Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
03:25 18 06 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Pamfil Șeicaru „Armindenul, acea zi de 1 Mai ale cărei origini se prelungeau în timpuri imemoriale”

ro

03 May, 2024 11:52 520 Marime text


Fără manifestații publice – cum se întâmplă pe alte meridiane, unde categoriile de „uvrieri manuali și intelectuali”, puternic organizați în sindicate, se exprimă ca atare , Ziua de 1 Mai (neasumată azi – în marcarea ei – nici de formațiuni politice zise „social-democrate”) avea să fie sărbătorită în timpul Monarhiei la diverse amplitudini (pentru ca în perioada primelor patru decenii ale Republicii să fie o veritabilă sărbătoare națională – amplă și populară).

Comentând, în toamna anului 1938, contextul adoptării unei legi „prin care se înfiinţează sărbătoarea primăverii”, marele ziarist Pamfil Șeicaru (1894-1980) arăta că „Pe vremuri era Armindenul, acea zi de 1 Mai ale cărei origini se prelungeau în timpuri imemoriale, când nu fuseseră scrise nici Georgicele lui Virgiliu. Se petrecea sub poala pădurii de un verde proaspăt, era o participare şi o comunicativitate cu exuberanţa vegetală, era o sărbătoare cu un fluid panteist. Iar recolta se sărbătorea la culesul viilor, când la cramă nu mai ostenea arcuşul pe coardă şi lăutarii făceau să răsune podgoriile de chiote de veselie. Deci nu am putea spune că legea prin care se înfiinţează sărbătoarea primăverii (aflată în discuție la sfârșitul anului 1938 – n.n.) şi a recoltei nu şi-ar afla nici o legătură în trecutul ţării. Străvechi datini, multe din ele în curs de dispariţie stau mărturie a acestor participări voioase la cele două faze ale agriculturii: semănatul şi culesul”.
Paginile ziarelor vremii redau pe larg istoricul Zilei, conținutul manifestărilor – adunări publice în săli (nu și demonstrații stradale), ieșiri la iarbă verde (la Constanța, mai ales în zonele „La Vii” și „Cișmea”);
cea mai amplă desfășurare a fost la 1 Mai 1939, când regimul de autoritate monarhică instaurat de regele Carol al II-lea (care a desființat sindicatele – înlocuindu-le cu sistemul așa-ziselor „bresle” –, dar și sistemul partidelor politice) a orchestrat ținerea în acea zi a primului Congres al Breslelor;
cu paradă stradală prin fața Palatului Regal, el se dorea a fi o dovadă a unității populare în jurul Suveranului și a regimului său, într-un context internațional ce reclama exprimarea unității naționale (așa cum va sublinia în cuvântarea sa și prim-ministrul Armand Călinescu (asasinat peste câteva luni de către un grup de legionari);
în timpul manifestării se scandau lozinci ce exprimau această solidaritate (dar și câteva lozinci lansate de comuniști – în acea zi, utecista textilistă Elena Petrescu va fi desemnată, la o reuniune culturală muncitorească de pe strada Veseliei, din cartierul Ferentari, drept „regina balului”).

De ce muncitorimea serbează ziua de 1 Mai?
De aproape o jumătate de veac ziua de 1 Mai este consacrată ca sărbătoare a claselor muncitoare din lumea întreagă. În această zi toată lumea este în fierbere. Burghezimea pentru a preveni deslănţuirea „revoluţiei mondiale” iar clasele muncitoreşti pentru a da to=tfastul cuvenit acestei date, care marchează un important pas în lupta pentru emanciparea lor politică şi socială. Data de 1 Mai însă nu îşi are originea în nu ştim ce lupte sângeroase provocate de către muncitorime. La baza acestei sărbători se găseşte un act revoluţionarîntr’adevăr, dar un act de revoluţiepaşnică.
Ziua muncitorilor, gârboviţi în uzine şi ateliere pentru a transforma materiile brute în mijloace de civilizaţie, de petrecere şi– ce ironie! – de obstacole în calea emancipării acelei mai laborioase părţi din umanitate, îşi are originea în America. Sindicatele muncitoreşti din acest continent au ţinut două congrese succesive, la Chicago în 1884, şi la Washingtonîn 1885, adoptând o moţiune în sensul căreia ziua de lucru va fi fixată la 8 ore, începând cu data de 1 Mai 1886. Membrii acestor sindicate au început o activă propagandă pentru punerea în practică a rezoluţiunei votate, izbutind să declanşeze mai multe greve, cu deosebire în Chicago. Primele zile au decurs în linişte. În noaptea de 4 Mai au explodat câteva bombe. Guvernul federal intervine şi represiunea este fără milă. A curs mult sânge, mişcarea a eşuat.
Congresul din 1888 organizat de către American Federation of Labor, reia moţiunea votată în anii1884 şi 1885, şi alege ca dată de demonstraţie în favoarea zilei de lucru de 8 ore, data de 1 Mai 1890. În această zi uzinele au încetat să mai funcţionezeşi muncitorilor din America li s-au ataşatsocialiştii francezi sub conducerea lui Jules Guesde, EugéneBaudin, Thivrierşi Eduard Vaillant. Cortegiul format din aproape un milion muncitori care pornise spre Camera Deputaţilor pentru a demonstra, a fost împiedecat în Place de la Concorde şimişcarea reprimată în mod brutal... Nu e mai puţin adevărat, că a fost prima manifestaţie muncitorească impozantă, care a produs o impresie profundă în toată lumea.
Autorităţiile însă fiind în încurcătură s’au îngrijit ca această zi cu soare, de 1 Mai 1890, să fie adumbrită de măcelul de la Fourmies [1 Mai 1891] unde atâţia lucrători şi-au găsit moartea (9 decedați și 35 răniți – n.n.).
Ziua de 1 Mai, prin urmare, nu este o zi de „revoluţie mondială” cum se crede, ci o zi de doliu, şi o zi de speranţă. Şi o clasă socială laborioasă, încrezătoare în puterile sale de producţieşi de creaţie, o clasă socială cu speranţe mari şi cu intense iluzii de emancipare totală şi definitivă, nu poate fi oprită în drumul său de ascensiune social-politică de nici o putere în lume.
Iar după război, după întemeerea Biroului internaţional al muncii, ziua de 1 Mai fiind recunoscută oficial ca zi de sărbătoare, ea este şi un simbol al vremurilor noui, carearată că burghezia stăpânitoare nu îşi mai refuză concursul pentru realizări practice în domeniul revendicărilor sociale. Avem şi astăzi intransigenţi de dreapta şiintransigenţi de stânga, dar avem şi largipături muncitoreşti, ca şi largi pături burgheze, cari înţeleg necesitatea comună de a-şi face concesiireciproce (DIM., „Dimineața”, 2 mai 1930).
 
Serbarea zilei de 1 Mai

Un comunicat al ministerului de interne
Ministerul de interne comunicăurmătoarele:
Guvernul a autorizat ca ziua de 1 Mai să fie sărbătorită de către muncitorimea din ţară, afiliată la „Confederaţiunea Generală a Muncii din România”, prin întruniri ţinute în localuri închise şi prin serbări câmpeneşti în grădini sau localuri situate în marginea oraşelorşi afară din oraşe.
Manifestaţiunile pe stradă sau atrupamentele în stradă, precum şi portul placardelor, steagurilor roşiişi carele alegorice, sunt cu totul interzise.

Preşidenţia Consiliului de miniştri dă următorul comunicat:
Ziua de 1 Mai fiind considerată ca sărbătoare legală, conform legii repaosului Duminical, în acea zi birourile tuturor ministerelor şi atelierele căilor ferate nu vor lucra.
Ministerul muncii face cunoscut că toate băncile şiîntreprinderile comerciale şi industriale din ţară vor respecta sărbătoarea zilei de 1 Mai.
Băncile vor ţine deschis numai biuroulpoliţelor cu personalul strict necesar şi numai în orele de dimineaţă. În schimb aceştifuncţionari vor beneficia de repaus în ziua de 21 Mai (Sf. Constantin şi Elena) care deşi nu e sărbătoare legală, totuşi băncile nu fac decât operaţiuni interne.
Cu toată sărbătoarea de mâine,şcolile vor funcţionaîn mod regulat(DIM., „Dimineața”, 2 mai 1930).

Armidenul
Ne~a rămas din trecut ziua de 1 Mai, Armindenul – când tradiţia cere, ca omul să bea pelin pe iarbă verde.
Cu toate nevoile şi cu toate grijile de odinioară –fatalismul păstra veşnic în sufletul românului nădejdea în mai bine.
Iar de sărbători se pun necazurile deoparte; şi, la un pahar devin, mesenii spun: „cele bune să se adune, cele rele să se spele”.
După sărbătorile religioase ale Paştilor, când credincioşiiretrăesc evenimentele sacre de la începutul creştinismului, vine 1 Mai, zi care are cu totul alt caracter.
Aceiaşiţărani care umblă cu „pluguşorul” în noaptea de Sf. Vasile, care seamănă a doua zi –  urându-ne „să înflorim ca merii, ca perii” – pornesc primăvara pe câmp într-adevăr cu aratul. Când câmpul e arat şi semănat, plugarul se poate odihni în ziua de 1 Mai – cerând cerului soare şiploae la vremea lor.
Ca şicetăţenii, toţi locuitorii acestei țări – care trăesc din roada câmpului – dau o deosebită cinste sărbătorii pământului, dătător de hrană şi odihnă tuturora.
Sărbătoarea celei mai vechi munci a trecut, simbolic, la meşteşuguri, industrii şinegoţ...
 


 La 1 Mai, lucrătorii pun jos ciocanul, se întrunesc – şi ei – după datină pe iarbă verde. Dar acolo ei nu cer binele de sus, de unde cade ploaia. Muncitorii din fabrici văd prosperitatea numai în strângerea rândurilor şi în lupta comună pentru mai multă dreptate socială.
Însăşi manifestarea solidarităţii proletare a pus ocârmuirea pe gânduri. Ziua de 1 Mai a fost condamnată. Iar legalizarea ei a însemnat o prima isbandă a muncii. Dar sărbătoarea muncii este a tuturor celor ce lucrează cu mintea în birouri publice şi private.
E sărbătoarea celor ce administrează, judecă şiînvaţăţara aceasta. A celor ce o vindecă şi o apără. A tuturor care nu trăesc în trândăvie, ci din truda braţuluişi a capului.
Pentru cei ce îşi duc viaţa în birouri închise, Armindenul nu-i numai o simbolică sărbătoare a muncii. El e şi o evadare din oraşele de asfalt, piatră şi de fier, din oraşeleînăbuşite de benzinaşi de fumul fabricilor.
După goana febrilă pentru câştig, după zarva târgurilor – calmul de la ţarălinişteşte inimile. Dă putere nouă pentru munca viitoare. Dă o altă înţelegere a lucrurilor şi deschide perspective largi sufletului, minţii – nu numai ochilor. Mai demult, edilii se îngrijeau numai de pavaj. Azi se gândesc la parcuri, păduri şi lacuri de recreare în jurul oraşelor.
Această grijă are un rost mai mare decât cel strict higienic. E vorba de un tratament sufletesc pentru orăşan.
Armindenul este cea dintâiu zi care ne chiamă din târg la câmp (M. Sevastos, „Dimineața”, 2 mai 1935).

Armindenul; vechea şi noua sărbătoare a muncii
În vechile noastre estampeşi în literatura noastră de pe la mijlocul veacului trecut, regăsim tari mărturii despre chipul voios şiîntr’adevăr patriarhal cum se afla sărbătorită ziua de întâi Mai.          Armindenul de atunci era o sărbătoare a primăverii, în ţărişoare de plugari şi de păstori.
În ţărişoare unde chiar capitalele, erau doar numai nişte sate mai mari, cu vegetaţia imenselor grădini şi livezi invadând până şiuliţele de centru, împresurând curţileboiereşti, palatele protipendadei, bisericuţelevoevodale, vatra cârciumioarelor de ospăţ cu tarafuri şinesfârşitele ogrăzi ale burgheziei de mijloc şi ale norodului mărginaş, cu răsaduri de flori rustice şi adevărate plantaţii de porumb, de floarea soarelui, de cânepă şi de pomi fructiferi. Examinaţipuţin gravurile din veacul trecut şi din veacul al optsprezecelea. Confruntaţi-le cu gravurile contemporane care înfăţişaucetăţile apusene ori din Europa de mijloc, cu sumbre clădiri de piatră, ziduri de granit, uliţi înguste şi firavi copaci singuratici lungind crengile însetate de lumină şi aer între doi pereţigrunzuroşi. Faţă de aceste târguri cu altă structură, altă arhitectură, alt trecut, alte datini, altfel de convieţuiri, târgurile noastre se asemănau mai mult cu fabuloasele cetăţi libere din sudul Asiei, sub suflarea Musonului, cutropite de năvala vegetală care astupa temple, îngropa statui, ascundea ruinele locuinţelor după o cortină de liane.
Destul această confruntare iconografică, pentru a vădi cât de adânc ne simţeam popor de plugari şi de păstori, cât de aproape trăiam de natură, cum răspundeau încă în noi rămăşiţe de vechi ritualuri păgâne şi panteiste cu rotaţiile anotimpurilor, cu nevoia de a aduce prinos divinităţilor care fecundau natura, pregăteau belşugul câmpurilor şi rodirea pomilor.


Armindenul era o asemenea sărbătoare a primăverii, când târgoveţşiţăran, bogat şi sărac, fără deosebire de port şi de pungă, ieşea la câmp să bea pelin pe iarbă verde ca „să i se subţie sângele” şi să ia contactul mitologicului Anteu cu pământul.
Stampele din epoca începutului de veac trecut, zugrăvesc un admirabil deşi cam discordant spectacol ca unitate vestimentră. Protipendada în strălucite uniforme militare după moda adusă în aceste părţi răsăritene de prestigiul oştilor napoleoniene său în rocurile nou-nouţe croite la Paris, jucănd hora noastră neaoşă sub giganţi stejari umbroşi, ca în tablourile lui Corot, Courbet şi Poussin, la cântecul celebrelor tarafuri de lăutari îmbrăcate în vechile asiatice giubele şiantereie. Costumele erau de aiurea, proaspăt împrumutate, de-un spoiu apusean; datina era a noastră, din buni străbuni, cu reminiscenţe de păgâneşti închinări pe altarul divinităţilorcâmpeneştişi silvestre, care au supravieţuit calendarului creştin ortodox, abia deghizându-şi denumirile: Sânzăieneleşi Foca, Rusaliile şi Sfântu Ilie, mai ştim noi câte şi ce...
Vă amintiţi stihurile lui Alecsandri şi Bolintineanu? Armindenul era slăvit ca o primăvăratecă înfrăţire a claselor şi a sufletelor, pе-un uriaş altar al naturii aşternut cu fragede pajiştişi cu fundalul iconostasului zugrăvit pe cer de profilul înverziţilor arbori seculari. O sărbătoare de armistiţiu între clase. De generală contopire în marele suflu al naturii, fecundate de zeităţile primăverii şi ale viitoarelor rodiri.
Vremurile de mai apoi, cu occidentalizarea vertiginoasă şi cu împrumutul fanatismelor marxiste, au transformat străvechiul nostru Arminden patriarhal, într’un patron al muncii, cu manifestaţiuni de stradă, cortegii unde flutura steagul roşu, cuvântări, proclamaţiişideclaraţii de greve, o zi a revendicărilor de răsboiu lăuntric.
Сe-au adus? Unde au dus?


Soarta muncitorilor intrase in programul partidelor şi în capitolul făgăduelor electorale. Adică pradă agitaţiilor. În afară de câţivafruntaşi ai mişcărilor socialiste, de o sinceră credinţă care merită tot respectul nostru, fiindcă nu au traficat nici într’un chip cu idealurile lor utopice, păstrăndu-se puri într’o ideologie absolută fie ea şi inoperantă; ceilalţi, profesioniştiiagitaţiilormuncitoreştişi ai marxismului acomodat după oportunismul, electoral, unde sunt şi ce-au săvârşit practic, pentru a îmbunătăţi starea proletariatului? Unii s’au procopsit personal, cu ceva blocuri şi rente. Alţii au voiajat din partid politic în partid politic, după cum băteau vânturile, trădându-şi proletariatul cu preţul compromisurilor personale întru îndestulări personale, nu pentru a câştiga clasei muncitoreşti un minimum de drepturi asigurate în cadrul partidelor şi guvernelor „burgheze”.
Realitatea aceasta este. Realitatea sinistră şi caricaturală, cu rezultate funeste pentru condiţiile de existenţă morală şi materială ale muncitorului asmuţat cu broşurele de vulgarizare socialistă, sub inevitabila lor scoarţăroşie. Etern regretatul meu prieten, frate întru suflet şi scris, Panait Istrati, după dureroasele sale experienţe trăite direct şi amar desamăgite, îmi istorisea nenumărate şi concludente peripeţii ale acestor mistificări, cu şi fără intenţie, pe care poate odată le voiu repovesti. Căci alcătuiesc un rar document dintr’o perioadă de lichidare a socialismului nostru şi a socialismului european, sub semnul timpurilor ce veneau către noi.
Şi iată, că aceste timpuri astăzi le trăim, aci, în România tradiţionalului nostru Arminden, căruia noul regim i-a restituit simbolicul rost de sărbătoare a muncii, nu de răsboiniceşiscrâşnite revendicări ale muncitorilor. Pentru stările şicondiţiile noastre, am aflat soluţiile noastre. N’om spune că sunt ideale în absolut. Viaţa nu îngăduie realizarea idealului în absolut. Îngăduie însă o adaptare la realităţi, cu un maximum de privilegii şi drepturi echilibrate, armonizate, aşa ca mecanismul economic şi aparatul social să asigure un maximum de randament, fără o năruire a armăturilor lăuntrice de stat.
Sub regimul supralicitărilor electorale, o asemenea chibzuită întocmire a bunelor stări pământeştişisufleteşti, nu era cu putinţă. N’o îngăduia sistemul. N’o îngăduiau oamenii şi supralicitatorii. Nici pentru muncitorul agricol. Nici pentru muncitorul industrial. Viitoarele, utopicile realizări se sprijineau pe noţiunea de luptă şi de violenţă, nu de pace. Pe desbin, nu pe armonie!
Ajutoarele practice pentru muncitorii români, asigurarea deplină a drepturilor la viaţăşi la îndestulările pământeşti, chezăşiile pentru anii de bătrâneţeşi de odihnă, opera de construcţii cu inaugurarea cartierelor de locuinţemuncitoreşti, legiuirile şiasistenţa directă, oficială, neelectăralizată, într’un singur ciclu de14-15 luni a înregistrat înfăptuiri care n’ar fi fost altădată cu putinţă în două decade de guvernări ale partidelor cu specialitatea agitaţiilor proletare.
Înfăptuirile sunt, au dat roade, trăim în ele, au schimbat condiţiile de viaţă ale muncitorilor, raporturile între mâna de lucru şi capital, între stat şicetăţeanul producător.
 


Congresul breslelor din Capitală pregătit pentru ziua de 1 Mai, va sublinia acest miracol săvârşit sub Domnia aducătoarei de linişteşi de pacificare a Majestăţii Sale Regele Carol II şi a sfetnicilor Săi desrobiţi de tutela nimicitoare a electoralismului. 
Armindenul din nou îşi ia rostul de datină, al unei sărbători a muncii şi a primăverii; nu a încruntatelor priviri şi a pumnilor încleştaţi; a steagului roşu fluturat peste capete pentru a simboliza dreptul cucerit cu vărsare de sânge, nu cu paşnicile legăminte pentru o convieţuirepaşnică între fraţi de sânge, de neam, de năzuinţi, de destin (Cezar Petrescu [1892-1961], „România”, 1 mai 1939).
 
1 MAI
Sărbătoarea muncii şi a primăverii coincide anul acesta cu un moment în care sufletele tuturor oamenilor se îndreaptă către suprema speranţă, nădejdea de pace!
Întâi Mai, la început, în tradiţianaţională, era numai sărbătoarea primăverii, a devenit apoi simbolul luptei pentru revendicări a clasei muncitoreşti. Având o semnificaţie de combativitate era firesc ca ea să întâmpine rezistenţa organelor însărcinate cu menţinereaordinei în stat.
Destinul zilei de 1 Mai e mai mult decât interesant. Ţări situate în poziţii diametrale opuse din punct de vedere al concepţiilor care stau la baza organizaţiilor de stat şi-au însuşit-o. Aceiaşi zi e sărbătoarea naţională a Moscovii Cominternului şi a Berlinului, centrul anti-cominternului. Cu acest prilej trebuie să se solidarizeze popoarele în jurul lozincelor care le animă.
La noi în ţară ziua de 1 Mai a fost însuşită de oficialitate după crearea ministerului muncii încă de la 1920.            
Mi-a fost mie dat să am cinstea de a invita pe M.S. Regele Ferdinand în mijlocul muncitorilor în ziua de 1 Mai 1926 cu ocazia inaugurării Casei medicale „Regina Maria”. Am spus următoarele muncitorimei adunate acolo:
„În această zi de sărbătoarea Muncii, când natura însăşi prin                                  primenirea ei dă garanţiaexistenţei eterne, aşa după cum fiecare auroră e                      chezăşialumineiveşniceşi a timpului nesfârşit, a fost dat ca în strada 13                  Septembrie, evocare simbolică, Regele şi Regina tuturor românilor, să deschidă                      cel dintâi dispensar, menit să aline suferinţele luptătorilor de pe câmpul pacific                   al Muncii.
Eroismul nu trebue căutat numai în larma şi zăngănitul războaielor, ci,                   pe fiecare pod de drum de fier, pe fiecare construcţie metalică ce se înalţă, pe              trenurile de marfă, pe punţile corăbiilor, în adâncimea minelor, în cultura                    câmpiilor, cerere de curaj este nesfârşităşi oferta prisoseşte întotdeauna.                         Nicăeri nu se mânueşte coasa, toporul, casmaua, ciocanul sau lopata, fără ca                     tot acolo să nu fie cineva care asudă, să strădueşteşidesfăşoară tot curajul şi                   răbdarea de care e e capabil.
De sănătatea fizică şi morală, de propăşirea culturi dăviaţa acestor                         eroi, se îngrijeşte ministerul creat în 1920”.
Iată, drept răspuns, cuvintele Majestăţii Sale, pe care le-am răspândit apoi printre muncitori, în toate atelierele, căci lesocoteam ca o dogmă pentru întreaga muncitorime românească:
„Cu o vie plăcere am venit azi împreună cu Majestatea Sa Regina aci, pentru a inaugura un locaş, menit să aline suferinţele unei clase de locuitori, care, din an în an, capătă o importanţă mai mare în viaţa acestei ţări în lupta ei economică. Mai înainte cu câţiva ani, lucrătorul şi muncitorul era la cat numai nu voia muncii braţelor lui şi, dacă reuşea, era bine, iar dacă i se întâmpla vreun rău, se resemna zicându-şi:
«Aşa a voit Dumnezeu»”.
Timpurile acelea – din nenorocire – au trecut şi în evoluţia statelor, conducătorii s’au convins că muncitorul să arate ce aport însemnat aduce la desvoltareaproducţiei în creştereabogăţiei statului. El a dovedit că munca cinsteşte pe om. De aceea, statele moderne şi în România poate cu mai mare solicitudine, diferitele guverne s-au ocupat de soarta acelora cari, prin munca lor cinstită şi respectuoasă autorităţii statului, contribueşi ei la propăşirea lui. Dacă voim să avem o clasă muncitoare, pătrunsă de respectul vecinului, pătrunsă de respectul autorităţii, statul trebue să ia în mâinile sale satisfacerea nevoilor acestei clase de cetăţeni.


Interesul pe care l-a pus statul pe terenul asigurărilor sociale a dat roade frumoase. Muncitorii şi-au înţeles rolul şi-au înţelesşi rostul asigurărilor. Am putut constata şi azi că aţiînţeles rostul vostru şi rostul asigurării, şi că, prin voi înşivă, prin înfrăţire, vă puteţi ajuta reciproc. Singuri aţi pus mâna pentru a clădi asemenea aşezăminte, fiind convinşi că numai prin înfrăţireputeţi veni în ajutorul aproapelui.
„Urmaţi, muncitori, pe drumul acesta înainte. Mai presus de munca fiecăruia, trebue să fiţiconştienţişi să nu lucraţi numai cu gândul la câştig zilnic care este dreptul vostru, dar şi cu convingerea că muncile individuale, puse împreună, sunt mijlocul cel mai sigur de a înălţaţara, şi că astfel puneţişi voi pietre solide la clădirea măreaţă, care este România de astăzi”.
Cuvintele marelui rege trebuie să inspire şi astăzi pe acei care conduc destinele ţării. Statul însuşindu-şi ziua muncitorilor, își apropie sufletește pe cei care s’ar putea considera nedreptăţiţişi se solidarizează astfel pe toţi fii ţării pentru apărarea patrimoniului naţional.
Mie, în special, ziua de 1 Mai sărbătorită oficial, îmi dă încăodatăcredinţa că numai operele la temelia cărora se pune suflet, numai ele dăruiesc, numai ele dau roade (Grigore Trancu-Iași [1874-1940] întemeietorul ministerului muncii, „Universul”, 2 mai 1939).
 
Întâi Mai românesc
Chemați din toată țara la București, reprezentanții breslelor s’au adunat eri în congres, apoi au format un șir lung și însuflețit, care a defilat în fața Suveranului, umplând centrul orașului de urale și de voe bună. Adunarea și defilarea aceasta au fost, în chip simbolic, mărturia unui Întâi Mai românesc, în manifestarea căruia s’au împletit mai multe fapte demne de amintit.


În primul rând se așează constatarea că ziua aceasta a muncii a fost eri o sărbătoare a solidarității tuturor categoriilor de muncitori.
La acest 1 Mai s’a ținut impunătorul congres al breslelor în fața căruia au venit membrii guvernului, în frunte cu primul-ministru al țării. Aceștia au ascultat cuvintele, liber rostite, ale delegaților muncitorimii, iar la rândul lor au cuvântat despre nevoile breslașilor, despre sforțările guvernului, de a ridica starea materială muncitorilor, despre nouile orânduiri și reforme sociale.
 


Se cuvine să subliniem în această adunare a zilei discursul pronunțat de d. prim-ministru Armand Călinescu. Manifestările d-sale oratorice vin la prilejuri potrivite, și capătă un relief aparte.      Cuvântarea de eri, rostită înaintea primei adunări a breslelor românești este, prin chiar această împrejurare, o dare de seamă și o concluzie. Este darea de seamă a operei împlinite de noul regim într-un răstimp scurt pe tărâmul reformelor sociale și concluzia că, în solidaritatea de interese și de aspirații ce se arată azi în straturile producătoare ale țării, guvernul Majestății Sale poate continua, cu încredere, opera de renaștere românească.
În sensul acesta sună, dealtfel, cuvintele d-lui Armand Călinescu.
D. Președinte al Consiliului, schițând fizionomia nouă și interesantă a adunării de ori, a arătat ce se datorește în înfăptuirea noului regim Maiestății Sale Regelui provocând astfel aclamațiile îndelungate ale celor adunați să sărbătorească 1 Mai.

D. Armand Călinescu a găsit apoi cuvinte mișcătoare pentru a vesti că muncitorimea a hotărât din propriul ei îndemn, să doneze, din câștigul ei greu adunat, o parte pentru înzestrarea oștirii:
„ACEST GEST, a spus d. Prim-ministru, VA AVEA RĂSUNET DINCOLO DE ACESTE ZIDURI”. El dovedește că națiunea, fără deosebiri sau ezitări, sʼa rostit: ROMÂNIA TREBUE APĂRATĂ.
 


În această privință, d. Armand Călinescu a arătat că guvernul, politica lui externă de demnitate prin apărare a integrității, a găsit pretutindeni înțelegere și apreciere. Respingând agitațiile unor vecini care vântură zadarnice revendicări înspre România, d. Președinte al Consiliului a conchis: „ȚIN SĂ DECLAR, CA SĂ NU FIE NICI UN ECHIVOC, CĂ ROMÂNIA DOREȘTE SĂ ÎNTREȚINĂ RELAȚIUNI DE BUNĂ VECINĂTATE ȘI DE AMICIȚIE CU ȚĂRILE DIMPREJUR. CÂND, ÎNSĂ, SE VA SCHIȚA DE UNDEVA, O ÎNCERCARE DE ATINGERE A TERITORIULUI NOSTRU, EA SE VA ISBI DE CEA  MAI HOTĂRÂTA ȘI CEA MAI NECLINTITA REZISTENȚĂ”.
În fața muncitorimii d. Armand Călinescu a precizat datoria generațiilor românești prezente: SĂ PĂSTREZE UNITATEA NAȚIONALĂ. Aclamațiile îndelungi care au acoperit cuvintele acestea au arătat că cei chemați își înțeleg misiunea.
Ziuă de eri prin aceste grăitoare manifestări, îmbrăcat astfel înfățișarea ei nouă: Întâi Mai românesc (T., „Timpul”, 3 mai 1939).
 
 
 
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Ti-a placut articolul?

Comentarii