Flash-uri din Dobrogea otomană în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza în Principatele Române

Interesul românilor din Transilvania, Valahia şi Moldova faţă de Dobrogea exista dinaintea urcării lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul celor două ţări române devenite una. Mai aproape de evenimentele la care ne oprim, Dobrogea intra în programele unioniştilor craioveni încă din 1857. În 1848, un învăţător, mocan dobrogean, pe numele lui Nicolae Gâtlan, a făcut parte din delegaţiile trimise la Marea Adunare de la Blaj, în Ungaria şi la habsburgi, pentru a pleda în favoarea revoluţiei române. La 1850, „colegul“ de revoluţie paşoptistă al lui Cuza Ion Ionescu de la Brad este trimis de Imperiul Otoman ca inspector agricol în Dobrogea. Mărturiile lăsate de el privitoare la starea de lucruri şi la oamenii acestei regiuni sunt deosebit de importante. De altfel, acesta considera posibilă reizbucnirea revoluţiei din această „Dobroge în miniatură“. Imaginea domnului unificator va rămâne însă şi în conştiinţa dobrogenilor.

Mărturii de epocă 

Cu un an înainte de dubla alegere a lui Cuza, dr. Wilhelm Hamm face o călătorie în ţara românilor, ocazie cu care trece şi prin Dobrogea. De la Galaţi ajunge la Tulcea, oraş cu vreo 20.000 de locuitori, între ei greci, bulgari, italieni şi nemţi. În urma Războiului Crimeii, rămăseseră vreo 60 de familii de turci, casele lor părăsite fiind ocupate de alţii. Clădirile Tulcei erau în stil turcesc, din lemn, cu ferestre zăbrelite. Pe Dunăre, erau vreo sută de vase, care duceau cereale la Galaţi, şi un vas de război francez al Comisiei Europene a Dunării. Toţi negustorii erau greci. Evreii deţineau comerţul cu vite. Hamalii şi grădinarii erau, mai toţi, bulgari, iar ungurii şi sârbii, meseriaşi. Nivelul românilor era mai coborât. În Tulcea exista şi o mahala nemţească, ai cărei locuitori nu i s-au părut călătorului prea simpatici. Călătoria sa a continuat în două sate dobrogene: Kataloi şi Admadscha, unde a vizitat coloniile de cultivatori germani stabilite acolo. Stăteau într-un fel de bordeie, aproape fără mobilă şi fără unelte de gospodărie. Doar două locuinţe erau mai deosebite. Casele, din lut şi acoperite cu paie, erau văruite şi aveau uşi şi ferestre. Hamm îi urmăreşte mai mult pe nemţii dobrogeni, pe care-i găseşte la Kataloi ca trăind în mizerie, vorbind o germană stricată, fiind cultivatori de porumb, cartofi, orz, ovăz, după metode primitive, dormind în casă cu porcii şi găinile. De asemenea, acesta rămâne mirat de cât de puţin populată e Dobrogea. La Sulina, Hamm găseşte un oraş foarte primitiv, plin de tripouri şi crâşme, cu case din scânduri, dar care avea un far şi o casă de piloţi. În acelaşi timp, remarcă cosmopolitismul. Acesta vizitează şi cimitirul, absolut neîngrijit.
 
Din 1859, consulul grec de la Varna, Andrei Papadopoulos-Vretos, ne-a lăsat o imagine - destul de întunecată - a Constanţei perioadei sale. Aceasta este prezentată ca „un oraş mic, cu o populaţie care nu trece de 3.000 suflete, din care 500 sunt supuşi greci. Ei se ocupă cu comerţul. Are un golf mic, unde vin câteva corăbii, care încarcă grâu şi lână pentru Constantinopol. Iarna este aproape întotdeauna frumoasă, de aceia se întâmplă aci, numeroase naufragii. Deşi era în primele zile din August temperatura era rece, şi un vânt din Nord sufla cu putere.(...) Locuitorii deci trebuie să sufere mult, casele lor fiind mici, rău construite şi încălzite cu tezichiu. Acest mod de încălzire este de altfel comun în Dobrogia din cauza lipsei de lemne şi a depărtării pădurilor.
 
Aerul este sănătos, însă apa nu este nici abundentă şi nici sănătoasă. Legumele sunt greu de găsit, grădinăriile lipsesc cu totul. Arborii fructiferi sunt de asemeni puţini numeroşi şi toată regiunea până la Cernavoda este stearpă. (...) Dintre toate edificiile publice ale vechii Constanţe n-au mai rămas decât două mici coloane de granit verde, căzute la pământ şi la oarecare depărtate una de alta, spre ţărmul mării, sub o mică movilă şi foarte aproape de câteva blocuri mari de piatră, pătrate, frumoase ziduri ale zidului construit de Împăraţii bizantini. Înlăuntrul oraşului se află de asemeni, înaintea porţii unei cârciumi, o lespede de marmoră cu un bazo-relief din timpul Cruciadelor (!) iar peste drum, o bucată de marmură albă, pe care sunt scrise câteva litere şi ţifre greceşti...“.
 
Doi ploieşteni, Constantin T. Grigorescu şi D. Brătianu, publicau, în 1861, un amplu reportaj intitulat Jurnal de călătorie în Dobrogea. Ei descoperă ineditul acestor meleaguri şi, în acelaşi timp, privesc şi spre viaţa economică a Constanţei: „Compania construia un cheu în port, aruncând pietrăraie în mare şi făcând şi ziduri în mare pentru port. Cât am stat acolo veneau mereu cete de crimeeni tătari din Crimeea, a se aşeza în Dobrogea şi Bulgaria... Ei cumpărau de la magazinul englezesc: ceai şi cafea... Singurul magazin cu mărfuri la gura căii ferate era al fraţilor Keepp din Liverpool (Englatera). La hotel la masă ne aflam în societate cu tineri englezi - ingineri şi impiegaţi...
 
La Kiustenge ca apă de băut nu era decât aceea ce se aducea cu sacaua dintr-un loc depărtat, în susul malului mării în care loc fântânea apă rece, bună de băut. La Kiustenge este şi farul pe malul mării , tot în partea de sus a oraşului, şi o moară de vânt. Pe acolo păşteau cămile cu puii lor... Turcii care veneau la târg cu pepeni aveau cămile sau boi ca trăgători şi căruţele lor scârţâiau tare ca nefiind unse. Drumul de fier, coborând la gară, taie prin vechiul cimitir romano-grec, după semnele de morminte şi pietre ce se vedeau în mal de o parte şi de alta. Pe partea de apus miazăzi a malului mării se aflau vii tăiate scurt şi fără haraci. Aerul de mare este simţit şi pământul are culoare cenuşie. Puţurile de apă din apropierea malului mării au apă amară şi sărată ca cea de mare şi nu se poate bea (...) Englezii au cărat în Englatera tot ce au găsit în săpăturile ce s-au făcut la Kiustenge, zidurile cetăţii şi mormintelor…“. 
 
Din acelaşi an, englezul C. Bergman ne-a lăsat şi o imagine a Constanţei: un mal înalt, corăbii, o turlă de geamie şi farul.
 
În 1863, doctorul Sigismund Wallace trece cu vaporul pe Dunăre şi face un popas la Cernavodă. Cea mai mare parte a tovarăşilor săi de drum îşi continuă călătoria pe calea ferată construită de compania engleză „Danube and Black Sea Railway Co“ - 1857 - 1860. Doctorul englez se miră că în această ţară „sălbatică şi pustie“ există un drum de fier.
 
La 29 noiembrie 1863, preotul catolic francez Emilien Boré îi scria despre Dobrogea medicului francez Camille Allard, care trăise doi ani în Dobrogea, în timpul Războiului Crimeii: „Totul prezintă o atracţie deosebită şi nouă, după cei mai bine de opt ani care au trecut. Locurile s-au schimbat de atunci ameliorându-se. Aflaţi că o societate engleză a început şi dus la bun sfârşit construirea căii ferate dintre Kustenge şi Cernavodă. Oraşul întâi pomenit a crescut mult şi pare să aibă un viitor care-şi deschide larg porţile. Se lucrează mereu la facerea unui port adăpostit de un dig care a fost împins mai către larg. Numărul vaselor, venite să încarce cereale din Bulgaria şi Valahia creşte mereu. 
 

Calea mai lungă şi mai ocolită - de la Sulina - a fost înlăturată (...) Drumul de fier aducând materiale de construcţie pentru port cară în acelaşi timp cereale, care sunt ramura cea mai de frunte a comerţului. Englejii şi-au aşezat chiar pe ţărm atelierele şi magaziile într-o ordine care le face cinste. 
 
Distanţa dintre Kustenge şi Cernavoda se străbate în mai puţin de două ore, şi trenul trece pe lîngă cîteva sate ce au încă o înfăţişare demnă de milă, dar care - cu timpul- vor trage mari foloase de pe urma acestei minunate căi de comunicaţie. Cam pe la jumătatea drumului, a răsărit un mic orăşel numit Medgidie, în cinstea fostului sultan Abdul Medgid... Să tot aibă ca la 2 000 de case din mijlocul cărora răsare minaretul geamiei şi casa albă a müdürului, adică a guvernatorului...“. 
 
Medicul francez Louis Ernest, călător prin Dobrogea în 1864, scria în „L’Illustration“: „Kiustenge este un mic port maritim cu o oarecare importanţă comercială; englezii i-au dat o fizionomie mercantilă... Nu este nimic oriental în acest oraş, afară de o moschee fără eleganţă şi câteva locuinţe fără stil. Un drum de fier ce leagă Orientul de Occident, aparţinând unei companii engleze, transportă călătorii din Valahia şi din regiunile Dunării la Constantinopol“. Impresiile sale de călătorie sunt publicate sub titlul Principatele române şi comerţul Dunării de Jos, în „Revue Maritime et Coloniale“, tom 11, Paris, 1864. Aici consemnează: „Babadagul şi Medgidia sunt ţinuturile cele mai populate ale Dobrogei după acelea ale Balcicului şi Bazargicului şi produc grâu în mare abundenţă“. 
 
Peste un an, pe timp de iarnă, în drumul său către Constantinopol, doamna Olympe Audouard se opreşte, preţ de trei ceasuri, pe câmp, la Cernavodă. Nu exista staţie, nu era nicio activitate, singurii călători erau cei care făceau drumul pe care-l parcurgea şi ea. Trenul spre Constanţa i-a purtat prin mlaştini nesănătoase. Singura staţie era oraşul Medgidia, în care trăiau 20.000 de tătari, care, fiind foarte săraci, erau scutiţi de biruri. La Constanţa, se vedeau „cârduri mari de cerchezi“ refugiaţi din Rusia, muritori de foame şi îmbrăcaţi în zdrenţe. Din cauza sărăciei, părinţii îşi ofereau străinilor copiii spre vânzare. Un turc milos a cumpărat cinci copii, spre bucuria părinţilor.
 
Pe la 1860, englezii, lucrători la calea ferată Cernavodă - Constanţa şi a portului, organizau baluri într-o clădire de piatră ridicată de ei. În anii următori, aceştia îşi ridică în jur de 400 de case de piatră pe litoral. Fiind atraşi de băi şi tentaţi să adune monede antice, în Dobrogea veneau români din Bucureşti şi Galaţi.
 
O Dobroge tristă, gri… imagine pe care călătorii străini şi-o vor schimba odată cu schimbarea realităţilor din ţinutul dintre Dunăre şi Mare, după revenirea acesteia la Ţară.

Despre Lavinia Dumitraşcu 

Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. 
 
Citeşte şi:
 
Colaborare ZIUA de Constanţa Istoricul Lavinia Dumitraşcu vă invită să descoperiţi Dobrogea după momentul Unirii cu Ţara (document)
 
Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei
 
Domnul Alexandru Ioan Cuza - Dobrogea, Iaşi şi… Bogotá (galerie foto)