Aventura engleză în Dobrogea (1856-1882) Construirea căii ferate Constanţa-Cernavoda şi preluarea portului. Partea a VII-a. Oraşul Kiustenge, o comunitate fără pastor şi execuţiile din piaţa publică

În 1859, George, unul dintre cei patru fraţi Barkley, petrece câteva luni acasă, în Anglia, cu un motiv bine determimnat, care îi scuza absenţa de la Kiustenge: s-a logodit şi apoi s-a căsătorit cu o tânără din lumea bună. La finele anului, George şi soţia sa vin la Kiustenge, în Dobrogea, pentru ca bărbatul să îşi poată continua activitatea.
 

 
 
Probabil nu îi oferise miresei prea multe detalii cu privire la condiţiile din Dobrogea, pentru că aceasta, însoţită şi de o guvernantă nemţoaică, este şocată de situaţia în care se găsea comunitatea britanică (aşa cum ne arată Henry C. Barkley în memoriile sale).
 
La Kiustenge existau acum deja multe familii britanice (multe cu copii), familii care îşi ridicaseră case trainice în apropierea portului, pe coasta abruptă de lângă mare. Comunitatea engleză se confrunta însă cu o problemă serioasă: nu avea niciun pastor protestant (anglican) care să oficieze botezuri, căsătorii, înmormântări sau slujbele obişnuite de duminică. Existau chiar copii născuţi la Kiustenge şi care împliniseră deja mai bine de jumătate de an fără să fie primiţi în rândul creştinilor, aşa cum se cuvenea. S-a cerut în Anglia trimiterea unui pastor anglican permanent, însă răspunsul întârzia să apară.
 
Singura soluţie găsită a fost aceea de a apela la ajutorul unui cleric de la Constantinopole, Mr. Curties, care, odată la câteva luni, a început să vină la Kiustenge pentru a mai rezolva din aceste probleme. La început, Curties nu avea la dispoziţie nici măcar o biserică, aşa că slujbele se oficiau într-o magazie transformată ad-hoc în lăcaş de cult. Cu timpul, când lucrurile au intrat pe făgaşul normal, britanicii au construit şi o mică biserică.
 
Curties a făcut naveta la Kiustenge mai bine de trei ani. În cele din urmă, biserica anglicană a delegat un alt pastor care să se ocupe de englezii prezenţi la Dunăre, astfel că un astfel de reverend a fost numit special, pentru a avea în grijă de enoriaşii din oraşele Kiustenge şi Galatz (Galaţi).
 
La Kiustenge se muncea din greu în 1859, fiind angrenaţi zilnic în activitate sute de muncitori necalificaţi. Acestora li se adăugau specialişti de la DBSR, subcontractori, aventurieri şi foşti marinari ce se transformaseră peste noapte în meseriaşi implicaţi în construirea liniei ferate sau a obiectivelor din port.
 
Era o mulţime pestriţă, multietnică, aşa cum ne arată Henry Barkley în jurnalul său (p.174): "Unul din cele mai curioase lucruri legate de construcţia căii ferate era dat de numărul diferitelor neamuri, care, dintr-un motiv sau altul, erau implicate în treburi. La un moment dat am numărat în această eterogenă masă nu mai puţin de 32 de limbi diferite şi de dialecte, dar totuşi, cu unele excepţii, turca era limba folosită de toţi în cadrul activităţilor zilnice."
 
Un eveniment deosebit din viaţa Constanţei din acele timpuri ne este prezentat de Barkley, într-un capitol separat (p.178). Este vorba despre o execuţie publică, singura despre care avem cunoştinţă că ar fi avut loc la Constanţa în epoca modernă, cel puţin până în prezent.
 
Autorul ne spune că într-o toamnă (toamnă lui 1859 cel mai probabil) în oraşul "Mangarlia" (Mangalia), aflat "la 20 de mile vest de Kiustendgie" a avut loc o crimă multiplă, ce a îngrozit întreaga provincie. Persoane necunoscute atacaseră o casă de la periferia Mangaliei, unde locuia un turc împreună cu familia sa. Capul familiei, două femei şi patru copii mici fuseseră ucişi cu sălbăticie, iar agresorii fugiseră cu o pradă de doar câteva parale.
 
Ucigaşii fuseseră identificaţi imediat: mai multe persoane îi văzuseră cu mâinile însângerate, în timp ce ieşeau din casa turcului. Grupul criminal era format dintr-un ţigan bătrân, doi fii ai acestuia şi alţi trei bărbaţi, de asemenea membri ai unei şatre din zonă. Criminalii au fost prinşi chiar a doua zi, aduşi la Kiustenge şi întemniţaţi.
 
Barkley ne povesteşte că asasinii au stat câteva luni în închisoare, după care au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte, sentinţa fiind dată de către guvernator şi de membrii din Consiliul oraşului.
 
Legea otomană permitea ca cei condamnaţi la moarte să îşi poată răscumpăra viaţa plătind sume mari, dar ţiganii ucigaşi erau săraci lipiţi pământului. Şatra lor nu a putut strânge decât o sumă mică, dar suficientă pentru angajarea unui călău profesionist, pentru că şi asta era o obligaţie a familiei (n.a. - sursă Henry C. Barkley).
 
La Kiustenge nu exista însă un astfel de călău permanent, astfel că el trebuia adus din altă localitate. Pe lângă cei câţiva piaştri de la şatra ucigaşilor, călăul avea voie să primească sume şi de la cei ce urmau să asiste la execuţie, dacă aceşti spectatori doreau să facă o donaţie.
 
În cele din urmă, aceste probleme "tehnice" s-au rezolvat şi a fost fixată ziua execuţiei publice. Autorul ne spune că ucigaşii au fost duşi în "mica piaţă publică" a oraşului (n.a. probabil undeva în perimetrul viitoarei Pieţe a Independenţei - Ovidiu). Se adunase toată suflarea aşezării, erau prezenţi notabilităţile otomane (n.a. Barkley scrie: "Pasha şi Consiliul fumau pipă şi beau cafea"), precum şi un detaşament de militari ce trebuiau să vegheze la buna desfăşurare a evenimentului.
 
În ziua aceea ninsese la Kiustenge... "Călăul, un turc tânăr purta un cuţit de 18 inch (n.a. 45,72 cm) şi se vedea că băuse ceva mai tare decât cafeaua, să nu-i tremure picioarele... Trebuia să omoare şase oameni..."
 
Nu mai intrăm în detaliile acestui teribil moment... Execuţia are loc, călăul adună bacşiş de la mulţime, leşurile au fost lăsate toată ziua în piaţă, iar noaptea au fost ridicate şi apoi îngropate.
 
Altădată un sătuc otoman amărât, Kiustenge devenise începând din 1857 un mic orăşel cosmopolit şi cu o viaţă agitată. Negustorii de toate neamurile profitau pe cât puteau de prezenţa DBSR-ului. Compania engleză a încheiat contracte cu brutari greci şi armeni pentru a-i aproviziona cu pâine. "Fiecare muncitor de la Kiustendjie primea două pâini negre mari pe zi".
 
Henry C. Barkley scrie că existau şi unii brutari care încercau să îşi înşele clienţii, oferindu-le pâine mucegăită sau de proastă calitate, iar atunci se iscau scandaluri şi activitatea avea de suferit.
 
De aceste aşa-zise scandaluri profitau subcontractorii englezi, care poate provocaseră intenţionat scandalurile pentru a prelua "piaţa pâinii" din mâinile negustorilor din Kiustenge. Un astfel de subcontractor abil era un anume Yorkey George, care îşi făcuse o căruţă şi mergea toată ziua pe şantier oferindu-le muncitorilor mâncare şi băutură, în schimbul unor sume destul de piperate...
 
(Va urma)
 

Bibliografie

 
Henry C. Barkley - "Between the Danube and the Black Sea (or Five Years in Bulgaria"), London, John Murray, Albemarle Street, 1876
 
ISM II - Inscripţiile antice din Scythia Minor greceşti şi latine, Vol.II - Tomis şi teritoriul său; culese, traduse, însoţite de comentarii de Iorgu Stoian, indici de Alexandru Suceveanu, Editura Academiei RSR, Bucureşti 1987; p.120-123
 
Alex. Popescu - Inginerul şi antreprenorul englez John Trevor Barkley (12 oct.1826-8ian. 1882), un constructor din Dobrogea, Bulgaria şi România, sursă - www.scribd.com, uploaded 9 oct.2010, articol accesat pe 14 ian.2019
 
Gheorghe Radu Stănculescu, Radu Ștefan Cornescu, Dorin Paul Bucur - "Catalogul Expoziţiei Documentare deschise cu ocazia Aniversării a 150 de ani de la inaugurarea Căii Ferate Cernavoda - Constanţa", 4 oct.2010; colaboratori Lavinia Gheorghe şi Alexandru Popescu; catalog realizat sub egida Ordinului Arhitecţilor din România Filiala Dobrogea şi a Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa
 
Doina Păuleanu - "Regalitatea şi Marea (Dobrogea 1878-1914)", Monitorul Oficial R.A. 2015, cap.II "Dobrogea înainte de Războiul pentru independenţă", p.27-50
 
Thomas Forester - "The Danube and the Black Sea - Memoir of their junction by a Railway between Tchernavoda and the Free Port at Kustendje"; London, Edited by Edward Stanford, 6 Charing Cross, 1857
 
Paul Brummell - "Britain in Constanţa", articol publicat pe 14 nov.2017 pe site-ul blogs.fco.gov.uk, Foreign&Commonwealth Office, accesat pe 11.01.2019
 
Despre Cristian Cealera
 
Născut la data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile Școlilor Gen.12 şi 25 şi a absovit Liceul „Decebal“, din Constanta, promoţia 1992. A urmat cursurile Facultăţii de Drept „Nicolae Titulescu“ din Bucuresti şi este licenţiat în Criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul militar, apoi a activat trei ani ca jurist la o societate comercială din Mangalia. În anul 2001 a intrat în presă şi timp de 15 ani a lucrat la diverse ziare, inclusiv la ZIUA de Constanţa, acoperind diverse domenii - de la Eveniment, la Social, Cultură şi Sport. A fost angajat la două televiziuni, iar la una dintre acestea, în calitate de producător şi scenarist, a realizat 19 filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea. Continuă şi astăzi realizarea de filme documentare şi publică materiale de promovare a istoriei şi culturii dobrogene. 
Are un master în Antropologie şi Istorie Europeană, absolvit la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, Facultatea de Istorie. În prezent, este doctorand al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, din Iaşi. Este autorul seriei de trei volume „Poveştile Mării Negre“ şi al romanului istoric „La marginea Imperiului - Origini“, cărţi publicate în perioada 2014-2018.
 
Citeşte şi:

După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie  

Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“

Aventura engleză în Dobrogea (1856-1882) Construirea căii ferate Constanţa - Cernavoda şi preluarea portului. Partea a VI-a. Henry C. Barkley, oraşul Kiustenge, vestigiile antice şi inscripţiile de la British Museum