Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
19:07 01 12 2022 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#GhidDobrogean1924 Legenda lacului Techirghiol - „Se zice că, în vremea Turcului, pe valea Muratanului... “

ro

25 Aug, 2022 00:00 2379 Marime text
Techirghiol. Sursă foto: „Constanţa şi Techirghiol, 1924: ghid ilustrat pentru vizitatori” de Th. Ionescu și I. N. Duployen
  • În lucrarea „Constanţa şi Techirghiol, 1924: ghid ilustrat pentru vizitatori” de Th. Ionescu și I. N. Duployen, autorii au integrat, în partea dedicată stațiunii balneare Techirghiol, legenda întemeirii lacului.

Cele aproape 200 de pagini ale volumului „Constanţa şi Techirghiol, 1924: ghid ilustrat pentru vizitatori” ne poartă cu un secol în urmă, în atmosfera interbelică a urbei pontice aflate în plin avânt economic.
 
Lucrarea a fost alcătuită de Th. Ionescu și I. N. Duployen și este gândită ca o prețioasă călăuză, atât pentru turiștii sosiți pe litoral, dar și pentru localnicii care se puteau astfel familiariza cu istoria, geografia sau etnografia spațiului dobrogean.
 
Buni cunoscători ai oraşului de la malul mării, autorii îl pun în lumină sub toate aspectele şi reuşesc să trezească interesul prin modul pitoresc de prezentare și structurare a materialului.
 
Un parfum de epocă se degajă din textele de promovare (prime încercări de publicitate) dedicate firmelor existente în Constanța: hoteluri, restaurante, drogherii, ateliere de manufactură sau reparații, bănci, societăți de asigurări, magazine de coloniale, prăvălii de încredere, medici, avocaţi etc. Toți cei care și-au dorit promovarea afacerii au apărut în acest ghid, cu tiraj impresionant, răspândit de editorii săi pe tot teritoriul României.



În lucrarea „Constanţa şi Techirghiol, 1924: ghid ilustrat pentru vizitatori” de Th. Ionescu și I. N. Duployen, autorii au integrat, în partea dedicată stațiunii balneare Techirghiol, legenda întemeirii lacului. Redăm mai jos textul, după I. Adam:

„Se zice că, în vremea Turcului, pe valea Muratanului, întârziase în zile un turc tare bătrân, Tekir Efendi, care fusese om bogat în vremea lui. Satul de acolo se risipise aşa cu încetul, ba prin moartea unora, ba prin înstrăinarea altora şi, într’un târziu, se pomeneşte Tekir singur în sat, cu dărâmăturile celorlalte case prin prejur şi cu ţintirimul părăsit în spate.

Turcului însă îi murise cadânele, feciorii îi pierise în război, rude numai avea pe nicăiri, aşa încât s’a trezit singur, bătrân, în tot pustiul, văii acelia, în cocioaba lui cu lipitură căzută, fără altă vietate la casă, decât o gloabă de cal alb. Bătrân stăpânul, dar bătrân şi calul şi, când îi vedeai pe amândoi trecând cu căruţa cea hodorogită, n’ăi fi ştiut cui să-i plângi de milă.

Cei doi tovarăşi duceau vara cum o duceau, dar iarna le era mai tristă şi mai grea. Valea părăginită a Muratanului, rămânea atunci largă şi deschisă în bătaia vânturilor şi-a viforniţei.

Intr’o dimineaţă Turcul se scoală mai înviorat şi eşind până afară, vede câmpurile verzi năpădite de soare. Pe semne că el tot nu se îndura să moară, că s’a dus Ia cal și apucându-l de după gât, l-a rugat să-l ajute.

-Numai un drum, bre Belghir, - ştii aşa de-un hatâr...

Calul a nechezat şi a tremurat bucuros...

Tekir avea un cunoscut, într’un sat mai depărtat, hoge vestit prin înţelepciunea sa şi prin cunoaşterea adâncă a Coranului. îşi înhărpa gloaba la căruţă şi porni lahoge, să-I consulte.

Turcul a spus hogei păcatul care-I aduce până la el.

Trebue să fie acolo în coran şi leacul meu, că Mahomed s’a gândit la toateHogea a rămas cică pe gânduri, iar coranul şi-l deschide pe genunchi. Întoarce foile, suceşte Cartea, se pleacă pe slove să le vadă mai bine şi când ajunge la un loc tresare şi ridică capul. Tekir a tresărit şi el înviorat.

-Ei, ce-i?!

-Este leac şi pentru tine...

-Cum?

-Leac de bătrâneţe.

-Care?

-Scrie aici că: ,,Bătrânul care ajunge la neputinţă, se poate tămădui cu dragostea feciorilor

Tekir dă trist din cap pe când hogea îl priveşte nedumerit.- Eu nu mai am feciori....

Hogea se pleacă şi citeşte mai departe:
- ...„sau cu îngrijirea cadânelor”
- Au murit şi ele...
- ...,,sau cu prietenia unuia care te-ar iubi mai mult”....

Tekir dă înainte din cap cu amărăciune:

Eu nu mai am pe nimeni în lume...Hogea se sileşte să citească tot până la sfârşit:

- Ascultă aici Tekir... „mântuirea se găseşte numai  în iubire, să te încrezi celui care te iubeşte şi să te laşi în voea şi dragostea lui, că numai aşa te vindeci de toate durerile”....

Tekir părea tot mai trist şi îngâna înainte:

- Eu nu mai am pe nimeni în lume....

S'au despărţit cei doi cunoscuţi fără să îndrăsniască să mai râdă şi să se mai priviască. Tekir s’a urcat cu anevoe în căruţa lui şi a plecat cu Belghir.

Pe drum turcul se gândia tot la cele citite de hoge şi nu se dumeria el bine, asupra tâlcului vorbelor din coran. Ii veniau în minte pe rând cuvintele: fecior, cacadână, iubire... prieten... Când ajunge cu gândul la cuvântul acesta, tresare de parcă şi-ar fi adus aminte de ceta.

Vorbele hogelui dela urmă că... ,,să te laşi în voea și dragostea lui”... îl făcură să tresară ca la o veste bună şi şi-a zis:

 - Da ce prietin poate să fie mai bun, decât Belghir?

Turcul a oprit căruţa, s’a dat jos cu încetul, s’a dus la cal şi apucându-l de sub fălci, l-a privit lung, în ochi:

Belghir... eu mă las în voea ta, du-mă la mântuire..Calul nechează de parcă ar fi ştiut şi el ceva.. Tekiri-a scos hăţurile din gură, l-a mai netezit la ochi şi suindu-se în căruţă, s’a lăsat în mersul calului.

Belghir cică prinsese la putere şi o luase razna peste câmpuri, nechezând şi cercând să sburde.

Au mers ei aşa peste ponoare, până când a început a se vedea dela un loc balta asta puturoasă, căreia pe atunci îl zicea balta Tuzlei.. Turcul râdea şi el de cheful calului şi-l lăsa să meargă cum o vrea.

Numai în gârlă să nu mă dai, bre Belghir, c’atunci se sfârşeşte şi cu prietenia noastră.Bălanul însă ţinea drumul tot înainte la apă. Tekir se trezeşte pe malul lacului, de unde Belghir sare aşa înhămat, cu căruţa după el, în apa noroioasă şi se vâră înainte în baltă.

La aşa cap, amă cialmă.... zice Turcul, ridicându-se de carâmbii căruţii, ca să nu-l ajungă apa.Pe urmă însă, se resgândeşte şi-şi zice:

-Da mai ştii!... poate aici mi-i mântuirea că aşa zice coranul, să mă las în grija prietenului.Turcul se desbracă pe mal şi după ce trage căruţa din baltă, deshamă pe Belghir şi intră amândoi din nou în apă.

S’au scăldat cei doi betegi cum au putut, s’au tăvălit prin noroiul acela moale ca o alifie, au mai eşit la soare până le-a venit foame la amândoi.

Trecătorii credeau că Tekir e un bătrân nebun, căruia i se năzare ca la lunateci. Când îi auziau povestea cu hogia şi-l vedeau scăldându-se cu atâta credinţă, ridicau din umeri şi se băteau la gură:

- Auzi tu minte, să te tăvăleşti în nămol ca bivolii şi să-ţi aştepţi de-aici leacul!...Tekir însă se scălda înainte cu credinţa omului fără altă nădejde. Cu cât treceau zilele, cu atât Turcul se înviora și căpăta la picioare. Odată cu stăpânul se întăria şi calul. Într’un timp, Tekir ajunge să sprijine chiar bine picioarele în pământ şi să facă drumuri mai lungi prinprejur, după cele de-ale gurei. Belghir năpârlise şi el acum, iar nodurile de la picioare îl dădeau tot înapoi. Capul nu-i mai eră aşa buhos şi speriat, căci se curăţise de păr şi veniă mai potrivit cu trupul, care i se împlinise. Cei doi tovarăşi se vindecau văzând cu ochii, stârnind mirare în toţi care-i văzuse de la început.

Turcul prinsese acum la curaj de viaţă şi se încercă parcă să se îndreppte de şale şi să-şi ridice capul iar pe umeri, ca ’n tinereţe.

- Alah e mare şi Mahomed a ştiut ce scrie acolo la coran...

Bătrânul Tekir după ce s’a însănătoşit, nu s’a mai întors pe valea pustie a Muratanului, ci a rămas acolo pe malul lacului cu minunea, unde şi-a înjghebat un bordeiaş.

Întâmplarea asta a mers de-a vestea, de-a umplut lumea.

Betegii, cum aflau, alergau la Tekir, că să-i înveţe scăldătoarea lui.

Ş’aşa, a rămas numele de Tekir-Giol, la toată balta asta amărâtă si făcătoare de minuniׅ.“
 
Urmareste-ne pe Google News

Comentarii








Cele mai recente postari