influent publicist sub pseudonimul Petronius), în ianuarie 1935 – la sărbătorirea a șapte ani de existență a cotidianului „Curentul” (cel mai influent ziar – alături de „Universul” și „Adevĕrul” – în perioada interbelică) –, Pamfil Șeicaru reprezintă „în publicistica noastră cotidiană un temperament modelat prin cultura, cimentat de lectură bogată şi cizelat la stilul polemic prin tăişul vorbei grele care nu răneşteşi nu jigneştepentrucă e topită în aurul talentului. Aristocrat prin el însuşi, cum o poesieţărănească este nobilă ca o dramă a lui Racine când ea prinde înţelesul lirei şi-l redă cu sinceritatea cuvântului șlefuit în simțirea adevărată a sufletului.
          Aci, sărbătorim nu pe polemistul care poate fi uneori greşit, ci pe breslaşul care a adus la cotidiana noastră contribuţia la patrimoniul spiritual românesc, linia unei convingeri şivibraţia unui talent literar, aşa de util unei cariere ce trăeşte din magia ideii şi din transvazarea ei din creer în creer” („Curentul, 24 ianuarie 1935).
 
***
          În semn de omagiu pentru unul dintre acești „breslași”, patrioți, devotați profesiunii și societății, ai Neamului și Țării, oferim lectorului de azi un scurt remember publicistic datorat acestui mare ziarist, anume circumstanțiat relevării – inclusiv printr-o abordare pamfletară (cu exemplificare: Eugen Lovinescu) – a devenirii istorice și a rolului pamfletului.
          Sunt numeroase exemple, în acest sens, în publicistica lui Pamfil Șeicaru – fie dezvoltate în conferințe publice, fie circumstanțiate ca atare, în mod specios sau ocazional. Iată, de pildă, la 29 martie 1933, cuvântează în Aula Universității din Iași, „tratînd subiectul: «Arta scrisului violent». Conferenţiarul a făcut istoricul pamfletului şi a arătat cum se cultivă această manieră de scris. D. Şeicaru a fost ascultat cu atenţieşi viu aplaudat”.
          În cadrul unui articol intitulat Lipsa de măsură (publicat în cotidianul său la 13 martie 1930), relativ la anume specificități ale vieții politice interne, relevă: „Dar există şi o artă a pamfletului. Nu ajunge să înşiri cuvinte: «tâlhari-briganzi, jăcmănitori ai avutului public, nemernici demagogi, oameni cu un trecut pătat», ca să isbuteşti a lăsa o dâră de îndoială în conştiinţa celor ce te citesc. Totul trebue încadrat, sugerat, pregătit cu o savantă artă a gradaţiei, a nuanţelor, aşa fel ca termenul ce ar veni ca o lovitură de cravaşa pe un obraz să fie nu numai firesc, dar inevitabil, să apară ca un strigăt ce nu mai poate fi stăpânit. Chiar dacă nu s-ar scrie cuvântul numit să pecetluiască definitiv un sistem sau un om, chiar dacă articolul ar rămâne suspendat, cuvântul inevitabil ar fi rostit de cititor.
          Arta aceasta este complect necunoscută liberalilor: spirite primare, expeditive, refractare nuanțelor, reducând arta pamfletului la o simplă mojicie de limbaj, ce dă pitoresc vocabularului birjarilor şi periferiei de mardeiaşi. Banalizând expresiile tari, prin utilizarea facilă, au ratat efectul. Ştiut fiind că toţi adversarii partidului liberal sunt trădători sau tâlhari, nimeni nu mai poate da crezare acestei obşteşti calomnieri. De aici, lipsa de efect a acestor svâcniri de violenţe verbale servite din abondenţă”.
 
***
 
Pamfletul și mediocritatea dogmatică
„Avez le courage de prononcer la vérité car
il semble quʼon craigne ici sʼêtre sincère.
La vérité brûle en silence dans tous les cœurs
comme une lampe ardente dans un tombeau?”
 (Saint Just)
          În țara românească există un om și o revistă: d. Eugen Lovinescu și „Sburătorul literar”. Legătura dintre om și revistă nu e determinată de faptul că sub titlul revistei stă lângă numele convențional de „director” adaosul: E. Lovinescu, ci de puțin măgulitorul fapt că nici „Sburătorul” nici „lovinescu” nu au cititori. Faptul acesta a stabilit o așa de strânsă legătură între „Sburător” și „lovinesc” încât nu mai simți nevoia, când te duci la chioșcul de ziare, să spui vânzătorului: „dă-mi «Sburătorul»”, ci poți cere mai exact: dă-mi „lovinescul”. Și dimpotrivă, când trece d-l E. Lovinescu pe stradă, îi poți da bunăziua în voeadresându-te mai comod: „salutare d-le Sburător”. De aceea să ne erte cititorii că vorbim de două sau mai exact de un singur fapt, ce apare sub două etichete („Sburător” și „lovinesc”), și cunoscut de câțiva inițiați în tainele literaturii de periferie. Vom vorbi de acest fapt literar și-l vom denumi pentru ușurința scrisului: E. Lovinescu.
          D-l E. Lovinescu e un mare biruitor; duce războaie... literare (cu toate că din fire e foarte sedentar), suprimă valori revizuește glorii, nimeni nu dă nici o ripostă, nimeni nu schițează un gest de apărare – evident că din simplul motiv că toți înfrânții, toți suprimații, toți revizuiții ignoră (ce noroc pe d-l Lovinescu) existența acestui cavaler al obiectivității critice și al asanării literare. De aceea d-l Lovinescu e un om fericit. Numai Magnificențius, imperatorul artelor plastice, poate egala pe Magnificențius Lovinescu, imperatorul literaturii.
          Ce mare neurolog ar putea să-l desbrace pe Magnificențius de mângâetoarea lui iluzie: „imperator al artelor” sau pe d-l Lovinescu de realitatea situației de „imperator al literaturii”? Sunt iluzii și realități morale în fața cărora toată știința terapeutică „psicho-fiziologică” rămâne cu totul neputincioasă.
          D-l E. Lovinescu, fericitul imperator al literaturii, are o singură mâhnire, un singur nor se conturează pe seninătatea orizontului său: pamfletul. D-l E. Lovinescu trece solemn prin piața literară, purtând pe umeri cu gravitate hlamida iluziei, ștrengarii literaturii „pamfletarii” flueră, râd cu hohote, aruncă vorbe puțin reverențioase, turburând cugetarea... „imperatorului”. A dat în zadar o serie de decrete imperiale interzicând pamfletarilor dreptul de a mai circula pe piața literară. Pamfletari, frondeuri, din fire, nu voesc să țină seama de ukazuriled-lui E. Lovinescu și continuă aceeaș existență plină de scandaluri și impietăți.
          În numele mediocrității dogmatice, d-l E. Lovinescu, execută pe una din căpeteniile grupului pamfletăresc: T. Arghezi. Cum discută d-l Lovinescu pamfletul ca gen literar merită un răspuns, nu pentru a strica tihnita existență a bietului „sburător” cât, mai ales, pentru a preciza unele noțiuni și a înlătura echivocurile.
          „Pamfletul este, în genere, efectul lipsei de cultură”, scrie sburătorul, și în altă parte acelașlovinesc scrie: „literatura franceză nu ar mai îngădui azi posibilitatea unui Rabelais”. Nu știu exact ce înțelege sburătorul prin literatură, dar, dacă nu ne înșelăm, Octav Mirbeau face parte din literatura franceză cel puțin în aceeaș măsură ca oricare alt romancier iubitor de frază lipsită de imagini puternice, de expresii violente – romancierii à la Henri Ardel, unul din romancierii favoriți ai d-lui Lovinescu.
          Pamfletul nu este o manieră de stil, ci o atitudine sufletească. Literatura franceză – fiindcă la mărturia acestei literaturi face apel d-l Lovinescu – n’a eliminat încă „LettresPersanes” (Montesquieu) sau pe Voltaire, Rivarol, Camille Desmoulins, Paul Louis, Courrier, Mart etc. sau dintre cei mai noi Louis Veillot, Henri Rochefort, Laurent Tailhade, Jules Vallès, Léon Bloy, Charles Maurras, Drumont, Léon Daudet, Anatole France... dar am putea continua la nesfârșit enumerarea celor cari au avut o atitudine pamfletărească în fața problemelor nesfârșite ale vieții.
          Violența de vocabular nu formează caracteristica pamfletului, când exti-ni-se exemplele, la noi d-l Radu Cosmin și E. Lovinescu, au cea mai nestăpânită pasiune pentru cuvintele tari și, vai! nimeni nu le-a făcut cinstea de a-i socoti printre pamfletari. Că d-l E. Lovinescu are veleități de a intra definitiv în „ganga (!) impură a literaturii pamfletare”, și totuși nu a izbutit până acum decât să fie echivalenta critică a cosminismului literar, cine poate fi învinovățit?
          D-l Lovinescu îngrămădește într’o singură frază zeci de cuvinte tari: „sʼau ridicat spre literatură toate miazmele expresiei vulgare; prin stilul rânjesc, flueră, blestemă și spurcă milioanele de frați minori, a căror ideație nu sʼa descătușat încă din plasma primitivă”. Imensa acumulare de invective argheziene nu valorează (scrie „Sburătorul”) decât în funcție de talentul care le dă vigoare, contururi aspre de imagină puternice, spre a încadra o idee și a preciza o atitudine, adăugăm noi. Cerând o atitudine, pamfletul exclude lașitatea.
          D-l E. Lovinescu cu slabe resurse de bărbat – vina nu e a d-sale, o recunoaștem, ci a părinților săi –, se încovoae cumplit în fața împrejurărilor, în fața oamenilor. D-l E. Lovinescu e războinic, plin de curaj, de îndrăzneli ce frizează splendid nebunia – dar toate aceste fioruri bărbătești străbat trupul androgin al energicului biped critic numai când primejdia este absentă. Dacă în față i se ridică amenințătoarea posibilitate de a i se verifica expansiunea curajoasă, ca prin farmec bărbatul lovinescu dispare, spre a face loc... femeii lovinescu.
          Războinicul, care își așternea de-alungul coloanelor la ziarul „Naționalul” a apriga-i dorință de a-și însângera trupul pentru „patrie”, a dispărut fără urmă la intrarea noastră în acțiune. Târziu în vremurile de bejenie, când fiecare ducea cu el tristeța căminului lăsat pradă năvălitorului, am aflat că d-l E. Lovinescu de la „Naționalul”s’a transformat într’o pacinică gospodină cultivatoare de zarzavaturi – nu literare – într’un târgușor: Fălticenii. Bine-înțeles că în 1919, după ce primejdiile morții trecuseră, gospodina cultivatoare de zarzavaturi a dispărut spre a apărea E. Lovinescu îmbrăcat în marțiala haină a unui „comisar regal” – Curte marțială literară.
          Cine ar putea învinui pe androginul d-l E. Lovinescu de lașitate sau de neînțelegere a pamfletului, care cere tocmai... ceea ce îi lipsește criticului nostru?
          Pamfletul este o violentă afirmare a unei independente cugetări, o curajoasă înfrângere a unei ipocrite pudori și o utilizare cu artă a unui vocabular și a unor imagini ocolite de cei cari nu au nici talentul, nici fineța cerută.
          D-l Lovinescu leagă apariția pamfletului de un primitivism în cugetare, în cultură, în artă („trebuesc cincizeci de ani pentru ca fenomenul Arghezi să devină o imposibilitate culturală” scrie „Sburătorul”),
          Deaceea d-l E. Lovinescu consideră pamfletul ca un fenomen al inculturii.
          Și fiindcă acelaș vrăjmaș al pamfletului a pomenit de neîngăduința literaturii franceze de a tolera un nou Rabelais – deoarece pamfletul e tolerat numai de incultură – vom trimite pe pudicul androit să citească pe Louis Veuillot, Laurent Tailhady sau Léon Daudet și să se convingă că numai o puternică cultură, ce le-a stat la îndemână, le-a îngăduit posibilitatea de a scrie pamfletărește. Un poet poate scrie lucruri de rară frumusețe fiind ignorant și la nevoe chiar prost, un zis pamfletar ca d-l Lovinescu sau cosminul său echivalent literar, de o pildă, va scrie birjărește sau cum veți voi, dar nu va face pamflet. E acel ceva bărbătesc, de care e nevoe când încerci să afirmi o nouă idee, o nouă interpretare a vieții.
          Cuvântul popular – admis de subțirime numai în traducere franceză – are uneori o puternică expresivitate. Pentru d-l Lovinescu, „om cult”, „limba noastră populară este o rană dureroasă”. Graiul popular, pe care l-au utilizat rând pe rând cei mai mari scriitori ai noștri M. Eminescu, Coșbuc, Slavici, N. Iorga, M. Sadoveanu, o rană dureroasă? Probabil că cele două modele de stil „cult” pe care ni le indică sburătorul sunt romanele „Lulu” (E. Lovinescu) și „Babilon” (Radu Cosmin).
          Mulțumesc pentru cultură, noi rămânem la frăgezimea graiului popular. El poate servi ca material de exprimare a imaginilor pe care le creiază talentul, vrășmaș neînduplecat al mediocrității tâmpe și dogmatice.
          De aceea d-l E. Lovinescu urăște atât pamfletul cât și limba populară: și una și alta zugrăvește minunat pe „fătălău”.
           Fiind în cauză infirmitatea congenitală, îi vom ertad-lui E. Lovinescu lipsa de obiectivitate – obișnuită la un om cult. Cu cei loviți de soartă suntem îngăduitori („Adevěrul literar şi artistic”, 14 mai 1922).
 
Pamfletulromânesc. -Conferința d-lui Pamfil Șeicaru
     Ciclul de șezători culturale organizat de cercul „Constantin Mille”s’a inaugurat ori dimineață în orele 11, însala teatrului Carmen Sylva.
     A vorbit d. Pamfil Șeicaru, directorul ziarului nostru, despre „Pamfletulromânesc”. Conferențiarul începe prin a face definiția pamfletului, care, după d-sa, este portretul șarjat al defectelor unei persoane, accentuarea acelor defecte. În scris, reprezintă ceea ce în desemn este caricatura. Sfâșie prestigiul persoanei vizate spre a o înfățișa într’o postură comică sau desgustătoare.
     Înjurătura e tot un pamflet. Românul în esența lui este pamfletar. Un pamfletnu reprezintă imaginea obiectivă a unei stări sociale. Pamfletarii sunt întotdeauna extremiști.
     Se spune că pamfletula apărut odată cu revoluția franceză, când se împărțeau acele foi volante în care era înjurată Maria Antoaneta. Profeții sunt, după părerea conferențiarului, premergătorii pamfletarilor moderni.
     Primul pamfletar român e paharnicul Sion, boer moldovean care a trăit pe la anul 1860. Se poate citi în „Arhondologia Moldovei” câteva portrete de boemi făcute de paharnicul Sion – care avea o gură teribil de rea. Conferențiarul arată apoi că toți scriitorii revoluției noastre din 1848 sunt de asemenea pamfletari. Eminescu, Bogdan PetriceicuHașdeu și Caragiale au dat o interesantă contribuție pamfletuluiromânesc.
     Mișcarea socialistă dinainte de războiu, a produs o eflorescență a pamfletului. Primul produs e Tony Bacalbașa și Const. Mille, care era mult mai tenace și mai hotărît decât T. Bacalbașa.
     Acesta din urmă a înființat însă cel mai teribil pamfletîmpotriva militarilor: revista „Moș Teacă”–dealtfel, inspirată din o carte franțuzeasca „Căpitan Ramolo” și numai localizată de el.
     C. Mille nu avea vervă, avea însă o tenacitate teribilă. Toată impopularitatea Brătienilor lui se datorește. Tot el le-a găsit și acea faimoasă poreclă de „Șobolani”.
     În 1903 – apare în scrisul românesc pamfletarul naționalist Nicolae Iorga. D. Șeicaruvorbește cu mult entuziasm despre micile articole ale acestuia – în care oamenii zilei și situațiile sunt atât de bine caracterizate în ridicolul lor.
     În timp ce Bacalbașa și Mille reprezintă extrema stângă, iar Nicolae Iorga, extrema dreaptă, o replică a acestor două curente este democrația, care se manifesta prin ,,Facla”. Aici s’au distins Graur – care fără să aibă sprinteneala invectivei, are tenacitatea în ură–,  apoi Arghezi și Cocea. Acesta din urmă avea un ritm extraordinar. Articolele lui din „Facla” definesc o epocă. Era revolta massei împotriva unui personaj, pe care îl făcea răspunzător de toată suferința mulțime. Arghezi poseda acea interesantă invectivitate verbală. Cocea purta accentul pe revoltă. Arghezi producea desgustul.
     După războiuîncepe o altă epocă. Din pamfletarii tineri, d-sa citează pe Ion Vinea și pe Dem. Teodorescu. La cel dintâi – rafinamentul artistului predomină; cel de-al doilea – fost strălucit student al facultății de filozofie – prinde admirabil ridicolul dar îl pune pe un plan de pură intelectualitate.
     Conferința d-lui Șeicarua fost îndelung aplaudată.
     La sfârșit, d. Negreanu, administratorul general al ziarelor „Dimineața” și „Adevărul”, a citit o scrisoare din partea d-nei Mille (Constantin Mille decedase în anul precedent – n.n.), prin care se scuză de a nu fi putut lua parte la conferință („Curentul”, 25 decembrie 1928).
 
(Vom reveni, pe parcursul acestui an cu materiale semnate de Pamfil Șeicaru, pilduitoare întru înțelegere vremurilor contemporane lui – și nu numai.)
 
 
Citește și:

Pamfil ȘeicaruMihai Eminescu, „fiu privilegiat al pământului nostru, în el – ca într’un mistic potir – s’au condensat şi rezumat sintetic toate virtualităţile de cultură şi de simţire ale sufletului românesc”

 
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Ti-a placut articolul?

Comentarii