Istoria Dobrogei - Bibliografie Choniates (sec. XII-XIII) - Cuvântări și scrisori (I)

• Nichita Choniates s-a născut la mijlocul secolului XII, în orașul Chonai (azi Khonas) din Asia Mică (Turcia asiatică) și a studiat la Constantinopol, avându-l ca profesor pe fratele său Mihail, viitorul mitropolit al Atenei și scriitor. Ca urmare, el a deținut funcții imperiale, printre altele, mare logothet și guvernator al provinciei Filipopole (Plovdiv-Bulgaria centrală). După cucerirea Constantinopolului de către Cruciada IV în 1204, s-a refugiat la Niceea (Iznik-Turcia asiatică), unde a slujit dinastia Lascaridă, continuatoarea Imperiului Bizantin până la recucerirea capitalei în 1261, și a decedat prin 1213.

Nichita Choniates a redactat numeroase lucrări religioase și laice. Principala scriere laică este „Istoria”, alcătuită din 21 cărți, în care relatează obiectiv evenimentele dintre 1118 și 1206, grupate după domniile împăraților. El a folosit ca surse propriile amintiri, tradiții orale și mărturii contemporane, precum și propriilor cuvântări rostite în fața suveranilor. Istoricii moderni au stabilit că autorul a folosit ca izvoare scrise lucrările mitropolitului Eustathios al Tesalonicului și a contemporanului său loan Kinnamos. „Istoria” lui Nichita Choniates s-a păstrat într-o variantă scurtă, probabil elaborată inițial, și o alta extinsă. Manuscrisele sunt numeroase și prezintă diferențe importante, care fac dificilă redactarea unei ediții critice,  existând între ele și o parafrază neogreacă din secolul XIV. Prima ediție critică, elaborată de Jan-Louis van Dieten cu puțin timp înainte de apariția volumului românesc, nu a fost accesibilă editorilor români. Stilul său literar este „arhaizant”, cu perioade ample, numeroase figuri retorice și citate din clasicii antici și din Biblie. Ca urmare, traducerea operei sale este foarte dificilă, editorii români fiind nevoiți, pentru a reda un text inteligibil, să nu respecte ad-litteram originalul.

Discursurile sale fuseseră publicate anterior într-o excelentă ediție critică de același van Dieten, care a adăugat un comentariu detaliat, care a fost „un neprețuit” ajutor pentru editorii români. (Al. Elian & N. Ș. Tanașoca)
 
A ACELUIAȘI [Choniates – nota editorilor români]. SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE PATRIARH Ș1 SINOD. A FOST SCRISĂ PE CÂND EL ERA ÎNCĂ SECRETAR ÎMPĂRĂTESC ȘI-L ÎNSOȚEA ÎN RĂZBOI PE ÎMPĂRAT

1187, octombrie. În numele împăratului Isaac al II-lea, Nichita Choniates relatează patriarhului și sinodului despre succesele acestuia în luptele cu vlahii, bulgarii și cumanii
Să-i aducem încă o dată mulțumiri lui Dumnezeu care m-a învrednicit pe Domnia mea cu biruință asupra potrivnicilor și străinilor [de noi – n. e. r.] fii ai scitilor [cumanii – n. e. r.]! (...)
(...) Iar Petru [fratele lui Asan, conducătorii vlahi (armâni) ai revoltei antibizantine a vlahilor și bulgarilor], omul cu adevărat stăpânit de demoni, cel care spre nenorocirea barbarilor, locuitori al Haemusului [munții Balcani/sudul Bulgariei], s-a născut și a crescut și a căutat spre răzvrătire, așa cum nu se cuvenea, după ce a scăpat atunci de pedeapsă și s-a mântuit în chip neașteptat, î1 imită acum pe demonul care într-însul sălășluiește [Choniates, Istoria – n. e. r.]. (...) Așadar, trecând Dunărea, care este între râuri o mare dulce, se unește cu oameni asemenea porcilor [Vechiul Testament, Matei, 8, 31 – n. e. r.], cu sciții [denumire generică dată de bizantini barbarilor de la nordul Dunării de Jos], spunându-le ceea ce el dorea, anume: că Domnia mea a făcut cale întoarsă șj armata romeică s-a întors acasă, iar drept pază pentru cetățuile din regiunea Haemusului a fost lăsată numai o garnizoană ce nu poate fi înfruntată în lupta de cei de acolo, dar că, de vor veni și ei într-ajutor, ea nu va mai fi îndestulătoare. Le făgăduiește pe deasupra și leafă (atât de mare cât le convenea barbarilor și le plăcea lor) și că se vor strecura fără trudă prin văile Haemusului și ea se vor deschide și Porțile de Fier [pasul Dobrol din Balcani  - n. e. r.] și că vor trece fără piedică Marele Zid [zidul Constantinopolului construit de împăratul Anastasius 491-518 – n. e. r.] și că prin această trecere îngustă și greu de străbătut vor ieși la loc larg [Vechiul Testament, Psalmii, 17, 20 – n. e. r.]  și vor cotropi țările Domniei mele și vor reteza cu săbiile lanțurile romeilor și vor jefui bunurile lor, fără să dea vreo răsplată călăuzelor de drum, și nici să le dea simbrie; iar el, ca un demon răzbunător, va face să curgă sângele și lacrimile creștinilor și atunci se va desfăta de bucurie sufletul său.

Acestea le-a făgăduit și le-a spus Petru sciților. Iar ei, primind propunerile răzvrătitului ca pe un dar neașteptat, s-au năpustit ca o turmă de vite și ca albinele primăvara [Homer, Iliada, 2, 87-89 & Choniates, Istoria – n. e. r.]. Ei sunt un neam lipsit de credință și care se închină totodată la mulți zei, căci consacră drept zeu orice li se ivește înaintea ochilor mai întâi. Sunt niște sărăcani, îmbrăcați în blănuri grosolane, dar foarte războinici, viața lor e jaful și disprețuiesc cu totul moartea. Drept echipament de luptă au tolba atârnată la șold și arcul încordat. Iar la vreme de luptă, călăresc, strigă și săgetează în același timp. Fug atunci când sunt urmăriți și când se retrag îi întrec pe ceilalți și, din această fugă, se întorc pe loc și trag înapoi cu arcurile. Și de același cal sunt hrăniți și purtați [Choniates, Istoria – n. e. r.]..



În număr de mai multe mii, ei au trecut Haemusul și s-au aruncat asupra orășelelor noastre de la poalele lui. Drept călăuze de drum și aliați de luptă îi aveau pe acei vlahi care s-au întors la vărsătura lor de mai înainte [Vechiul Testament, Pildele lui Solomon, 26, 11 – n. e. r.], care s-au prefăcut în arc strâmb [Vechiul Testament, Pildele lui Solomon, 77, 63 – n. e. r.], asupra cărora Domnia mea necontenit mi-am revărsat mila, așa cum ai arunca sămânța pe un ogor pietros și uscat [Vechiul Testament, Macabei, 7, 6 – n. e. r.], neam necredincios și stricat [Vechiul Testament, Matei, 12, 39 – n. e. r.], asemănător unei junci turbate [Vechiul Testament, Osea, 4, 16 – n. e. r.], neobrăzat [Vechiul Testament, Ieremia, 27 (50), 31 & Choniates, Istoria – n. e. r.],  împotriva căruia nici Dumnezeu, Domnul răzbunării, nu va întârzia să se rostească nemairăbdând faptele lui nelegiuite [Vechiul Testament, Matei, 8, 31 – n. e. r.]. Pradă deci tot ce le stă în cale, săvârșesc tot felul de rele, ucigând, nimicind, dând totul pradă flăcărilor. Și cum în năvălirea lor, mai iute decât zvonul, asupra ținuturilor noastre nu găsesc pe nimeni îndeajuns de viteaz ca să li se împotrivească, se lățesc și peste moșiile de prin câmpii și sunt devastate de ei și o parte dintre acestea.

Aflând acestea Domnia mea și prevăzând că nimic bun nu se va întâmpla în viitor și că faptele săvârșite de aceste neamuri păgâne ne duc la primejdia cea de pe urmă, m-am așternut la drum îndată ce am auzit de grozăviile făptuite [Choniates, Istoria  – n. e. r.], fără să mai ajung să îmbrățișez de rămas bun sau să strâng mâna cui trebuia și fără ca voi să vă fi rugat cu mine de față să mă întorc încununat de cea mai frumoasa biruință; (...). Căci, grija ca nu cumva neamurile fără de lege să pătrundă în moștenirea lui Dumnezeu și prin El a Domniei mele [Vechiul Testament, Psalmii, 78, 1 – n. e. r.], ardea ca un tăciune aprins [sufletul – n. e. r.] Domniei mele. Luam parte totodată și la durerea celor vătămați, deși eram departe de ei și împărtășeam suferințele celor chinuiți de barbari. Și voiam Domnia mea să grăbesc înaintarea și, pe cât era cu putință, mă străduiam să-i ajung pe barbari în patru zile și doream să mă lupt cu ei, având întru ajutor pe Dumnezeu. (...)

Astfel încât, mai încet decât ne era dorința, dar mai repede decât de obicei, făcând popasurile zilnice, am străbătut drumul până la Allage (acesta este un cătun situat în Tracia  [denumire generică dată de bizantini teritoriilor din estul Peninsulei Balcanice locuite în antichitate de traci] și curge pe lângă el un râu cu numele Taurokanos) ; [aici – n. e. r.] ne-am întâlnit cu un crainic care, fără vorbe multe și ocolite, ci pe scurt ne-a spus că armata cumanilor a tăbărât lângă Basternai [între Iambol și Elhovo, sud-estul Bulgariei – n. e. r.]. (...) Dar barbarul era, cum s-a văzut, iute la atac și încă și mai iute la fugă și numai la auzul [sosirii noastre – n. e. r.] a murit, pe cât se pare, de frică. Căci, preveniți de vestea fără aripi [Eschil, Agamemnon,  276 – n. e. r.] că Domnia mea e aproape și se aține după ei, agitați și în dezordine, dând drumul frâielor și într-o suflare au fugit, grăbindu-se să-și salveze viața [proverb cf. Herodot, Istorii, 9, 37, 2 & Choniates, Istoria – n. e. r.]  și socotindu-se mulțumiți să scape teferi din mâinile noastre. (...)

(...) Și a spus și acesta [crainic] simplu și limpede că vreo mie de sciți au pornit la atac asupra Lardeei [provincia bulgară Iambol], fără să știe ce spune. Căci ei erau [de fapt – n. e. r.] mai mult de șase mii, cum s-a văzut mai târziu. Schimbând iarăși drumul pe care mergeam, ne-am îndreptat pe cel care ducea spre dușmani, fără să mai așteptăm măcar să ascultăm bine veștile, făcându-ne semnul crucii și poruncind celor de față să ne urmeze. Căci socoteam că îndrăzneala barbarilor ne cade bine și ne puneam în Dumnezeu credința că vom izbuti să-i batem de la prima ciocnire. (...) Și, după ce am parcurs mai mult de 50 de stadii [8,5 km – n. e. r.], îi ajungem pe barbari, care poposiseră într-un loc cu prăzile așezate de jur împrejur. Era mulțimea celor prinși peste 12 000, iar a vitelor răpite mai mare decât marea mulțime a stelelor, încât coloana lor se înșira pe mai mult de 6 stadii [1 km – n. e. r.] când s-a pus în mișcare oastea barbară luând-o la fugă. Când ne-am văzut unii pe alții, sciții i-au încredințat pe prizonieri unora dintre ei ca să-i ducă repede înainte, iar restul au început să se lupte cu noi, fugind și lovind totodată, după cum le e obiceiul să lupte. (...) Și în cele din urmă, pierzând nădejdea că vor scăpa, au fugit cât puteau fără să se mai uite deloc nu numai la prăzile luate, ci părăsind și propriile lor lucruri. Și puteai vedea ici un cal de-al sciților fără călăreț, colo o căciulă zvârlită, tot așa pe undeva o manta alături de niște pantaloni. (...).

Și eram gata Domnia mea să dobândesc o biruință cu totul nepătată de sânge, fără să pierd pe niciunul dintre oștenii mei și nici vreun purtător de foc dintre vrăjmași n-ar fi scăpat [Herodot, Istorii 8, 6, 2 - n. e. r.], dacă ai noștri, prinși de avânt, nu s-ar fi risipit urmărindu-i pe sciți în grupuri de câte doi, sau trei sau foarte puțini și aceasta, deși Domnia mea de multe ori i-am chemat înapoi, poruncindu-le să-i atace așezați scut lângă scut și în orânduială. Sciților învinși le-a venit din întâmplare în ajutor o altă ceată de a lor, de vreo mie de oameni și chiar mai mult, care a apărut și s-a repezit pe neașteptate asupra acelora dintre ai noștri care îi urmăreau [pe ai lor – n. e. r.] în neorânduială. (...). Și lucrurile s-ar fi întors atunci spre ce e mai rău și am fi plătit atunci pentru tot ceea ce făcusem, dacă Domnia mea nu aș fi poruncit atunci puținilor oameni care mă urmau să slobozească un strigăt mare laolaltă și cu năvală asupra lor și cu zgomotul scuturilor i-am înmărmurit pe barbari și am pus astfel bun capăt și acestui [episod – n. e. r.]. Căci, după stindardele împărătești, care sunt în formă de balauri, [sciții – n. e. r.] și-au dat seama că Domnia mea sunt aproape și, nefiind în stare să oprească năvala împotriva lor, s-au retras luând-o la fugă în dezordine, risipindu-se care încotro și devenind pentru bunii noștri călăreți un vânat foarte lesne de prins. (...)

(...). A binecuvântat pe Dumnezeu și fecioara care a scăpat de siluirea scitului și femeia căreia nu i-a fost pângărit patul, și copilul, și bătrânul și fânarul care au scăpat de robia barbară. Iar dacă la David și dobitoacele sunt primite [să ia parte – n. e. r.] la cântarea de laudă, s-ar putea spune că nici ele n-au lipsit de la cântarea de laudă, pentru că au scăpat de barbarul care se ospătează cu carne de vită și nu au însângerat cu sângele lor cuțitul lacom de carne. (...)
 
 
Bibliografie
Nicetae Choniatae, Orationes et epistulae, recensuit Ioannes Aloysius van Dieten, Walter de Gruyter, Berlin-New York, 1972 (comentariul e publicat separat : Niketas Choniates. Erlduterungen zu den Reden and Briefen nebst einer Biographie, Walter de Gruyter, Berlin-New York, 1971)
Alexandru Elian & Nicolae Șerban Tanașoca (redactori responsabili) / ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE - INSTITUTUL DE ISTORIE „NICOLAE IORGA” – INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPENE, Izvoarele istoriei României, vol. III. Scriitori bizantini. Sec. XI-XIV,  Ed. Academiei R. S. R., București, 1975 (Nichita Choniates)
 

Citește și: 

Istoria Dobrogei – Bibliografie: Choniates (sec. XII-XIII) – Cuvântări și scrisori (I)