In Memoriam. Ion Pelivan - Ctitor al Marii Uniri (1876-1954)

S-a născut la 1 aprilie 1876 în comuna Răzeni (Basarabia/azi R. Moldova). După școala primară și Seminarul Teologic la Chișinău urmează Facultatea de drept a Universității din Dorpat/Tartu, Estonia între anii 1898-1903, organizând între 1899-1902 „Pământenia studenților basarabeni“ - organizație politică și națională a tinerilor moldoveni care studiau la Dorpat, având ca scop propaganda în vederea răsturnării regimului țarist, redeșteptarea conștiinței naționale, în cadrul căreia are legături cu patrioții basarabeni refugiați în țară (Zamfir Arbore, Petre Cazacu, Gheorghe Madan etc.).

Considerat element periculos pentru regim, Pelivan e trimis pe frontul din Manciuria în războiul ruso-japonez (1904-1905). După înfrângerea Rusiei și izbucnirea revoluției, revine în Basarabia, se alătură grupării național-democratice în jurul lui Emanuil Gavriliță, Constantin Stere, Pantelimon Halippa etc., fiind și redactor principal la gazeta „Basarabia“, apărută în limba română (1906-1907), în care era atacată lipsa totală de drepturi a moldovenilor și politica guvernului țarist.

În mai 1912, la împlinirea unui centenar de la „eliberarea Basarabiei de către ruși de sub jugul turcesc“(!), este destituit din funcția de judecător la Bălți pentru ca purtase o cocardă tricoloră îndoliată.

În Primul Război Mondial e mobilizat pe front, iar după revoluția rusă din februarie 1917 pleacă la Chișinău, unde participă la constituirea Partidului Național Moldovenesc, prima organizație politică și națională a moldovenilor basarabeni. Conceptele sale au devenit program: autonomia administrativă, judecătorească, școlară, bisericească, economică a Basarabiei. În iunie 1917 este ales în Comitetul de conducere al „Societății Culturale Moldovenești”.

Este cooptat în Biroul de Organizare a Sfatului Țării, fiind ales deputat și desemnat în funcția de președinte; renunță, fiind contestat de reprezentanții minorităților naționale pentru convingerile sale românești.

În ședința de inaugurare a Sfatului Țării (21.11.1917), Pelivan impresionează, fiind cel mai aplaudat, prin cuvântarea sa: „Azi e ziua cea mai însemnată în istoria poporului moldovenesc condamnat să piară, dar azi el a înviat! Toți simt o bucurie nemaipomenită când vad drapelul național care fâlfâie deasupra acestui Palat. Astăzi se înfăptuiește idealul strămoșilor noștri care s-au coborât în morminte cu durere în suflet”.

La 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării votează independența Republicii Moldovenești, iar Pelivan spune: „Suntem în ajunul întregirii neamului!”
La 27 martie votează unirea Basarabiei cu România.

În perioada 1919 - 1920, Ion Pelivan participă, în cadrul delegației României, la lucrările Conferinței de Pace de la Paris. Despre modul cum și-a îndeplinit această misiune, Nicolae Iorga menționa: „Reunirea Basarabiei la România nu a fost un succes al diplomației românești, cum s-a afirmat în permanență, ci rezultatul propagandei efectuate de I. Pelivan la Paris”. În această perioadă Pelivan a elaborat și publicat 10 broșuri în care prezenta și promova Istoria Basarabiei sub ocupație rusească, locul și rolul provinciei în cadrul României. S-a confruntat atât cu bolșevicii, cât și cu țariștii de la Paris care susțineau la unison că Basarabia e provincie rusească. Pelivan susținea că „rușii, fie nostalgici țariști, fie bolșevici, erau cu toții imperialiști când trebuiau să reconstituie fostul imperiu țarist”.

În perioada interbelică, activitatea lui Pelivan e diversă: deputat în Parlamentul României între 1918-1933, ministru al Justiției, membru al PNR condus de Iuliu Maniu din 1923 și apoi membru al Conducerii PNT din 1926, preocupat fiind permanent de problema românismului în Basarabia. În plan educațional și cultural a fost conducător al filialei Basarabia a ASTREI (1927-1936), membru de onoare al Comitetului Școlar al Liceului „Regele Ferdinand” din Chișinău.

După drama Basarabiei din 1940, a militat activ pentru eliberarea acestei provincii de sub ocupația bolșevică și, ulterior, din septembrie 1941, pentru reintroducerea administrației românești.

În aprilie 1944, după un prim refugiu în 1940, se stabilește cu familia la București.

Pentru meritele excepționale în realizarea României Mari, autoritățile comuniste l-au „răsplătit” cu arestarea în mai 1950, la 74 de ani, în cadrul „lotului foștilor miniștri și demnitari”, fiind încarcerat la Sighet, unde moare din cauza bolilor și regimului de exterminare, la 25 ianuarie 1954, fiind înmormântat în cimitirul închisorii.

Ulterior, în 1976, la împlinirea a 100 de ani de la naștere, a fost reînhumat în cimitirul mănăstirii de la  Cernica (Ilfov).

La împlinirea a 70 ani de la cumplita sa moarte, să ne amintim de faptele și acțiunile celui care a fost Ion Pelivan și pe care avem datoria să-l păstrăm în conștiința noastră, în pofida nepăsării și uitării...

Sursa foto: wikipedia
                                                                   
Mihai Șerpoianu,
AFDPR - filiala Constanța           

Citește și:
Mihai Șerpoianu, președintele AFDP - filiala Constanța, dorește schimbarea numelor mai multor străzi din municipiu