Techirghiol. Legende, istorii şi amintiri (I): Bătrânul tătar Tekir, Mârza Bey, firmanele lui Soliman Magnificul şi sfântul cu cap de câine
Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
02:56 15 08 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Techirghiol. Legende, istorii şi amintiri (I) Bătrânul tătar Tekir, Mârza Bey, firmanele lui Soliman Magnificul şi sfântul cu cap de câine

ro

21 May, 2018 00:00 3653 Marime text

Când vine vorba despre oraşul Techirghiol sunt subiectiv şi este normal să fie aşa, pentru că aici, pe malul lacului vărgat, mi-am petrecut cei mai frumoşi ani ai copilăriei şi o parte din adolescenţă.
 
În anii '70-'80, Techirghiolul era un amestec straniu (şi în acelaşi timp atrăgător) de aşezare rurală, staţiune comunistă balneo-climaterică şi orăşel cu edificii vechi de aproape un secol, interbelice, ale căror poveşti şi istorii nu le ştiam pe atunci.
 
Locuiam cu familia în primul bloc al urbei, ridicat lângă Cantina 1 - cea înconjurată de verdeaţă, la o răspântie de drumuri ce duceau spre Băile Reci, Tabăra PTT sau spre centru. În spatele blocului era un câmp gol, la capătul căruia străjuiau misterios o clădire în ruină şi o movilă pe care noi, copiii, ne jucam de-a „dacii şi romanii“ sau de-a nemţii şi „ăia buni“.
 
Fără să ştim prea bine că trăim în comunism, ne jucam toată după-amiaza „Hoţii şi Vardiştii“, „Coci“, „Nouă Pietre“, „Lapte Gros“ şi ne urcam la apus în copacii din micul parc al Cantinei, pentru a vedea de sus sclipirile misterioase ale lacului Nostru magic...
 
În fiecare dimineaţă, pentru a ajunge la şcoală, mergeam mai bine de doi kilometri, sporovăind gălăgios cu ai mei colegi şi prieteni de etnii diferite, tătari, români, aromâni...
 
Era linişte şi umblam pe mijlocul străzii, pentru că maşinile erau foarte rare şi nu trebuia să ne dăm la o parte decât din faţa vreunui camion plin cu porumb, care mergea spre CAP. Când trecea un astfel de camion, loveam cu pietre movilele de coceni din remorcă, încercând să dărâmăm în stradă câţiva ştiuleţi, pe care seara îi frigeam şi mâncam în parcul cantinei.
 
Ne făceam arbalete din spătare de scaune stricate, luate din curte de la restaurantul „Zori de Zi“, sau ne dădeam pe panta de pe strada Pescăruşului cu cărucioare improvizate, care aduceau foarte vag cu maşinuţele de karting ale zilei de azi.
 
Sâmbătă seara mergeam la film, la Grădină, Cinema-ul în aer liber sau ne jucam pe faleză, mâncând plăcintă cu brânză şi bând bragă, ambele cumpărate de la patiseria din centru. În plin sezon, când erau mulţi turişti în staţiune, mergeam la Teatrul de Vară (azi numit „Jean Constantin“) pentru a vedea spectacole cu artişti celebrii, veniţi de la Bucureşti... Acolo, pe când aveam vreo 8 ani, am văzut prima oară Cenaclul Flacăra...
Iarna, ne dădeam cu sania pe aleea de la Policlinică sau ne făceam igluuri lângă gardurile de la tabăra de copii...
 
Au trecut ani mulţi de atunci şi Techirghiolul s-a schimbat. Am învăţat să văd orăşelul meu cu alţi ochi şi să încerc să îi descopăr poveştile, despre care în timpul copilăriei mele fără de griji nu ştiam mare lucru. Am aflat o parte din istoriile şi tainele sale... Acum, ştiu că aproape toate clădirile din drumul spre şcoală au câte o poveste veche de aproape un secol... Cât despre legende... Nu poţi vorbi despre Techirghiol fără să te gândeşti la legende...
 
Techirghiol... adică Ghiolul lui Techir... Sunt puţini dobrogeni care să nu ştie cel puţin o versiune a mitului...
 
Cea mai cunoscută poveste este cea a tătarului bătrân Tekir (Techir), olog şi aproape orb, care a ajuns la un moment dat, împreună cu măgarul său, pe malul unui lac. Animalul (care avea numeroase răni deschise pe trup) a intrat să se scalde, dar s-a împotmolit în nămolul de pe mal, iar bătrânul său stăpân a trebuit să intre după el, pentru a-l ajuta să iasă.
 
Sfârşitul poveştii a dus, practic, la crearea uneia dintre cele mai frumoase staţiuni balneare din Europa: Tekir şi asinul său au reuşit să iasă din lac, iar toate suferinţele lor se încheiaseră. Astfel, nămolul făcuse ca toate rănile măgarului să se închidă. Mai mult, bătrânul Tekir a început să vadă bine din nou, iar picioarele sale, altădată oloage, îl ascultau acum mai ceva ca în tinereţe. Întemeietor al aşezării, musulmanul a dat şi numele lacului, statuia sa străjuind astăzi centrul localităţii, invitându-i parcă pe oaspeţi să repete isprava sa.
 
O variantă mai puţin cunoscută a legendei ne spune povestea ostaşului turc Techir, care, în urma unei bătălii purtate pe tărâm dobrogean, s-a ales cu o roabă româncă de o frumuseţe extraordinară. Soldatul s-a îndrăgostit de ea, a luat-o de nevastă şi s-a lăsat de meseria armelor, devenind păstor. Soţia i-a născut o fiică, la fel de frumoasă şi foarte isteaţă, care avea însă din naştere un beteşug la picioare, nereuşind să meargă singură. Techir a fost cu ea pe la tot felul de „doftori“ şi de oameni sfinţi, dar niciunul dintre ei nu a reuşit să o facă bine.
 
Într-o zi, Techir a ajuns pe malul unui lac sărat şi s-a culcat la umbra unui copac, în timp ce animalele păşteau lângă el. A visat că din ghiol iese un duh al apelor şi că îi spune să aducă fata în acelaşi loc, pentru a o tămădui. Bătrânul oştean a făcut întocmai, şi-a adus fiica şi, preţ de zile bune, aceasta s-a îmbăiat în apele lacului şi s-a dat cu nămol, până când beteşugul i-a dispărut şi a început să meargă singură.
 
Fericit, Techir a decis să îşi mute familia lângă lacul miraculos. A construit o casă mare, cu foarte multe odăi, unde primea fără bani pe oricine dorea să se îmbăieze în apele ghiolului. Treptat, lângă casa lui Techir au răsărit şi altele şi s-a format în scurt timp o aşezare importantă, în care locuiau în bună pace şi turci, şi tătari, şi români. Techir a murit sărac, dar preţuit de toţi sătenii, iar lacul miraculos i-a luat numele, trecându-l în legendă.
 
O altă poveste a Techirghiolului ne vine de pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când tătarii din Dobrogea formau o comunitate extrem de puternică. Erau mai numeroşi decât românii şi se aflau sub protecţia Imperiului Otoman, care le permitea chiar să bucure de o relativă autonomie. Conducătorul acestei comunităţi era Said Mârza Bey, iar reşedinţa sa era Alakapî, aşezare pe care astăzi o cunoaştem sub numele de Poarta Albă.
 
Istoricii au stabilit că acest Mârza Bey avea o mare putere în Dobrogea, unde nu stăpânea neapărat un teritoriu anume, dar avea în primul rând influenţă asupra locuitorilor de pe aceste meleaguri, tătari şi români. Povestea de la Techirghiol ne spune că în anul 1854 Mârza a ajuns pe malul ghiolului împreună cu armata sa. Comandantul era rănit la un braţ şi pentru că avea dureri mari s-a uns cu nămolul lacului şi pe dată, beteşugul i-a dispărut, ca prin minune. Apoi Mîrza a plecat ca să lupte contra ruşilor. Vestea vindecării sale miraculoase s-a dus însă prin toată Dobrogea şi mulţi soldaţi turci şi tătari, răniţi în bătălii, au venit la Techirghiol pentru a se tămădui şi au rămas acolo, ridicându-şi case.
 
Se mai spune că înainte de a se numi Techirghiol (Lacul lui Techir), aşezarea s-a numit Tekfur Golu (Lacul vărgat) şi chiar Tekfur Koy (Satul vărgat). Termenul de vărgat îi vine de la culoarea stranie pe care o are lacul adesea vălurit.
 
În 1560 Tekfur-koy era o localitate importantă a Dobrogei otomane, reşedinţă de kaza (unitate administrativă asemănătoare plasei). De unde ştim acest lucru? Din două firmane ale sultanului Soliman (Suleyman) Magnificul, documente adresate domnitorului Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu şi în care se făcea referire la câteva aşezări din Dobrogea.
 
Tekfur-koy era aşadar o localitate importantă şi este posibil ca la un moment dat să fi fost vizitată chiar şi de către Sultanul Soliman. Acesta trecuse prin Dobrogea în 1538, în timpul unei campanii militare în Moldova (contra lui Petru Rareş). Ştim din jurnalul acelei expediţii că Soliman a ajuns atunci la Bulbul (Ciocârlia), Kara Muratli (Mihail Kogălniceanu de Constanţa), Karasu (Medgidia) şi Esterabad (oraş dispărut azi, din zona Târguşor) şi este foarte probabil să fi atins şi punctul Tekfur-koy.
 
Oricine a ajuns la Techirghiol a aflat legenda lui Tekir şi a vizitat frumoasa mânăstire de lemn „Sfânta Maria“. Bisericuţa a fost construită undeva la începutul secolului al XVIII-lea, în satul mureşean Maioreşti, având ca sfinţi de hram pe Apostolii Petru şi Pavel. În 1934, din ordinul regelui Carol al II-lea, a fost mutată la Sinaia, lângă Castelul Pelişor, dar după instaurarea comunismului a ajuns în paragină.
 
În 1951 mitropolitul Iustin a cumpărat la Techirghiol o vilă cu 16 camere, a înfiinţat aici un sanatoriu preoţesc şi apoi a adus de la Sinaia bisericuţa din lemn. Ce se ştie mai puţin este faptul că acest lăcaş de cult adăposteşte o icoană împărătească, una dintre cele mai inedite picturi, cea a Sfântului Hristofor (Cristofor), mucenicul cu cap de câine. Este o piesă rară, de o frumuseţe extraordinară, aflată pe peretele din stânga, imediat ce intri în lăcaş.
 
Acest sfânt este reprezentat din ce în ce mai rar în bisericile româneşti, datorită aspectului său, cel puţin ciudat. În Transilvania secolelor XVIII şi XIX, oamenii credeau însă că Sfântul Hristofor te protejează de duhuri rele. Un alt mit străvechi spune că în ziua în care te-ai închinat la icoana sa nu poţi muri de moarte rea, mucenicul având grijă de tine. El este recunoscut şi ca protectorul călătorilor, al turiştilor...
 
Potrivit bisericii, Sfântul Hristofor a fost un tânăr de o frumuseţe rară. Pentru că înfăţişarea sa invita mereu la ispită trupească şi le făcea pe femei să îşi dorească să cadă în păcat, Hristofor s-a rugat la Dumnezeu să îl schimbe, drept pentru care acesta l-a sluţit şi i-a dat cap de câine.
 
O altă versiune (mult mai plauzibilă, să recunoaştem) este aceea că Hristofor a fost un soldat din Nordul Asiei, care făcea parte dintr-un trib aşa-zis al chinocefalilor. Potrivit celebrului Marco Polo, dar şi unor teologi ai Bisericii, aceşti chinocefali obişnuiau să îşi taie obrajii, să îşi pilească dinţii şi să îşi ciuntească urechile, toate acestea pentru a avea o înfăţişare care să îi sperie pe duşmani.
 
Hristofor urmase tradiţia neamului său, iar undeva la sfârşitul secolului IV d.H, el a căzut prizonier la romani. Ajuns într-o temniţă, a cunoscut un grup de creştini şi s-a convertit la noua religie, devenind unul dintre cei mai importanţi mucenici ai vremurilor sale. În România există din ce în ce mai puţin reprezentări ale sfântului cu cap de câine (prăznuit pe 9 mai), iar icoana de la Techirghiol este una dintre cele mai frumoase...
 
(Va urma)
 
Despre Cristian Cealera
 
Născut pe data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile şcolilor nr. 25 şi nr. 12, a absolvit Liceul „Decebal“, promoţia 1992, după care a urmat Facultatea de Drept, licenţiindu-se în criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul în armată, apoi, timp de trei ani, a lucrat ca jurist la o societate din Mangalia. Din 2001 a lucrat, timp de 15 ani, în presă, inclusiv la ziarul ZIUA de Constanţa. A început să scrie despre Dobrogea în 2005, la ZIUA, apoi la România Liberă, iar din 2007 a început să realizeze la CTV filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea.
 

Citeşte şi:
 
După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie
 
Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“
 
Stăpânirea lui Mircea cel Bătrân în Dobrogea (II)

Ti-a placut articolul?

Comentarii

  • Georgeta 21 May, 2018 06:52 Foarte interesant articolul.