Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
20:58 14 06 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Pamfil Șeicaru Mihai Eminescu, „fiu privilegiat al pământului nostru, în el – ca într’un mistic potir – s’au condensat şi rezumat sintetic toate virtualităţile de cultură şi de simţire ale sufletului românesc”

ro

15 Jan, 2024 10:14 847 Marime text

La una dintre zilele astrale ale românilor, cea din 15 Gerar 1850, anul nasceriiLuceafărului Spiritualității românești – asumată în ultimii ani, cu deplină îndreptățire, și drept Ziua Cvltvrii Naționale –, ni se pare cu mult folos pentru cetitorii de azi a readuce în atenție pe un reprezentant de frunte al ziaristicii interbelice, de la nașterea căruia se vor împlini în această primăvară, 130 de ani – Pamfil Șeicaru (18 aprilie 1894-21 octombrie 1980).

Ziarist prolific (cu editoriale de mare răsunet în epocă), fondator de publicații – între care și răspânditul și combativul ziar „Curentul” (1928-1944) –, parlamentar și influent lider de opinie (cu activitate în Exil, în perioada de după 23 august 1944), Pamfil Șeicaru – unul dintre cei mai mari ziariști români din perioada Monarhiei –, a fost și un apreciat conferențiar, abordând diferite teme cu caracter social-politic și național-culturale.
 
La acest popas de sărbătoare a Cvltvrii Naționale, oferim lectorilor acestui ziar câteva fragmente din conferințe referitoare la personalitatea lui  Mihai Eminescu.
 
Testamentul vieţiinaţionale a românismului
D. PAMFIL ŞEICARU, preşedintele Sindicatului ziariştilor români, a făcut [la Serbarea comemorativă dela Putna]apologia doctrinei naţionaliste a lui Mihail Eminescu, doctrină care constitueşi va constitui pentru mult timp testamentul vieţiinaţionale a românismului. Presa română, pusă în slujba ideeinaţionale, nu numai că respectă acest testament, dar luptă şi va lupta să-l înfăptuiască şisă-l proecteze cât mai luminos în conştiinţa întregului neam. Vorbitorul scoate în lumină, vigoarea morală a ţărănimei bucovinene, care dă o frumoasă pildă de vrednicie naţională cinstind atât de sărbătoreşte pe marele poet (11august 1926).
 
Eminescu, ca gazetar
Tratând problema: „Eminescuvăzut de un gazetar”, d.dir. Pamfil Şeicaruvorbeşte în jurul acestui pe cât de interesant, pe atât de inedit subiect, următoarele:
„Îmi revine greaua sarcină săvorbesc în fața Dvs. care probabilaşteptaţi din partea mea o contribuţie cu totul originală, mai personală, în prezentarea lui Eminescu.Mă întreb: ce s’ar putea aduce noudespre Eminescu – el fiind poatecel mai cercetat poet român? Întrucât toată literatura poporuluiromân poartă pecetea personalităţiişi operei a acestui genial poet național  al acestui mare poet alomenirii.
Azi când dela un capăt al țării se manifestă o anumită cadenţă sufletească, o anumită gândirecare ia cu asalt formele vechi, perimate ale statului și caută să cucerească însăși forma în care setoarnă viitoarea legislaţie a țării –întrega această ideologie estestrăbătută de sufletul şi ideile luiEminescu.
 Căci după cum Goethe înseamnă pentru germani punctul de seducţie al tuturor cercetărilor, totastfel Eminescureprezintă pentrunoi punctul central şi axa spirituală a geniului românesc.
 Acest mare poet al României nu a fost numai un pasionat descoperitor al armoniei, transformând-o în cadența versurilor, nʼacompus numai ritmul care încântăgenerațiile după el – ci a fost și omul pasionat al problemelor, studiind sanscrită, filosofia dreptului, economia politică, dreptul roman, cu o râvnă şi cu o pasiunecare dau impresia că în subconştientul său Eminescua presimţit că viaţaîi va fi scurtă, deşi după media vârstei părinţilorşi străbunilor săi se putea aştepta la ovieaţă cât mai lungă.
Genialitatea lui Emineescu nu seînvederează numai în profunzimeaşi forma impecabilă a liricei saledivine, ci şi în faptul că a avut intuiţiaperfecţiunii abstracte gânditoare, cerând încă din anul 1876ca în repertoriul Teatrului Naţional să figureze piesele lui IbsenşiBjönstjerneBjorsen, care de abia în 1894 au fost traduse înfranceză.
Tot astfel în domeniul politicreprezintă o uimitoare siguranţă degândire, nefiind un simplu scribal partidului conservator, ci legitimând prin acţiunea sa doctrinară însăşiexistenţa acestuia şi profesând principii în anul 1876, carepentru viaţa politică a poporuluiromăn sunt valabile și pentru anul1937 (10 martie 1937).
 

Conferinţad-lui Pamfil Şeicaru
Directorului ziarului «Curentul» începe evocând la Oradea [cu ocazia dezvelirii bustului lui Eminescu] semnificativele şi profeticele debuturi ale genialului poet:
Ce tainice drumuri ale destinului au hotărât oare ca în anul 1866, întâi în Martie, apoi în lunile Aprilie, Mai şi August, revista ardeleană «FAMILIA» condusă de Iosif Vulcan să publice cele dintâi versuri ale lui Mihail Eminescu «De-aş avea», «O călătorie în zori», «Din străinătate», «La Bucovina», «Speranţa», «Misterele nopţii», toate aceste poezii apar întrʼ adevăr aci, în acest an... În 1867, citim în aceeaşi revistă «Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie» și «La Heliade», în 1868, în sfârşit, «La o artistă», «Amorul unei marmore», «Junii corupţi»...
Dar în anul următor, ce drumuri pline de tainice înţelesuri au făcut ca debutul lui Eminescu să fie continuat tot aci, la hotarul etnic al românismului?...



O nepătrunsă şi misterioasă providenţă pare să călăuzească astfel naşterea artistului şirenaşterea Neamului la grai: coincidenţăeloquentă – fraternitate plină de înţeles, când cunoaştem ce culme de supremaţie lirică reprezintă Mihail Eminescu în literatura rasei noastre.
Fiecare literatură, într’adevăr, fiecare etapă a sensibilităţiişi fiecare desvoltare a spiritualităţii, unei Naţiuniîşi are ctitorul ei: Dante domină de pe promontoriul veacurilor literatura italiană, Portugalia slăveşte pe Camoens, Cervantes străjueşterenaşterea iberică, germanii au pe Goethe, ruşii pe Gogol, norvegienii pe Kirkegaard, maghiarii pe Petőffi.
Românii îl au pe Eminescu.
În graiul lui dumnezeesc – priviţi –, pare să se fi deslănţuit torentele unei răbdări milenare; ne creează limba literară, ne fixează gamele sensibilității, ne multiplică  nuanțele gândirii, pentruca la apogeul genialei lui precocități să contureze și fizionomia spirituală a acestei rase.
El – Eminescu – anticipează unitatea sufletească a Naţiei, slova lui de văpaie urneşteşiprefaţează imperioasele deveniri ale rasei româneşti.
În acest fiu privilegiat al pământului nostru – ca într’un mistic potir – s’au condensat şi rezumat sintetic toate virtualităţile de cultură şi de simţire ale sufletului românesc.
Între împărăteștile hotare ale acestui Neam căruia i-a doinit cu atâta vrăjită spontaneitate, artistul acesta fără pereche a cutreerat toate cercurile, a respirat aromele, a contemplat toate orizonturile. Urma lui o regăseşti pretutindeni: la Gheorgheni şi la Blaj, la Braşov şi la Sibiu, până şi la Oraviţa pot fi identificate sub pulberea drumurilor urmele paşilor acestui pasionat pelerin al sufletului românesc.    
Aşa – aşa numai se lămuresc şi se desăvârşescînsuşirile lui de duhovnic al sensibilităţii lirice a Naţiei: frunză nutrită de năvalnica sevă a rasei, a fost la căpătâiul Neamului său numai cântec şi freamăt. A pribegit şi a cutreerat, a zâmbit şi a plâns cu plenitudine, dar sbuciumul întregii sale vieţi a făcut să vibreze cu ecourile şi efluviile lui această melodioasă orgă a poeziei româneşti.
Note profunde ca sonorităţile unui «Requiem» de Bach, în strofele «Rugăciunii unui dac» sau în prima «Scrisoare», majestuoase orchestraţii de simfonie în «Luceafărul», pentru ca alături să moduleze insinuante lieduri – «Pe aceeaşi ulicioară», «Pe lângă plopii fără soţ» –, în ale căror silabe par să fi cristalizat perlele sonore risipite pe portativul unor cadenţe de Schumann. O muzică divin expresivă – în «Steleleʼn cer» –, o verlailliana melancolie în «Dintr’o sută de catarge». «Oda în metru antic», demnă de Horaţiu, este un inimitabil amestec de delicată duioşieşi de severă depăşire a durerii... Ritmurile ei evocă stoica melancolie a versurilor antice:
Pallidamorsaequo pulsat pedepauperumtabernas
Regumqueturres...
«Deopotrivă loveşte moartea lividă cu piciorul şi colibele necăjiţilor, și castelele domnești»... Ca și moartea, această supremă și unică soră de caritate a existenței inspiratului titan, a parcurs Mihail Eminescu, între extremitățile ei cele mai diverse. Drumeț iscoditor al gândului, neobosit cercetător al regatului slovei, a explorat cu lectura și cu scrisul economia politică, enigmele sanscritei, şaradele matematicei, misterele fiziologiei. Privirile lui au sfredelit toate orizonturile şi genunile toate: astăzi, împietrite prin smerita frăţie a lespezii şi-a bronzului, iată-l înmărmurit aci cu privirea spre Asfinţit – sentinelă ursită să străjuiască şi dincolo de graniţavieţii, la barajul hotarnic al românismului (14 iunie 1934).


Apologetul tradiţiei
Peste volbura efemeră a contimporanilor, într’adevăr,Eminescu vedea cele două realităţi ale Naţiunii: TRECUTUL închegat, şi VIITORUL care se vroia integrat acestui trecut.
Pentru Eminescu – Naţiunea începea de la nedesluşitele legende ale mileniului... De câte ori nu va fi rămas el în mrejele gândurilor ivite să întregească simplele sugestii ale lui Dimitrie Cantemir, cărturarul care scrisese cândva:
„Toată ţara pe care o chemăm astăzi Moldova şipărţile vecine dinspre Apus le-au stăpânit sciţii, învingători a trei părţi aproape ale Lumii, cu toate că după obiceiul lor pământesc ei nu aveau locuinţeaşezate”...
Dincolo de evocările cronicii, imaginaţia lui Eminescu pornea să federeze umbrele trecutului: desluşea între ele legăturile, fixa rostul lor ctitoresc asupra pământului natal... Vroia să întregească astfel blazonul istoric al Naţiunii: nu avea prezentarea aceasta nici un interes pentru el, dacă nu-i putea dărui acel ecou al trecutului, unică măsură de preţuire a unui nou fapt al prezentului.
Nu-i spunea nimic un depus rostit la „fabrica de palavre”, cum numea el Parlamentul, dar din simplitatea unui letopiseţdelaBistriţa sau de la Putna distila tot parfumul trecutului voevodal...
Prin depărtări de legendă, auzea ropotul lui Dragoş, coborând din Maramureş: se simţea cucerit de năvala oştirilor lui Ştefan, retrăialeaturile de slavă ale Moldovei, respira alături de Mircea Bătrânul la Rovine, sau întovărăşea pe Gheorghe Şincai în pribegiile visării.
Grăia numai pentru el – întreg acest univers de fantome: viaţa multiplă a Naţiunii se anima, lângă masa de scris a necăjitului gazetar...
Dar era contrariată şi ultragiată, această feerie de legendă pecare o purta Eminescu în lăuntricul său regal, de patriciatul acela politic cu vocabular trivial, cu ipocrizia idealismului, cu disperatele lui vanităţi, cu laşităţile partizanilor. În scrisul lui, îşi afla o răzbunătoare revanşă incurabilul regret al contrastului dintre trecutul istoric şi trivialul iarmaroc al partidelor.
Nu surprindem aci tresăririle de revoltă ale unui romantic – fiindcă nimic nu este mai departe de concepţiile atât de realiste ale lui Eminescu decât nălucirile romantismului politic. Din evocarea trecutului nu-l pasionează fulgerarea epică a unui Mihai-Viteazul, ci răbdarea acelor voevozi de vrednică gospodărire a ţării: un Alexandru-cel-Bun, un Ştefan-cel-Mare, Mircea-cel-Bătrân, Matei Basarab...
Nu-l încântau vijelioasele temperamente de aventurieri, ci mai ales cârmuitorii înţelepţi ai ţării – cei cari asiguraseră norodului românesc de ţarăo mai bună stare socială.
Avea năzuinţaşiconcepţia unei vrednice rândueli a Statului – pornirea împotriva trântorilor, dragostea pentru clasele producătoare, pe a căror muncă se sprijină belşugul și viitorul Patriei.
Critica erorilor Statului democrat este întreagă în articolele lui Eminescu.
Cine nu-i vede astăzi actualitatea?...
Ideologia politică astăzi triumfătoare pretutindeni – dialectica victorioasă, vocabularul naţionalist –, toate sunt în întregime (şi nu doar în embrion) în gazetăria lui Eminescu.
Cine ar fi putut crede că un poet –  acolo, într’oredacţie de ziar –creea pentru viitorime un întreg arsenal de idei, modelând peste decenii sensibilitatea generaţiei ursite să dărâme construcţia artificială a carbonarilor de la 1848?... (20 iunie 1939).
 
 
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Ti-a placut articolul?

Comentarii