Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
08:04 28 05 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală Vintilă Horia, dorul de patrie și spiritualitatea născută în exil

ro

04 Apr, 2020 00:00 3549 Marime text

Comemorăm astăzi 28 de ani de la trecerea în neființă a scriitorului și diplomatului Vintilă Horia, autor al celebrului roman „Dumnezeu s-a născut în exil”, care evocă ultimii ani de viață petrecuți de Ovidiu printre dacii din cetatea anticului Tomis, ocazie cu care poetul latin se redescoperă ca ființă spirituală.

Născut la 18 decembrie 1915, Vintilă Horia urmează Facultatea de Drept, în paralel cu cea de Litere. Colaborează la revista „Gândirea” și devine fondator al revistei „Meșterul Manole”, care a găzduit ilustre condeie ale generației interbelice.

În anul 1940, își începe cariera diplomatică, fiind șef de cabinet și apoi atașat de presă la Roma. Obține o bursă universitară și pleacă la Viena unde, în 1941, își reia activitatea diplomatică. Ca urmare a evenimentelor legate de evoluția războiului, este închis împreună cu soția în lagărele de concentrare nazistă. După eliberare, trăiește o perioadă de timp în Italia, unde colaborează la diferite publicații.

În 1948, călătorește în Argentina, la Buenos Aires, unde lucrează un timp la o bancă, iar apoi ca profesor de Literatura Română la Facultatea de Litere, până în 1953, când pleacă în Europa.
Franța este țara unde scrie, în limba franceză, „Dieu est né en exil”, distins, în 1960, cu premiul Goncourt al Academiei Franceze. Premiul nu este ridicat, din cauza declanșării unui scandal legat de așa-zisul trecut legionar al autorului.

Vintilă Horia revine în Spania în 1965, unde continuă să scrie, în spaniolă și în franceză. Ocupă postul de profesor universitar, la catedra de literatură comparată.
Se stinge din viață lângă Madrid, la 4 aprilie 1992, învins de o boală necruțătoare, care l-a împiedicat să-și vadă împlinit visul de a se întoarce în țara natală.

În volumul Figuri în filigran de Pericle Martinescu, aflat în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanța, descoperim un capitol intitulat „Amintiri despre Vintilă Horia”, care prilejuiește autorului evocarea nostalgică a unor momente speciale din biografia sa, în care a avut privilegiul de a-și intersecta destinul literar cu cel al scriitorului omagiat astăzi.

„Biografia lui Vintilă Horia - ca şi a altor mulţi scriitori români din secolul nostru - a fost frântă în două cam pe la mijlocul vieţii lui (şi exact la mijlocul veacului), ca urmare a convulsiunilor istorice produse în lume de cel de-al doilea război mondial. După ce a debutat (prin 1935) şi s-a afirmat aici ca poet, publicând, la Bucureşti, trei cărţi de versuri şi un roman înainte de a pleca din ţară, el a desfăşurat după aceea o activitate literară diversă şi bogată în sfera occidentală, unde şi-a cucerit un frumos nume pe plan internaţional, ca poet, romancier, eseist, conferenţiar şi profesor universitar ce preda de predilecţie probleme de literatură universală la catedre din Spania, Franţa, Germania şi alte ţări.
Nu voi insista acum asupra celei de a doua perioade a vieţii şi activităţii sale, deoarece aceasta este îndeobşte destul de bine cunoscută de cititorii de azi. Mai potrivit mi se pare să evoc în câteva cuvinte epoca şi împrejurările în care l-am cunoscut pe Vintilă Horia în anii juneţilor noastre bucureştene.

Deşi între noi era o diferenţă de vârstă de vreo patru ani - ceea ce în tinereţe contează totdeauna - aş putea totuşi spune că făceam parte din aceeaşi generaţie. Cu precizarea doar că Vintilă Horia aparţinea, sau se afla chiar în fruntea ultimului eşalon de scriitori din perioada interbelică. Întâmplarea - sau mai bine zis intervenţiile poetului - a făcut ca în aceleaşi zile, din luna martie 1941, la aceeaşi tipografie a Cărţilor bisericeşti și sub aceeași încadrare în „Colecția Meșterul Manole" să publicăm simultan câte o carte, de care el s-a ocupat îndeaproape atât pentru executarea tiparului, cât şi pentru promovarea în publicistica vremii (anunţuri, afişe etc.). Era pentru el o datorie și o mândrie să îmbogăţească şi să lanseze pe piaţa literară „Colecţia Meşterul Manole", înfiinţată şi coordonată de dânsul, ca o anexă a revistei Meşterul Manole, de asemenea, înființată și condusă de el. Îmi aduc aminte cu vie emoție de acele zile însorite din primăvara lui 1941, când, amândoi, împărţisem spaţiul din atelier, maşinile şi lucrătorii pentru imprimarea celor două cărţi: Sunt frate cu un fir de iarbă (poeme şi proză), a mea, şi Cartea omului singur (versuri), a lui. Meşterii de acolo se întreceau în a ne arăta satisfacţia cu care contribuiau la realizarea acestor cărţi. La urmă, ne-au oferit, în afara tirajului convenit, câte un exemplar tipărit, din proprie iniţiativă, cu litere aurite, aşa cum ştiau ei să confecţioneze şi să împodobească Biblii şi Psaltiri în Tipografia Cărţilor bisericeşti de la poalele Patriarhiei. Pe cât de încântaţi erau ei că ne-au făcut această rară surpriză, pe atât de fericiţi eram noi, ca autori, cu frumoasele şi proaspetele volume în mână.

Revista Meşterul Manole a apărut de la 1 ianuarie 1939 până pe la mijlocul lui 1942, ca emanație a unei grupări de vreo douăzeci de scriitori tineri, pe care Vintilă Horia i-a contactat personal şi i-a strâns în jurul publicaţiei. Această acţiune a lui ţinea loc de orice program şi se încadra într-o ordine logică şi firească. Fiindcă revista Meşterul Manole avea să reprezinte ultimul val de poeţi, prozatori, eseişti şi critici din epoca interbelică. Primul val de scriitori şi gânditori îşi făcuse apariţia imediat după întâiul război mondial, o dată cu înfăptuirea României Mari: e vorba de generaţia literară de la începutul anilor '20 ilustrată de nume ca: Blaga, Crainic, Cezar şi Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, Aron Cotruș, Ion Barbu, Șerban Cioculescu etc. A urmat al doilea val, al generaţiei din jurul anului 1930, reprezentată de Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petru Comarnescu şi mulţi alţii; pentru ca la sfârşitul deceniului IV să intre în joc al treilea val, compus din scriitorii cei mai tineri din acel moment, figurând în gruparea „Meşterul Manole”. Această grupare şi revista al cărei nume îl purta se datorau, după cum am spus, inițiativei și strădaniei lui Vintilă Horia.

Din nefericire, membrii celui de-al treilea val de scriitori interbelici n-au mai avut nici timpul nici posibilitatea să-şi afirme pe deplin vocaţiile, deoarece războiul i-a prins în chingile lui de fier, zdrobindu-le forţele şi năzuinţele. Totuşi, prin revista Meșterul Manole şi gruparea respectivă ei marchează un moment semnificativ în evoluţia literaturii române din secolul nostru.

„Spirit larg, deschis şi generos”

În toate acţiunile pe care le întreprindea, ca redactor, ca editor, ca autor, Vintilă Horia punea mult suflet, angajându-se cu întreaga fiinţă în actele culturale pe care le punea la cale şi le slujea. Ca om, era un spirit larg, deschis şi generos, un temperament potolit, un caracter cinstit, de o impecabilă moralitate şi un promovator fervent al sentimentului de prietenie - calităţi confirmate şi mai târziu, în multiplele lui activităţi din anii exilului.

Relaţiile noastre s-au întrerupt în anul 1942, când a apărut și ultimul număr din Meșterul Manole. Vintilă Horia fusese încadrat în corpul diplomatic, ca ataşat cultural pe lângă Legaţia noastră de ia Roma (era un bun cunoscător al limbii şi culturii italiene), şi de atunci, din pricina evenimentelor ce-au intervenit, nu ne-am mai revăzut niciodată. Am păstrat însă legătura cu el pe cale epistolară. Răspundea cu regularitate la . orice mesaj din ţară (atât cât i se putea transmite în condiţiile ştiute) și nu era scrisoare în care să nu-şi arate dorul de patria natală şi amintirile despre oamenii şi locurile unde îşi petrecuse tinereţea. Un consistent - ba aș spune foarte important - lot din creaţia lui literară îşi are ca inspiraţie şi substrat episoade şi evocări din istoria şi etnologia poporului român, al cărui exponent spiritual a fost pe meleaguri străine, până la sfârşitul zilelor sale.”


Sursa foto: captura youtube/arhiva TVR Craiova
 


Citește și:

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: Despre fericire, cu un poet „autentic și absolut”

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: Panait Istrati - printre pistoale și autografe

#DobrogeaDigitală: Mircea Eliade, alăptat la „sânul exotic“ al unei țigănci din Cernavodă

Comentarii








Cele mai recente postari