Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
11:02 24 01 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Oraşul Constanţa în epoca interbelică. File din jurnalele vremii (VI) Prinderea unei fioroase bande de tâlhari şi povestea prinţesei din lupanar

ro

31 Dec, 2019 00:00 1172 Marime text

Suntem asediaţi astăzi, prin intermediul tuturor canalelor media, de tot felul de ştiri îngrozitoare privind infracţionalitatea şi suntem convinşi că niciodată până acum faptele penale, din România sau din ţară, nu au fost aşa de numeroase. Avem chiar tendinţa să credem că în urmă cu un secol astfel de fapte reprobabile nici măcar nu aveau loc. Este o eroare, explicabilă având în vedere insuficienţa izvoarelor din acele vremuri... dar tot o eroare...
 

 
 
Şi în urmă cu un veac, în România şi implicit la Constanţa se petreceau tot felul de grozăvii, care încălcau frecvent legile statului şi care tulburau peste măsură ordinea şi liniştea publică. Erau mediatizate atât cât se putea, de către gazetele cotidiene existente la acea vreme, singurele instrumente publicistice ce puteau contabiliza evenimentele petrecute. Paleta infracţională era extrem de diversă şi în anii 20, la Constanţa.
 
Ca exemplu, dăm un articol din ziarul „Marea Neagră”, publicat pe 28 iunie 1924 şi care face referire la prinderea unei periculoase bande de răufăcători care acţiona pe raza urbei Constanţa şi în vecinătatea acesteia. Povestea ne prezintă şi un erou nenumit, dar identificat ca funcţie, un reprezentant al forţelor de ordine care reuşeşte să dejoace planurile tâlharilor: „Cu ocazia patrulării făcută zilele trecute de către şeful postului de jandarmi din Anadolchioi acesta a observat la marginea satului Brăteanu (IC Brătianu) şase indivizi ce păreau suspecţi şi care la vederea jandarmului, o rupseră la fugă... Șeful postului, bănuind ca la mijloc nu e lucru curat, a somat pe cei şase indivizi să stea pe loc. Drept orice răspuns, fugarii au tras mai multe focuri de armă asupra lui... Nelăsându-se impresionat de focurile trase de ei, el s-a pus în urmărirea lor...”
 
Povestea continuă cu o urmărire pe care astăzi o regăsim poate doar în filme. Singur, şeful de post din Anadolchioi îi urmăreşte pe infractori timp de două ore. Osteniţi, cei şase se ascund într-un final „în tufişurile din ghiolul ce se găseşte pe teritoriul satului Anadolchioi...”, şi sunt pregătiţi de o ultimă confruntare sângeroasă cu jandarmul neînduplecat. Acesta înţelege însă că nu poate da lovitura de unul singur. Are norocul de a fi în apropierea unei patrule de soldaţi ce se găsea atunci în manevre, chiar în acea zonă. Cere ajutorul acestor forţe şi împreună pun la punct asaltul final. Îi înconjoară pe tâlhari şi ii somează iar aceştia înţeleg că nu mai au şanse de scăpare, aşa încât se predau în cele din urmă.
 
Cei şase infractori au fost arestaţi şi identificaţi ca fiind numiţii Anghel Achim, Dumitru Platon, Pavel Sufrenie, Simion Ivanof, Martin Doroftei şi Ignat Timoftei, tâlhari cu vechi antecedente: „Toţi aceşti sunt vechi clienţi ai poliţiei noastre şi cari au comis în oraşul nostru 25 de spargeri şi un viol pe şoseaua Constanţa – Techirghiol”.
 
În urma interogatoriilor efectuate la Constanţa, poliţiştii au aflat că cei şase răufăcători aveau un complice care îi ajuta să vândă toate bunurile pe care ei le prădau. Acesta era un comerciant de pe strada Bogdan Vodă şi se numea Gheorghe Sandu. Negustorul prin cari ei desfăceau mărfurile şi lucrurile ce le furau” a fost la rândul lui arestat şi deferit justiţiei.
 
Cei şapte infractori şi-au primit cu siguranţă pedepsele meritate. Probabil au fost descoperite şi alte fărădelegi ale lor întrucât în finalul articolului ni se mai spune: „Cum asupra lor planează şi mai multe crime, cercetările continuă...”
 
O problemă deosebită a Constanţei interbelice era prostituţia clandestină, cea desfăşurată fără ca statul să poată face vreun control sau vreo acţiune de prevenţie sanitară. Flagelul scăpa de sub control mai ales vara, în sezonul estival...
 
Iată ce scria gazetarul Nerone (pseudonim) pe 18 iunie 1925 într-un articol din „Marea Neagră”,  intitulat „Pentru biroul de moravuri”: „Cu fiecare tren sosit de la Bucureşti ne vin zilnic între 10-15 cocote izgonite de prin alte oraşe, unde au împărţit din belşug otrava sângelui tineretului nostru. Astfel, încă de pe acum (n.a. jumătatea lunii iunie), cea mai mare parte dintre camerile hotelurilor din localitate sunt ocupate de către aceste steluţe ale castelului morţei... Prin restaurante, cofetării, bodegi şi pe stradă... se pretează cele mai ordinare scene, acostând pe bărbaţi şi mai ales tineretul naiv... Sfidându-ne familiile, cocotele fără frică sau pic de ruşine, de cum se înserează, baricadează Bulevardul (n.a. bd. Elisabeta), Piaţa Independenţei (n.a. azi Ovidiu) şi strada Carol (n.a. azi bd Tomis) blocând pe trecători...”
 
Nerone face apel la autorităţi pentru a lua măsuri împotriva acestui nedorit fenomen al prostituţiei clandestine care tulbură viaţa urbei. Gazetarul încheie articolul într-o manieră ironică: „Avem destui sifilitici în târgul nostru aşă că nu se simte nevoia de nuoi victime şi deci cocotele cari şi-au făcut apariţia să fie trimise acolo de unde au venit”.
 
Prostituţia clandestină continuă să fie o mare problemă a oraşului şi în anii următori. În acelaşi ziar dar într-un articol din aprilie 1928 se face iar apel la poliţia de moravuri. De această dată se atrage atenţia asupra unui aspect inedit: „În saloanele de coafură şi frizerie sunt o mulţime de femei cari ziua exercită o meserie mai mult sau mai puţin rentabilă iar noaptea pândesc trecătorii la colţurile străzilor ori în lungul trotuarelor”.
 
Gazetarii consideră că în saloanele respective, cocotele îşi racolează de fapt clienţii, pe care îi reîntâlnesc seara în localurile mai rău famate. Se face şi o recomandare autorităţilor pentru stoparea acestui fenomen: „O razie ar stabili câte prostituate noaptea profesează ziua cinstita meserie de manicureze (manichiuriste) în saloanele coaforilor”.
 
Ironia sorţii, în încercarea de a stopa fenomenul prostituţiei statul desfiinţează la începutul anilor 30 bordelurile dar flagelul nu poate fi eradicat. Într-un articol  din „Marea Neagră” din 10 mai 1931 găsim o prezentare a „localurilor de perdiţie” care nu au dispărut ci doar s-au transformat, continuând să funcţioneze sub aparenta mască a unor stabilimente respectabile. De asemenea, în acelaşi articol ne este prezentată şi o inedită poveste de dragoste...
 
Să începem însă cu prezentarea situaţiei: „Desfiinţarea bordelurilor de prostituţie, măsura hotărâtă prin lege, dacă nu a dat rezultate practice a favorizat în schimb dezvoltarea prostituţiei clandestine... Astfel că, dacă înainte de a fi aplicată cunoscută lege, aveam câteva bordeluri la marginea oraşului - puse sub controlul autorităţilor, azi avem un număr înzecit de case clandestine de întâlnire, case cu femei ce se vând şi o mulţime de localuri de noapte populate de asemenea de femei cu moravuri uşoare şi unde se practică aceeaşi prostituţie... Avem câteva varieteuri cari se trezesc la viaţă abia noaptea şi acestea au devenit cuiburile unde se adună femeile uşoare izgonite din bordelurile desfiinţate”.
 
Gazetarul merge într-un astfel de varieteu populat cu femei uşoare „îmbrăcate sumar”, unde cântă o orchestră şi unde  este „o atmosferă înăbuşitoare, fum de ţigară, miros acru înţepător...”
 
În acest tablou decadent gazetarul este surprins să întâlnească şi o scenă ce face notă discordantă. El îşi concentrează atenţia asupra unui personaj inedit şi reuşeşte astfel să descopere o poveste neobişnuită: „Într-un colţ, singură la o masă, văd cu surprindere o fată tânără, bine îmbrăcată. Părul negru îi cădea în valuri pe spate. Doi ochi întunecaţi răsăreau sub o frunte înaltă, albă... Ce căuta acea fată aci?... Privirea ei era melancolică, exprima durerea şi o umbră de părere de rău. Părea o floare într-un cuib de mărăcini... Am aflat de la personalul localului că ea susţine că ar fi o prinţesă refugiată din Rusia şi că în fiecare seară aşteaptă acolo, singură la masă, sosirea unui englez care ţine la dânsa... Încolo, e foarte retrasă şi nu se împrieteneşte cu nimeni...”
 
Jurnalistul rămâne să o studieze pe tânără şi devine martor al unui alt eveniment. „E ora 11. Orchestra încetează. La mese se aud glasuri răguşite. Veselia e în toi. Iată, intră şi un om deşirat, lung şi spălăcit la faţă. Caută ceva. Privirile i se opresc în colţul retras. Englezul! mi-am spus...El era! S-a apropiat, i-a sărutat mâna şi „prinţesa” îi surâde iubitoare. Dar în ochii ei citeai aceeaş adâncă durere... Masa lor se aşternu bogată, englezul era servit cu cele mai alese lucruri...”
 
Gazetarul consideră că trebuie să îşi încheie „spionarea” şi pleacă din local, muncit însă de numeroase întrebări fără răspuns. În urma lui, în colţul retras al coloratului stabiliment, prinţesa şi englezul rămân să se bucure de scurtul lor moment de fericire.
 
Asemeni gazetarului interbelic, după această scurtă şi neîncheiată poveste, rămânem şi noi cu întrebări fără răspuns: Cum s-a încheiat idila celor doi? A scos-o englezul din acel mic univers îmbâcsit al lupanarului şi au trăit împreună fericiţi până la adânci bătrâneţi? Era fata aceea cu ochi trişti o veritabilă prinţesă ajunsă acum sărmană? Și dacă era o prinţesă, care îi era povestea întreagă?...
 
Prea multe întrebări fără răspuns... Gazetele interbelice nu ne mai oferă alte detalii iar continuarea acestui episod nu a mai fost publicată vreodată. Doar imaginaţia noastră ne mai poate ajuta să reconstruim, după cum îşi doreşte fiecare dintre noi, povestea Englezului şi a Tristei sale Prinţese...
 

Bibliografie

 
Ziarul Marea Neagră nr.237, An I, din 28 iunie 1924; 18 iunie 1925; nr.161 din 26 aprilie 1928; nr.85 din 10 mai 1931
 

Despre Cristian Cealera
 
scut la data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile Școlilor Gen.12 şi 25 şi a absovit Liceul „Decebal“, din Constanta, promoţia 1992. A urmat cursurile Facultăţii de Drept „Nicolae Titulescu“ din Bucuresti şi este licenţiat în Criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul militar, apoi a activat trei ani ca jurist la o societate comercială din Mangalia. În anul 2001 a intrat în presă şi timp de 15 ani a lucrat la diverse ziare, inclusiv la ZIUA de Constanţa, acoperind diverse domenii - de la Eveniment, la Social, Cultură şi Sport. A fost angajat la două televiziuni, iar la una dintre acestea, în calitate de producător şi scenarist, a realizat 19 filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea. Continuă şi astăzi realizarea de filme documentare şi publică materiale de promovare a istoriei şi culturii dobrogene. 
Are un master în Antropologie şi Istorie Europeană, absolvit la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, Facultatea de Istorie. În prezent, este doctorand al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, din Iaşi. Este autorul seriei de trei volume „Poveştile Mării Negre“ şi al romanului istoric „La marginea Imperiului - Origini“, cărţi publicate în perioada 2014-2018.    

Citeşte şi:
 

După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie

Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“ 

Oraşul Constanţa în epoca interbelică. File din jurnalele vremii (V): Victimele Cazinoului, Miţa Biciclista şi jocul de bulă

Comentarii








Cele mai recente postari